Dosar de Scriitor Nr. RA0002/2013
Capitolul 5: În care îl luăm la întrebări pe Radu Aldulescu
SemneBune: În primul rând, țin să vă mulțumesc pentru amabilitatea de a accepta acest interviu. Știu că ați fost de curând la Paris, unde s-a lansat Amantul Colivăresei în limba franceză. Cu ce gânduri v-ați întors de acolo? Cum este primită literatura română în Franța?
Radu Aldulescu: Participarea mea la Salon du Livre din Paris a coincis cu lansarea romanului Amantul Colivăresei, apărut la Editura Syrtes în luna martie a acestui an. A fost ca şi un debut, întâmplat la exact douăzeci de ani după debutul editorial din România şi la nouăsprezece ani după prima ediţie a Amantului Colivăresei la Editura Nemira. Cel puţin pînă-n prezent chiar şi faţă de alte literaturi din Estul fost comunist, literatura română a fost primită destul de greu în Franţa. Trag nădejde însă, că în urma acestui eveniment, care a pus în centrul atenţiei cititorilor francezi literatura română prin cîţiva scriitori importanţi, lucrurile se vor schimba. Scriitorul român valoros va ajunge mai uşor în editurile din Franţa şi pe piaţa occidentală de carte. M-am întors aşadar de la Paris cu gînduri bune.
SB: Anul acesta ați publicat un nou roman, Cronicile genocidului, care a fost bine primit de critică și de cititori. Aceasta este opinia generală și toate recenziile pe care le-am citit au fost bune și foarte bune. Și noi ținem să vă felicităm, este un roman remarcabil. Cum simțiți dumneavoastră că vă este receptată opera? Sunteți mulțumit de reacții, de vizibilitate?
RA: Mulţumesc lui Dumnezeu că am reuşit să definitivez acest roman, pe care l-am început în 2006, iar peste doi ani a trebuit să-l las, mai întîi pentru că n-am mai avut condiţii pentru scris – timp de cinci luni mi-am suspendat activitatea, după care am definitivat alte două romane. Am reluat Cronicile genocidului cam pe la sfîrşitul lui 2011 şi am reuşit să-l termin la sfîrşitul lui 2012. Sînt mulţumit aşadar, în primul rînd pentru că a ieşit aşa cum visam cînd am conceput primele fraze. Aş cere prea mult de la propria-mi soartă, dac-aş mai avea pretenţii asupra reacţiilor, vizibilităţii, eventual asupra cîştigurilor din drepturi de autor, inexistente altminteri. Sînt aşadar mulţumit, foarte mulţumit şi mulţumesc lui Dumnezeu că mi-a dat putere să scriu această carte.
SB: Întrebarea aceasta se legă cumva de cea anterioară. Spuneați între-un interviu: ”Cînd scriu un roman, vreau să fie cel mai bun. Trebuie să fie cel mai bun, altfel decît cel dinainte. Şi asta mă face să mă apropii de personaje. Scriitorul român nu ştie să se apropie de personaje, nu ştie să facă personaje. Atunci face textualism sau postmodernism. Apoi scriitorul de genul ăsta vine şi spune: <<Eu n-am avut intenţia să scriu un roman, ci să descriu starea în care mă aflu>>. Dar minte prin omisiune, pentru că nu se apropie de personaje cu dragoste, pentru că e prea apropiat de el însuşi. Nu ştie să vadă ce este în jurul lui, pentru că e prea paranoic pentru a se putea apropia de o lume. Romancierul trebuie să se implice.” Este cel mai bun roman de până acum? Cum vă apropiați de personaje? Cum le creați?
RA: Vreau să fie cel mai bun… Am spus-o la modul virtual. Literatura nu suportă altminteri clasamente-ierarhii, ca în sport, care să cuprindă autori, cărţi, sau cărţi ale aceluiaşi autor. În fapt mă strădui şi cred că în bună măsură am reuşit ca romanele mele să nu scadă sub un anumit nivel valoric pe care-l socot destul de sus. Am o anume idee despre literatură şi roman şi un spirit critic ce-mi înlesneşte recunoaşterea unui aşa zis canon valoric. Cu alte cuvinte, ştiu cum trebuie să arate un roman bun, foarte bun sau o capodoperă. Aceasta însă nu-i mai mult decît un prim pas în călătoria în jurul lumii, sau traversarea deşertului, care-i scrierea unui roman.
