De vorbă cu Sjón- „Poetul trebuie să fie mereu prezent […] și este punctul central”

O legendă ieșeană sună diferit de una islandeză, însă de multe ori, la Filit, unul dintre personaje poate fi chiar un poet islandez, pe numele lui Sjón. Un personaj atipic, îmbrăcat elegant, cu o geantă de piele pe umăr și trei inele care nu au cum să treacă neobservate: un inel cu un ochi, cumpărat acum 30 de ani dintr-un shop din New York, pe când călătorea cu o trupă rock, un inel cu o ancoră care îi aduce aminte de trecutul familei sale, în special de bunicul lui, care a devenit marinar la vârsta de 7 ani și un al treilea inel pe care scrie Sjón și Islanda, așa încât să se simtă peste tot ca acasă.

Asta am aflat despre el în prima zi la Iași, când ne-am întâlnit întâmplător în lift, iar în timp ce coboram cele 11 etaje i-am spus că vom avea interviu a doua zi. A râs și m-a întrebat dacă nu îl confund. Ce-i drept nu ai cum să îl confunzi pe Sjón, mai ales când știi că a câștigat Premiul pentru Literatură al Consiliului Nordic, a scris o mare parte din textele cântecelor lui Björk și să mai amintim colaborarea cu regizorul Lars von Trier?


SB: Știu că ai scris romane, nuvele, poezii și că ai colaborat cu Björk, dar ce ai fi zis despre tine la 15 ani, când abia încercai să îți schițezi viitorul de poet?

Ei bine, aveam 15 ani când am descoperit un grup de poeți islandezi, care au schimbat imaginea poeziei islandeze după cel de-al Doilea Război Mondial, introducând modernismul și suprarealismul. Acest grup, această mișcare m-a determinat să încep să scriu . Era ceva diferit în modul în care foloseau metaforele, imaginile, în faptul că poeziile nu mai aveau metrul, aliterația și rima tradițională, componente importante în poezia islandeză. Era cu totul diferit, iar versurile îmi păreau cu totul nebunești, pentru că mă duceau, mai degrabă, cu gândul la versuri din muzica rock, nicidecum la . Așa că am început și eu să scriu, pentru că mi s-a părut fascinant și am vrut să fac și așa ceva.

 Aveam 15 ani, însă îmi era teamă să ies în față ca poet, așa că am venit cu numele acesta ,,Sjón”, care este o abreviere a numelui meu adevărat Sigurjón. Sjón înseamnă viziune, iar alegerea unui nume știam că va fi ca o condiție emblematică. La 15 ani nu știam nimic despre , nu știam nimic despre literatură sau despre societatea literară. Citeam mult, ca mulți de vârsta mea, dar nu aveam habar despre mecanismele din spatele literaturii, despre ce înseamnă să publici o carte sau ce e o societate a scriitorilor. Dar, în perioada aceea, în Islanda, exista o mișcare amplă a publicării independente și mi-am publicat singur prima carte. Am continuat să scriu și să mă întâlnesc cu poeți tineri. Nu-mi imaginam cum va fi în viitor, am trăit doar momentul făcând ceea ce îmi plăcea. Niciodată nu m-am gândit că începând să scriu în Reykjavik în 1978, voi fi în Iași, în 2019. Nu am realizat că ajungând un autor, operele îți vor fi traduse sau că voi ajunge să călătoresc. Nu știam nimic despre literatură, voiam doar să scriu .

SB: Nu știu dacă cineva își proiectează viitorul atât de departe, însă curiozitatea mea este care a fost primul profesor care ți-a cumpărat primul volum de poezii?

Am publicat primul volum de poezii în vara anului 1978, fix vara de dinaintea începerii liceului. Unii dintre profesorii mei au cumpărat o carte sau două, iar când am ajuns la liceu toată lumea era foarte surprinsă că deja publicasem un volum de poezie la 16 ani. Nu făceam asta pentru a-mi impresiona profesorii, ci pentru a deveni un poet sau ce credeam că însemna să fii poet. La scurt timp după am cunoscut și alți poeți, am pus bazele unui grup care s-a numit Medusa, iar între ‘79-‘86 grupul a fost foarte activ în cultura underground a Islandei. Lucram cu muzicieni și cu artiști vizuali, făceam parte dintr-o mișcare suprarealistă. Acesta a fost Reykjavik, în anii ‘80. și .

