(II) De vorbă cu Cezar Paul-Bădescu: Scrisul este cea mai bună formă de comunicare de care sunt capabil

Prima parte, aici

SB: De ceva vreme (încă de la Lectură), voiam să întreb o chestie. Dacă nu vă e la îndemână să răspundeți, îmi asum, dar țin să întreb. Mi-a plăcut foarte mult ”Luminița…”, e una dintre cărțile mele de suflet. În timp, discutând despre roman, m-am ciocnit de reacții de genul „este imoral să scrii o carte, astfel, să te răzbuni pe fosta soție ”. Cum stă treaba cu autoficțiunea, în ”Luminița, mon amour”?

C.P.B.: Cartea aceasta a avut un start prost, din cauza prefeței semnate de .

SB: Dacă mi-amintesc bine, prefața face multe trimiteri la viața reală a autorului…

C.P.B.: Ei bine, aici e problema. L-am rugat să scrie prefața, înainte de publicare, am citit-o, am văzut că bate câmpii, ceea ce e destul de regretabil pentru un om pe care îl apreciam pentru calitatea de critic literar. Am zis că nu e fair să nu o mai public, din moment ce am cerut-o, pentru că nu îmi place mie.  Nu am luat în calcul și, probabil, nu aș mai fi publicat această prefață dacă aș fi luat în calcul efectul pervers pe care l-a avut asupra cărții. Cernat susține în prefață că tot ce spune Cezar e real…

SB: Toată lumea (n.ed. inclusiv subsemnata a avut niște dubii serioase) trăiește cu impresia că v-ați răzbunat pe fosta soție scriind această carte, ceea ce ar fi foarte urât, cinstit vorbind.

C.P.B. Este literatură, nu este realitate. Prefațatorul susținea că ne știe și că viața noastră este ca în carte. What the fuck? Nici măcar nu ne cunoștea. Eram cunoștințe, cu loc de ”bună ziua”, dar nu avea de unde să ofere detalii intime din viețile noastre. Din păcate, prefața a influențat impresia cititorilor despre volum. Este ficțiune, e literatură, normal că pleacă de la fapte reale. Orice carte pe lumea asta nu este scrisă din nimic, pleacă de la fapte reale, iar personajele au fost întâlnite în viață, sub o formă sau alta. Ai văzut că și Herta Muller zicea: ”mă inspir din realitate, dar raportul nu e 1:1, în transcrierea realității în literatura mea”

SB: E drept, dar știți că oamenii înțeleg mai ușor lucrurile pe care le clasifică și le etichetează sub o formă sau alta. E, probabil, o chestiune instinctuală. În cazul ”Luminiței…”, volumul are eticheta ”autoficțiune”, de sus până jos.

C.P.B.: (n.ed. ușor iritat) Bine bine, dar ”autoficțiune” include în forma sa cuvântul ”ficțiune”!

SB: Într-adevăr, numai că aici e problema. Cititorul află de la început că această carte este despre prima căsnicie a lui . A trebuit să explic uneori că, în realitate, există două părți implicate într-un mariaj și că nu e o idee bună ca, pe baza ”Luminiței…” să decizi că fosta soție e demonul sau că este epitomul imoralității. A trebuit să explic că e literatură, că e un roman scris oarecum în scop terapeutic (așa l-am perceput eu)

C.P.B.: Da, chiar așa a fost. Mă pricopsisem cu insomnii cronice. La un moment dat, după o noapte de chin, spre dimineață, m-am apucat de scris și am reușit să adorm după acea primă sesiune de scris. Am repetat rețeta până am terminat romanul și mi-am recuperat somnul de noapte.

SB: Cât de tare! Mă gândesc să mă apuc de scris, poate mă ajută să mă las de fumat! (chicotesc cu gândul la o țigară)

C.P.B.: Pe de altă parte, după cum ziceam, lucrurile nu trebuie confundate. Și Mircea Cărtărescu spunea că se inspiră, că își pune pe hârtie propriile amintiri, dar jonglează cu ele, se întrepătrund frânturi. De multe ori, un personaj poate fi suma mai multor personaje văzute în realitate.

531982_513002812065180_166994175_n

SB: Să întreb ce reacție a avut fosta soție, referitor la ”Luminița…”? Bănuiesc că cineva, la un moment dat, o fi sunat-o să o anunțe despre infamia comisă. A citit ”Luminița…” ?