Mă apropii de personaje empatizînd cu ele, iubindu-le ca pe nişte copii sau părinţi ai mei. Creaţia înseamnă cunoaştere prin dragoste, acea cunoaştere a inimii care pune în mişcare mîna scriitoare şi care, totodată, se deşteaptă în cititorul care tinde să se identifice cu personajele unui roman. De cînd mă ştiu am avut aplecare spre ceea ce se cheamă popor, vulg, România profundă, faţă de care elitele culturale actuale păstrează o distanţă aseptică. Nu întîmplător aceste elite nu sînt scriitori în adevăratul înţeles al cuvîntului, precum Marin Preda, Eugen Barbu, Nichita Stănescu şi alţii asemenea lor. Nu orice om de cultură poate fi scriitor, mai ales atunci cînd îi lipseşte acea cunoaştere a inimii ce presupune nişte riscuri şi jertfe. Harul care va să zică, ce nu poate fi dobîndit exclusiv prin cultură, exercitarea unor abilităţi relaţionale şi cultivarea propriei imagini.
SB: Înainte de 1989 și înainte să vă dedicați scrisului ați lucrat în mai multe locuri: La Policolor şi la Uzina 23 August, printre altele. Ne puteți spune ce anume făceați acolo și în ce fel v-a influențat viața, poate chiar scrisul? Din punct de vedere financiar care ar fi diferențele dintre atunci și acum?
RA: Vreme de 17 ani, între 1973 şi 1990 am lucrat la Policolor, 23 August, Şantierul Centrului Civic, Tipografia Universul… Ce făceam acolo? Ar fi mult de povestit. Rezumînd drastic, aş putea spune că-mi cîştigam pîinea muncind din greu cu braţele alături de mulţi alţii formînd clasa muncitoare, despre care un regizor neorealist italian spunea că merge în paradis. Aveam un loc de muncă foarte sigur, din care nu puteam fi dat afară cîtă vreme eram prezent, stabil şi-n putere. Nimeni n-ar fi tînjit adică după locul meu de muncă; existau oficii teritoriale ale Forţelor de Muncă ce îndreptau tineri din toată ţara, inclusiv eliberaţi din puşcării spre locuri de muncă ca al meu. Se mai spune, pe jumătate-n glumă: dacă nu ţi-a plăcut cartea… Cartea mi-a plăcut – m-am născut într-o casă cu multe cărţi de literatură şi am deprins de timpuriu plăcerea lecturii. N-am avut aplecare însă spre felul în care era instituţionalizată cartea. Oricum socoteam că-mi sînt de ajuns doisprezece ani de şcoală.
Mă socoteam scriitor: mă născusem scriitor şi trebuia să devin scriitor. Drumul devenirii însă, avea să fie mult mai lung şi mult mai anevoios decît aş fi fost în stare să-mi închipui la vremea aceea. Au fost lungi perioade cînd m-am simţit rătăcit de acest drum al devenirii. Cum-necum m-am format ca om şi scriitor în acea perioadă, a comunismului şi-n acel mediu socio-profesional al clasei muncitoare care merge în paradis – este un adevăr în această sintagmă: prin munca grea, în regim de penitenciar semiliber, acea clasă căreia i se conferea atributul de clasă conducătoare, dar în fapt reprezenta una din ultimele pături socio-profesionale, îşi asigura mîntuirea încă din viaţa asta, adică locul în paradis… Poate c-ar fi interesant să rememorez, mai cu seamă pentru tinerii care n-au apucat, ierarhia socială în vremea ceauşismului: în primul rînd, desigur, ca şi acum, clasa politico-administrativă – membrii C.C., activiştii, directorii, primarii, prefecţii etc.
Apoi medicii, profesorii, inginerii, ziariştii, aşa-zisa clasă intelectuală, ce includea cumva şi scriitorii, deşi meseria sau profesia de scriitor nu exista ca atare în nomenclatorul de meserii. Urma clasa muncitoare, ţărănimea muncitoare cum îmi plăcea s-o numesc, deoarece această clasă era compusă cu precădere din ţărani transplantaţi la oraş sau ţărani navetişti. Şi în interiorul acestei clase ce popula fabricile, uzinele şi şantierele, existau ierarhii: directorul, şeful de secţie, inginerul-şef, maistrul, şeful de echipă, muncitorul cu înaltă calificare, muncitorul cu calificare medie, muncitorul necalificat, ucenicul… Mai jos decît fabrica şi şantierul era ospiciul şi puşcăria. Un sistem social vast, robotizat. Funcţionarea lui depindea de Partid, a cărui majusculă deriva din puterea atotcuprinzătoare şi unicitatea respectivei formaţiuni politice. Partidul veghea şi avea grijă ca fiecare rotiţă a acestui uriaş mecanism să-şi îndeplinească misiunea. Pe bună dreptate se spunea că-i un Partid al celor ce muncesc. Cine se încadra în cîmpul muncii, fiind astfel pe placul Partidului, avea asigurat tainul şi un acoperiş deasupra capului. Mă aflam în această situaţie de aşa-zisă normalitate. Aveam o familie şi resurse s-o întreţin.
Ruptura şi anormalitatea însă, deriva din faptul că vroiam să scriu literatură şi să public. Pe de o parte exista o cenzură ideologică care stopa şi mutila literatura care nu era pe linia Partidului, pe de alta Partidul nu mai avea nevoie de scriitori noi. Cei pe care-i avea şi aşa îi creau probleme de imagine şi ameninţau sistemul – vezi Paul Goma, vezi I. D. Sîrbu, Marin Preda chiar, al cărui ultim roman, Cel mai iubit dintre pămînteni, a fost şi primul care a făcut referire explicită la puşcăriile comuniste. Scriitorii erau percepuţi ca un pericol pentru sistem, o parte din ei de fapt, în vreme ce altă parte punea umărul la consolidarea sistemului prin literatură economistică. Era o falsă percepţie, care dădea o pîine bună de mîncat Securităţii care-şi făcea de lucru cu scriitorii. Nu datorită scriitorilor sau clasei muncitoare sau intelectualităţii, sistemul a intrat în implozie, ci tocmai datorită Securităţii. Ea a făcut în fapt ceea ce numim revoluţie. În mijlocul acestei vînzoleli dezminţitoare, care ducea la vale şi modifica în fel şi chip vieţi şi destine, eu vroiam să fiu scriitor. Am reuşit să public primul roman abia la trei ani după revoluţie şi greul de-abia acum a început. Vreme de circa cincisprezece ani, scriind şi publicînd, am dus-o la limita subzistenţei. Asta după ce timp de 17 ani, muncind din greu în fabrică şi pe şantier, prin grija Partidului am avut traiul asigurat… Soarta a vrut să ajung scriitor tocmai cînd a fi scriitor în România nu mai înseamnă mare lucru, iar scrisul literaturii nu e o muncă ce poate fi retribuită.
SB: Ați cochetat și cu filmul. Mă refer aici la Terminus Paradis, făcut de Lucian Pintilie după un roman de-al dumneavoastră, chiar Amantul Colivăresei. Din câte știu, colaborarea cu domnul Pintilie nu s-a terminat cu bine. Ne puteți spune mai multe despre această întâmplare veche? V-ați împăcat cu domnul Pintilie?
RA: Bine zis: am cochetat cu filmul, graţie domnului Pintilie, căruia îi rămîn recunoscător pentru această experienţă. Neajunsurile colaborării mele cu domnul Lucian Pintilie au derivat mai ales din faptul că aşteptam să fiu retribuit cît de cît omeneşte pentru contribuţia mea la filmul Terminus Paradis, care a însemnat un succes în cariera regizorală a respectivului, prin premiul juriului obţinut la Festivalul de la Veneţia. Din diverse pricini însă, dar mai ales fiindcă ăsta mi-e datul, şi cît am colaborat cu Pintilie am tras barca pe uscat. Ţin minte că-n perioada aceea soţia mea era însărcinată, iar cînd i-a venit sorocul să nască, la miezul nopţii, a trebuit s-o duc la spital pe jos. Nu aveam adică bani de taxi. Mulţumesc lui Dumnezeu totuşi, copilul s-a născut sănătos, a fost şi este sănătos… Eu nu înţelegeam pe atunci că sărăcia în care trăiesc ţine de fapt de soarta mea, şi nu de meschinăria unui regizor care mă foloseşte fără să mă plătească. Ceea ce se întîmpla adică în sistemul editorial, era valabil şi-n industria cinematografiei, ca şi-n lumea oamenilor de afaceri altminteri: există o suprastructură care acumulează banul şi imaginea, pe spinarea unei mase de manevră care livrează munca şi ideile. Dacă vrei să supravieţuieşti în sistem, trebuie să-ţi livrezi munca şi ideile la preţ redus şi să-ţi asumi anonimatul. Ca liber profesionist, eşti liber la o adică să mori de foame. Cu Pintilie m-am împăcat, în sensul că m-am lipsit de colaborare în condiţiile impuse de el, nenegociabile de altfel: în schimbul unui sendviş, eu să-i livrez idei şi poveşti pentru filme.