C.P.B.:  Este o femeie deșteaptă, care înțelege. A fost nevoită să explice cuiva, la un moment dat, că asta e literatură și viața e diferită. Una e una, alta e alta. Pe de altă parte, istoria literaturii include romane care se folosesc de persoane reale, pe care autorii le cunosc ca atare. Uite, în cazul volumului ”Ion”, Ion al Glanetașului chiar exista, cu numele ăsta. I s-a zis că, la oraș, cineva a scris o carte despre el și omul s-a cam supărat. Bineînțeles că personajul lui Rebreanu, deși a păstrat numele, este diferit de persoana din viața reală. Rebreanu s-a jucat, a pus altfel accentele. Scriitorul topește într-un personaj trăsături văzute la persoane diferite, pentru a obține semnificația dorită. Apeși anumite pedale, folosești anumite accente, pentru a construi un personaj.

SB: Sună a joc, într-adevăr. Mă gândeam acum că fiecare scriitor are o motivație proprie pentru care scrie. În cazul dumneavoastră, sunt curioasă de ce scrieți acum. Ați fost probabil un adolescent timid (n.ed. dă din cap aprobator) și rebel, îndrăgostit de literatură, scrisul v-a ajutat să explorați, apoi a urmat ”Luminița…”, roman terapeutic. Apoi, ce urmează?

C.P.B.: Mă interesează comunicarea, pe de-o parte comunicarea cu mine însumi (în privința acestei motivații, eu și Mircea [n.ed. Cărtărescu] vorbim aceeași limbă). Am nevoie să sap în mine și să mă întâlnesc cu cel din străfund, iar literatura mă ajută. În ”Tinerețile…” asta am făcut: am săpat în mine și m-am întâlnit cu mine, celălalt. Pe de altă parte, literatura mă ajută să comunic cu ceilalți, cu cititorii, cu oamenii din jur. Scrisul mi se pare cea mai bună formă de comunicare de care sunt capabil. Literatura mă ajută să comunic cu oameni cu care rezonez, oameni din același ”trib” cu mine. Aceşti oameni sunt răspândiți în lumea întreagă. Eu trimit mesajele în sticlă, către restul lumii, iar cei ce le înţeleg le vor găsi.

SB: Sună foarte poetic, îmi place lirismul definiţiei dumneavoastră.

C.P.B.: Literatura este o foarte bună metodă de a-ţi face prieteni, chiar dacă sunt prieteni pe care nu îi întâlneşti niciodată, dar cu care comunici şi lângă care te afli, prin volumul scris. Pentru mine, prietenia e o chestiune foarte serioasă, se bazează pe sinceritate, pe lipsă de ipocrizie. Am puţini prieteni, dar numărul lor creşte în momentul în care apelez la literatură. Prietenia prin literatură este o formă specială de prietenie. E ca şi cum ai vorbi de o îndrăgosteală platonică. Nu ajungi să dai mâna cu prietenul pe care ţi-l faci prin intermediul cărţii, dar relația în sine nu este mai puţin stabilă.

De exemplu, vorbeam de John Irving, mai devreme. Nu l-am văzut niciodată faţă în faţă, l-am văzut pe youtube, de câteva ori, dar îl consider un prieten, mă simt apropiat de el, prin literatura sa.

SB: În mintea mea nu se leagă următoarea chestie: puneţi miză puternică pe onestitate, comunitate, prietenie. Principii solide, dar destul de restrictive pentru cineva care vrea să supravieţuiască în presă. A nu fi înţeleasă greşit, se face presă bună în România, dar este, pe de altă parte, un mediu în care te poţi pierde uşor ca om. Cum supravieţuiţi? My friend, e haos!

C.P.B.: Nu o spui tu, dar o spun eu: presa românească e o hazna, din care mă voi extrage. Sper să nu mai lucrez în această zonă, în curând. Mi s-a umplut paharul şi e foarte greu să mai găseşti presă adevărată şi onestă în România. E un spaţiu brăzdat de interese şi calcule, de care aş vrea să mă ţin deoparte. Presa cotidiană în care am lucrat în ultimii 7 ani, m-a împedicat să scriu literatură, pentru că, după 10 ore de muncă pe zi, te întorci acasă o legumă, nu ai nicio chemare către scris. Iar o zi liberă la nu ştiu cât nu mă ajută foarte mult, în procesul de scriere a unui roman, de exemplu. Uiţi și ce ai scris acum trei săptămâni.