SB: V-a mai făcut vreun alt regizor propunera de a ecraniza un roman de-al dumneavoastră? Ca cititor am simțit mult potențial cinematografic în proza pe care o scrieți. Aveți personaje puternice și multe dintre scenele pe care le descrieți cred că ar da naștere unor imagini deosebite. Mi-am imaginat Proorocii Ierusalimului regizat de Cristi Puiu, de exemplu. Ce părere aveți?
RA: Nu mi-a făcut nici un regizor propunerea de a ecraniza vreunul din romanele mele. După cîte ştiu eu, regizorii contemporani îşi fac singuri scenariile. Ei nu apelează la cărţi şi scriitori, Ştiu, mi s-a mai spus, proza mea are potenţial cintematografic. Are totodată un potenţial de spectaculos, care, după părerea mea, n-ar trebui să lipsească nici filmului. Regizorii români contemporani însă, cei premiaţi la festivaluri internaţionale, ocultează spectacolul în peliculele lor. După părerea mea, filmul nu se poate lipsi de spectacol – vezi maeştrii neorealismului italian. Nu am aşadar o părere prea bună despre tinerii regizori, care-şi revendică, ca să zic aşa, dreptul la autism, îmbinînd scene lungi ce frizează plictisul şi banalitatea ce ar putea sugera subtilităţi metafizice. Eu unul nu-mi permit astfel de divagaţii-lungimi stătute nici în roman, care presupune o complexitate mult mai mare decît filmul. În sfîrşit. N-am primit pînă acum nici o propunere de ecranizare, ceea ce poate spune mult la o adică despre incompatibilitatea cărţilor mele cu tinerii regizori de azi. Rămîn totuşi deschis oricărei propuneri.
SB: Ce ne puteți spune despre Uniunea Scriitorilor din România și deciziile conducerii din ultima vreme? În ce mod vă afectează? Aveți ceva să transmiteți conducerii?
RA: Uniunea Scriitorilor din România se vrea şi în bună măsură reuşeşte să fie un sindicat al scriitorilor, în condiţiile în care imaginea şi statutul scriitorului în România a atins cote ale degradării de neimaginat pînă de curînd. Trăim într-un sistem cultural care subscrie la dispariţia culturii scrise. Acea cultură scrisă ce garantează identitatea poporului român. Cît de festivist-grav o suna, acesta-i adevărul: Poporul român este supus neantizării, printre altele şi prin distrugerea culturii sale scrise, în fapt a scriitorului, care nu este plătit pentru munca sa. Uniunea Scriitorilor din România se opune acestei stări de fapt, în fel şi chip, inclusiv prin faptul că există. Vă daţi seama: cîtă vreme există în România o Uniune a Scriitorilor, în România vor exista şi scriitori.
Toate deciziile din ultima vreme ale Uniunii Scriitorilor din România sînt benefice în ce mă priveşte. Se cuvine poate să spun aici că, datorită Uniunii Scriitorilor din România eu am avut în ultimii patru ani şi ceva un acoperiş deasupra capului şi mai ales un loc în care să pot scrie. Timp de patru ani, din martie 2009 pînă-n martie 2013, am locuit şi am scris în incinta Casei Monteoru într-o cămăruţă de nouă metri pătraţi. După retrocedarea Casei Monteoru, conducerea Uniunii Scriitorilor a propus şi Dumnezeu a dispus să locuiesc şi să scriu într-un spaţiu mai vast şi-n condiţii omeneşti. Tot ce pot transmite conducerii Uniunii Scriitorilor, celor care compun această conducere, este multă sănătate şi luciditate în luarea deciziilor. Cît le-a stat în putinţă, lipsiţi cel mai adesea de sprijinul statului, al sistemului politico-cultural-economic, ostil scriitorului şi literaturii, membrii conducerii Uniunii Scriitorilor s-au străduit să facă lucruri bune pentru scriitori.
SB: Dar despre I.C.R., politică și alți demoni ce părere aveți?
RA: Fără să mă întind prea mult, aş spune că abia sub noua conducere a I.C.R. mi-a apărut în sfîrşit o carte la o editură din Franţa. Vechea conducere a I.C.R. avea o listă de douăzeci de autori pretabil a fi sponsorizaţi pentru traducere, printre care nu figuram. Acum, că lista s-a mai extins, este loc şi pentru mine. Faptul că lista s-a extins permiţînd accesul unora care n-au avut loc pînă acum, a stîrnit proteste şi boicoturi din partea unora care s-au înfruptat din bucatele culturale în postcomunism, pînă li s-a aplecat.
SB: Teoria literaturii s-a chinuit de foarte mult timp să explice ce este literatura, s-a ocupat de crearea unui canon, a întocmit liste, a departajat opere. Cum vedeți dumneavoastră literatura? Cum este literatura actuală? Mă refer aici atât la cea românească, cât și la ce se scrie în străinătate.
RA: Există un canon valoric al marii literaturi, aplicabil la o adică literaturii moderne, începînd de pe la sfîrşitul secolului nouăsprezece pînă-n zilele noastre. Un părinte sau un pionier al romanului modern, încadrabil în acest canon valoric, ar putea fi socotit Flaubert, cu romanul său „Madame Bovary”. El a scris altfel decît Hugo, spre exemplu. În sfîrşit. Sînt multe de spus pe această temă. Mă rezum la a spune că literatura este doar în aparenţă un domeniu subiectiv. Nu-i adică mai subiectiv decît ştiinţele exacte, care au şi ele gradul lor de subiectivitate. Există puţine cărţi de literatură bune, foarte bune şi capodopere, şi foarte multe cărţi mediocre şi proaste. Spiritul critic, care la o adică poate fi echivalat cu priceperea la fizică cuantică sau matematici superioare, te ajută să decizi care-i cartea bună şi care proastă. Ceea ce nu înseamnă că nu te poţi înşela. V-am mai spus, sînt oameni de cultură tobă de carte, care bîjbîie în materie de literatură.
Priceperea, pe lîngă experienţă, presupune şi un anume instinct sau har, pe care-l ai sau nu-l ai. Mă întrebi despre literatura actuală de la noi şi din afară. Am să încerc să rezum în cîteva fraze. Literatura contemporană de la noi este infinit mai diversă decît pe vremea cenzurii ideologice. În mod paradoxal însă, valoric, este sub cea de atunci. N-au mai apărut scriitori precum Marin Preda, Eugen Barbu, Nichita Stănescu şi alţii ca ei. Totodată, literatura de la noi este situată valoric mult sub alte literaturi occidentale sau din ţările foste comuniste. Este cel dintîi motiv pentru care România nu va lua premiul Nobel pentru literatură. Pe de o parte nu prea avem scriitori aflaţi la nivelul valoric al premiului Nobel; pe de altă parte, cei aflaţi la un nivel cît de cît competitiv sînt obscurizaţi în dauna altora inferiori lor. În plus, la noi literatura este percepută în conformitate cu un canon valoric pervertit, care pune în fruntea ierarhiilor autori precum Cărtărescu, Liiceanu, Pleşu.
SB: Printre cititorii noștri sunt și oameni care visează să ajungă scriitori. Credeți că este o idee bună? Dacă da, ce le-ați putea spune despre această meserie – vocație? Am citit de-a lungul vremii multe sfaturi despre scris, date de mari autori, unele în interviuri altele chiar în cărți scrise excluziv despre scris. Care ar fi regulile lui Radu Aldulescu? De asemena, cum scrieți și de ce v-ați hotărât să scrieți? V-ați gândit vreodată să scrieți o carte autobiografică? Dacă da, cum s-ar numi?
RA: Scriitorul este desigur în primul rînd un cititor, pasionat de literatură. Mă încumet destul de greu să dau sfaturi celor care vor să devină scriitori, pentru simplul motiv că toate sfaturile pe care le-am primit eu de la diverşi, familie, rude, prieteni, oameni din domeniul literaturii chiar, s-au focalizat îndeobşte într-o singură direcţie: să mă las de scris, sau s-o las mai moale şi să mă apuc de o treabă serioasă, de muncă. Scrisul nu-i socotit o muncă, chiar şi de editori, care prosperă, ca să zic aşa, de pe urma constatării împămîntenite că literatura şi mai cu seamă literatura română contemporană nu se vinde. E o poveste lungă asta, cu lipsa de vandabilitate a scriitorului român.