SB: Aveţi o rutină de scris?

C.P.B.: Scriu când apuc, în principiu ziua, nu pot scrie noaptea, trebuie să am mintea limpede. Apropo de asta, sunt scriitori care îşi găsesc inspiraţia în alcool, în diverse stimulente. Eu nu pot. Am nevoie de o minte limpede.

SB: Cu fata mică (n.ed. un an şi patru luni), ultima perioadă nu prea a fost cu minte limpede. O să fie foarte distractiv când o să crească și o să vă citească. Fiul dumneavoastră v-a citit?

C.P.B.: Cred că da.

SB: Credeți?

C.P.B.: Cred. Are cărțile mele, dar nu prea am discutat despre subiect. El citește ce vrea, e pasionat de filme, e într-a douăsprezecea și vrea să dea la regie de film.

SB: E înclinat spre vizual.

C.P.B.: Da, după ce a fost înclinat spre muzică. A fost la liceul Enescu, la o clasă de percuție. A renunțat, până la urmă la ideea de a se face percuționist, pentru meseria de regizor.

SB: Are timp să se hotărască. (n.ed. mă cam pufnește râsul, mi-amintesc cam câte aş fi vrut să mă fac în liceu) Dacă nu aţi fi fost scriitor, ce aţi fi fost?

C.P.B.: Nu ştiu, ar fi fost o problemă pentru că aş fi avut nevoie de un soi de supapă, în care să îmi consum glanda creativă. Probabil, aş fi cântat. Am cântat într-o trupă, la chitară solo, compuneam muzică rock. Bine, eram urechist, nu aveam studii, dar îmi plăcea.

SB: Partea bună e că, dacă vă lăsaţi de scris, vă puteţi apuca oricând de cântat.

C.P.B.: Am cam pierdut startul. Pe vremea aceea (în adolescență), făceam zilnic ore de exerciţii pe grif, dar au trecut câteva zeci de ani, am pierdut timp preţios, degetele mi s-au încleiat la loc.

SB: Aveţi ceva în lucru, din care ne-aţi citit la lectură (n.ed. Lectura de Joi) şi ne-a plăcut foarte mult. Când publicaţi următorul volum? În următorii doi ani?

C.P.B.: Este un volum de proză scurtă, pe care sper că îl voi publica şi mai repede, mai ales că voi avea mai mult timp liber, dacă renunţ la presă. Sper că la anul o să am volumul gata.

SB: Ateliere de scriere creativă ați ținut vreodată?

C.P.B.: Până acum, nu, dar m-au invitat cei de la Revista de Povestiri să țin o ”ședință”, la sfârșitul lui octombrie, care invită prin rotație câte un scriitor. Mi-a venit și mie rândul.

SB: Sunt foarte curioasă dacă o să vă placă, având în vedere că o să dați peste varii niveluri de entuziasm, talent și emoții. O să fie interesant să vedem cum vi se pare interacțiunea cu scriitorii aspiranți.

C.P.B.: Le-am dat deja de citit și le-am dat și temă. Unii dintre ei participă la modulul în care scriu ei înșiși, îmi trimit textele și, apoi, discutăm pe marginea acestor texte.

SB: Asta ar putea fi o plăcută schimbare de carieră. Ați putea învăța oamenii să scrie.

C.P.B.: Aș putea și chiar m-aș pricepe, dar nu am găsit deocamdată formula.

SB: Sau ați putea preda în mediul academic.

C.P.B.: Pentru mediul academic, aș avea nevoie de doctorat, pe care nu îl am. Legea spune că, pentru a preda chiar și ca preparator sau asistent, trebuie să ai doctorat.