Revin la sfaturile de dat celui care vrea să se facă scriitor. Literatura e un domeniu care cere să i te dedici integral. Aşa simt eu cel puţin. Nu e ceva de făcut în timpul liber, după orele de serviciu. Munceşti din greu, ani de zile, la un roman şi cînd îl crezi definitivat, bun (e posibil să nu fie bun, dar asta-i altă poveste) îl duci la editură. Nu primeşti nici un fel de răsplată bănească. În cel mai bun caz, apar nişte recenzii laudative care să-ţi întărească la o adică moralul, dar nici acelea nu apar mereu – criticii au şi ei gusturile, idiosincraziile lor, nemaivorbind parti-pris-uri.
În pofida acestor împrejurări, deloc îmbietoare, tu trebuie s-o iei în fiecare zi de la capăt, scriind, scriind, citind, citind şi iar scriind… La o adică e abrutizant, pe lîngă că e şi nelucrativ. Asta fac eu. Nu-mi prea pot permite să sfătuiesc pe altul să-mi urmeze exemplul, mai cu seamă că nici o viaţă, de scriitor eventual, nu seamănă cu alta. Repet însă: literatura este un domeniu căruia trebuie să i te dedici integral, ca şi călugăria, ca şi sportul de performanţă… Asta-i o regulă de căpătîi, căreia i se subsumă multe altele. Cum scriu? E o întrebare care frizează un loc comun, pretîndu-se la tot felul de răspunsuri în doi peri. Ea se subsumează altminteri regulii de căpătîi pe care am pomenit-o mai devreme. M-am hotărît să scriu pentru că aşa mi-a fost scris. Hotărîrea adică nu mi-a aparţinut. Eu am vrut chiar să fac multe alte lucruri, dar ferm şi pe nesimţite soarta m-a împins spre scris.
Am scris cîteva zeci de articole cu tentă memorialistică-autobiografică, pe care trag nădejde că le voi aduna într-un volum la un moment dat. Nu m-am gîndit încă la titlul pe care-l va purta acea carte. Titlul unei cărţi vine întotdeauna la urmă, după ce ai încheiat…
SB: În lumea noastră plină de can-canuri și dezvăluiri incendiare se uită adeseori ceva important: chiar omul despre care se vorbește. Nu prea mai stă nimeni să vadă cine e omul din spatele persoanei. Noi am vrea să știm cine este Radu Aldulescu, ce face el într-o zi normală, la ce filme se uită, dacă are câine, ce citește, ce îi este drag. Ne puteți spune câte ceva despre omul Radu Aldulescu, cel de toate zilele, cel în carne și oase?
RA: Omul din spatele persoanei, sau personajul… Sună interesant. În cazul unui scriitor lucrurile se complică şi devin încă şi mai interesante decît în cazul unei vedete mass-media sau unei persoane publice care apare zilnic la televizor şi inevitabil vorbeşte şi despre sine. În articolele autobiografice pomenite în răspunsul precedent, există destule detalii despre viaţa mea. Acum îmi dau seama însă că n-am atins problema cu filmele la care mă uit şi cîinele… Nu mă prea uit la filme decît ocazional, o dată la cîteva săptămîni. Nu am televizor, nu am nici frigider, nici radio şi nici cîine. Un romancier vorbeşte de altfel despre el însuşi în cărţile sale şi inevitabil vine şi momentul unor „Memorii”. Romancierul este aşadar cu biografia mai la vedere decît oamenii cu alte meserii.
SB: Nu am vrea să profităm prea mult de timpul dumneavoastră. Întrebarea ultimă și poate cea pe care o primiți cel mai des, după ”ce vă inspiră?”, ar fi: la ce lucrați momentan și cu ce gânduri lucrați, cu ce vise și aspirații scrieți?
RA: Ca să fiu cît mai exact, în momentul de faţă lucrez la acest interviu. După ce îl voi termina, voi răspunde la întrebările altui interviu, care-mi vor mînca şi acelea nişte neuroni. Pe urmă voi scrie două articole pentru nişte reviste. Peste o săptămînă abia voi putea reîncepe lucrul la un roman pe care l-am lăsat în suspensie cu mai bine de o săptămînă înainte să plec la Salon du Livre de la Paris. Romanul înaintează doar în măsura în care lucrezi la el, în măsura în care i te dedici, cum spuneam… Sper că voi avea o perioadă mai lungă în care să nu mai fiu distras de alte treburi, care-şi au la o adică şi ele rostul lor… Deocamdată nu vă pot spune mare lucru despre acest roman.
Mulțumim editurii Cartea Românească pentru suportul oferit în realizarea „Dosarului de scriitor”.
Comments are closed.