SB: Nu merge să predați ca scriitor publicat și cunoscut … (n.ed. ne-a pufnit pe amândoi râsul când am spus enormitatea asta)  

C.P.B.: Aș face doctoratul, mi-ar plăcea să predau la facultate, mai ales că provin dintr-o familie de dascăli, bunicii mei au fost învățători și mama e profesoară. Am un uriaș respect pentru profesiunea de dascăl și mi-ar plăcea să fac asta. Problema e că, în România, chiar și cu doctoratul, intri foarte greu în sistem. Locurile sunt blocate, treci cu greu de tot felul de aranjamente și interese. Anul în care am terminat facultatea a fost primul an în care Facultatea de Litere a organizat un program de master. Mi s-a spus că, dintre absolvenții de master, sunt selectați oameni care să lucreze în facultate, să predea, să intre în cercetare șamd. Asta m-a convins pentru că îmi doream foarte mult să predau la facultate, îmi plăcea foarte mult teoria literaturii. Am intrat la masterul respectiv cu nota maximă. În acea toamnă, la vreo 2 luni după ce am dat eu examenul de admitere, s-a scos un post la concurs, la catedra de Teoria Literaturii, iar bibliografia era aceeași pe care o avusesem la admitere. De acest post a știut doar persoana care trebuia să ia concursul. Am aflat a doua zi, iar persoana care a luat concursul nici măcar nu era din masterul în Teoria Literaturii, deci fusese o chestie servită și a fost pentru mine momentul în care mi-am zis că ies din mediul ăsta și intru în presă.

Cezar_Paul_Badescu_turneu_literar_in_Italia

SB: E de ajuns un episod de genul acesta și nu îți mai trebuie, iar la noi, în domeniul privat, nici nu știu câte programe de gen funcționează. Sunt câteva încercări, există ateliere de creative writing, dar nu sunt neapărat chestii ample, pe termen lung, care să vă asigure o bază salarială, să puteți scrie liniștit. Ar mai fi opțiunea de a merge în turneu de lectură prin țară. Asta mi s-ar părea fantastic. Ați văzut ce bine au reacționat liceeni (n.ed. la FILIT).

C.P.B.: Chestia asta se întâmplă în Germania, de exemplu. Acolo se practică lecturile publice, scriitorii pornesc în adevărate turnee, iau orașele la rând, iar publicul este plătitor de bilet și oamenii trăiesc din astfel de evenimente. Cititorii plătesc 10-15 euro să asculte un scriitor care nu vine neapărat cu texte noi, inedite. E vorba doar de plăcerea de a asculta autorul preferat citindu-și textele. Literatura devine o formă de interpretare.

SB: Exact! Mi-amintesc cât m-a impresionat David Lodge în prima seară (n.ed. Seara FILIT, povestită aici). Mi-au rămas în minte vocea și accentul impecabil de englez, o să le aud de fiecare dată când deschid un volum al său. Ei bine, episodul cu lecturile publice mă duce cu gândul la faptul că, în continuare, la noi, literatura și arta, în genere, nu sunt tratate ca niște produse care se pot vinde, pentru care există clientelă, iar lucrul acesta ar trebui să se schimbe. Luați-o fix ca atare: este un produs vandabil, care își poate citi textele în mod coerent și atractiv, care își poate reprezenta și vinde literatura.

C.P.B.: Asta s-ar întâmpla dacă partea editorială ar deveni o industrie și la noi, ceea ce nu este, așa cum, deși avem regizori care primesc premii peste premii în străinătate, nu avem o industrie cinematografică. Și campaniile de promovare ar arăta altfel.

SB: Exact, să nu mai vorbesc de faptul că, dacă de Cezar Paul-Bădescu, Dan Lungu sau Lucian Dan Teodorovici cititorii au auzit, scriitorii tineri nu au mari șanse dacă nu le pune nimeni fețele și titlurile în stația de autobuz. Nu știu cum arată relațiile dumneavoastră cu editurile sau cu piața internațională.

C.P.B.: Pentru piața internațională, nu am intrări la edituri.

SB: Nu ar trebui să aveți un agent?

C.P.B.: În România nu există agenți literari. Există Simona Kessler care se ocupă doar de autori străini și care a declarat la un moment dat că nu e interesată să fie agentul niciunui scriitor român, nici măcar al lui Mircea Cărtărescu.

SB: Pentru că…

C.P.B.: Pentru că, probabil, câștigul e prea mic. E agent literar al unor scriitori de pe urma cărora câștigurile sunt mari, gen Coelho sau Rushdie. Are în portofoliu scriitori comerciali și scriitori non-comerciali, dar care vând best seller, prin urmare nu își pierde timpul cu mărunțiș.

SB: Bine, asta e o chestiune de percepție. În general, produsul cultural estic se vinde foarte bine în Vest, dovadă filmul românesc.

C.P.B.: Cărțile se vând prost. Chiar și autori mari nu fac tiraje mari, pentru că venim dintr-o literatură mică. Gândește-te cum ar fi dacă s-ar publica pe piața românească un scriitor din Kazahstan. Ce vânzări ar avea, chiar dacă este un autor genial?

SB: Păi, depinde cum știi să prezinți autorul respectiv, este fix aceeași poveste…

C.P.B.: Un cititor profesionist, cu gusturi formate, l-ar observa. Publicul larg și-ar spune ”de ce să citesc eu un scriitor din Kazahstan? Îi citesc pe cei mari, pe Llosa, pe Rushdie etc…”

SB: Bine, nu știu dacă România e Kazahstanul din exemplul ăsta.

C.P.B.: Ba cam așa e, pentru occidentali… De exemplu, făcând abstracție de Ismail Kadare, orice autor din Albania. Kadare este cunoscut pentru că s-a dus la Paris și a devenit cunoscut pe filieră franceză, altfel, gândește-te ce succes ar avea un scriitor albanez, la noi. E cam același lucru. Noi suntem pentru Occident ce e Albania pentru noi, nu contăm. Percepția se îmbunătățește încet-încet, dar inerția e mare. Exista programul ICR, din perioada Patapievici, care a durat vreo câțiva ani, 5-6. Atunci, s-au făcut foarte multe traduceri, mulți scriitori, inclusiv eu, au beneficiat de acest program de traduceri. Îi suntem datori acestui program de traduceri, care a făcut posibilă promovarea în străinătate. Traducătorul străin era plătit pentru traducerea făcută, iar ICR finanța și apariția cărții, motiv pentru care editura nu se temea de un posibil eșec financiar și îndrăznea să își asume un risc editorial. Pe de altă parte, mi s-a întâmplat un lucru fain, în vara asta, ”Tinerețile lui Daniel Abagiu” a fost tradusă în italiană, fără un leu de la structurile române.

SB: Cum ați reușit?

C.P.B.: Traducătoarea Irina Țurcanu s-a stabilit în Italia în timpul liceului, a terminat Filosofia la Milano, ea însăși este scriitoare (scrie direct în italiană, deci este o traducătoare brici). A intrat într-o librărie din Timișoara, mi-a răsfoit cartea, a cumpărat-o, a citit-o și am primit un mesaj pe Facebook, în care îmi spunea că vrea să îmi traducă volumul și că rezolvă și problema editurii care să o publice. A publicat volumul la o editură mică, unde fusese publicată și ea.

SB: Cum a tradus titlul în italiană?

C.P.B.: L-a lăsat neschimbat. Putea să-l traducă prin ”segaiolo”, dar s-ar fi pierdut jocul de cuvinte și ar fi fost prea brutal. A preferat să păstreze numele. Revenind la volum, se pare că editura a pariat pe calul câștigător pentru că, după prima lună, volumul era pe locul doi în topul vânzărilor, după un autor italian care, din câte am înțeles, e popular în Italia.

SB: Să zicem sau să sperăm că e doar începutul. Bine, de câte accidente norocoase puteți  avea parte, să vină cineva din Finlanda, să zicem, să citească un volum al dumneavoastră și să-l traducă pentru piața de carte finlandeză?  Ne oprim în nota accidentelor fericite, cu întrebarea care îmi stă pe limbă: mai faceți lecturi cu noi?

C.P.B.: Cu plăcere, oricând. Am văzut la voi, o lectură publică cu 60 și ceva de oameni, într-o grădină de vară, ceea ce mi s-a părut excelent. Ne vedem și vara viitoare! J

P.S. Între timp, Cezar Paul-Bădescu s-a ținut de cuvânt, în privința schimbărilor de carieră. Și-a dat demisia de la Adevărul și am văzut astăzi prima ediție din seria ”Cartea cea de toate zilele”, pe TVR 2. Așteptăm cu interes și decizia CNC, vă recomandăm în continuare cărți bune de citit și mai avem niște interviuri faine de arătat.

Alde Banciu

Surse foto: arhiva scriitorului (Facebook) și Agenția de carte

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 165