SB: Un număr considerabil de adolescenți preferă proza în defavoarea poeziei. Cum ai determina un adolescent să iubească poezia, cum i-ai stârni curiozitatea?

Știi cum e, poezia islandeză e ca o tradiție în programa școlară, mai ales că, în Islanda, poezia își are originile în perioada medievală. Acesta este unul dintre cele mai frumoase lucruri din literatura islandeză, lucru care a marcat limba literară vorbită cam de la finalul secolului al XII-lea. Așadar, avem poezie foarte veche. Am citit, de asemenea, și poezii baroce, religioase și poezii din perioada romantică din secolul XIX. Am fost pur și simplu copilul căruia îi plăcea să citească poezie din timpul școlii. Îmi plăceau poeziile, mi se păreau niște texte extraordinare. Față de alte texte, mi se părea că poezia știa să facă lucruri minunate cu limba.

SB: Exact, și în cazul tău se vede că scriitura pare una minimalistă, aerisită și echilibrată, prin propozițiile scurte, însă dacă acorzi mai mult timp lecturii, realizezi ce alunecoasă este, câte tăișuri și înțelesuri poate avea.

Asta am învățat din poezie. Ai posibilitatea de a exprima multe lucruri în puține cuvinte și poți face să se întâmple multe lucruri, în liniște. Poetul creează o anumită liniște, iar cititorul așează apoi cuvintele și liniștea. Asta am aplicat pentru poezie și chiar și pentru proză.

SB: Da, „” este un exemplu foarte bun.

Asta a fost pentru că m-am ghidat după acest curent suprarealist. Eram 100% de partea poeziei, nu ne doream absolut deloc să scriem proză. Le spuneam oamenilor că proza este literatură secundară și că poezia este singura care contează, pentru că ea face ca orice să fie posibil. Așa că eram foarte implicați în misiunea noastră, legată de poezie. La un moment dat, după ce scrisesem poezie timp de mulți ani, m-am gândit să iau o pauză. Poetul trebuie să fie mereu prezent, poetul lucrează constant cu el însuși și este punctul central, așa că am vrut să mă extrag și să mă folosesc de personaje și scene pentru a scrie proză. Totuși, cred că faptul că am început ca poet și-a lăsat o amprentă puternică asupra scriiturii mele. Și proza scrisă de mine aduce, de multe ori, a poezie.

SB: Este cunoscut faptul că islandezilor le place să citească mai mult ficțiune decât nonficțiune. Dacă ți-aș spune că te poți transforma într-un personaj fictiv, cine ai vrea să fi?

Din lumea literară cine aș vrea să fiu? Hm, e o întrebare dificilă, sunt atât de multe personaje fascinante. Mi-ar plăcea să fiu pisica din ,,Maestru și Margareta” a lui Bulgakov.

SB: De ce?

Pentru că este absolut nebună, face ce vrea. E ca o poezie anarhistă sumbră, mereu în acțiune. Nu sunt periculos, nu te speria!

SB: Pfiu!, ce bine că m-ai atenționat! Aș vrea să vorbim și despre piața islandeză de carte, care este una destul de mică, iar succesul poate fi măsurat adesea prin traducerea cărților în alte limbi. Cum ai reușit să păstrezi legătura cu traducătorii și să te asiguri că nu se vor pierde elemente importante din carte, la traducere?

Literatura islandeză a avut un succes enorm, atunci când a început să se răspândească în toată lumea. Atât de mulți autori au fost traduși și publicați în mai multe limbi, iar eu într-adevăr chiar am avut noroc cu ,,” , care a fost tradusă în mai mult de 20 de limbi, ceea ce este uluitor. Un lucru important a fost și faptul că această carte a luat și premiul Consiliului Nordic pentru Literatură. A fost un moment semnificativ pentru cartea asta mică! Așa a început, cumva, să fie tradusă în din ce în ce mai multe limbi.

Legat de traduceri, îmi rog mereu agentului să îi spună editorului să fie deschis la un dialog cu traducătorii și mulți dintre ei chiar se deschid și încep să pună întrebări despre una, despre alta. Și atunci îmi dau seama că sunt în căutarea unei soluții. Câteodată, însă, traducătorii nu vor să pună întrebări, pentru că vor să o scoată singuri la capăt. Vor să ajungă singuri la esența textului pentru a o reda. De multe ori au impresia că poate nici autorul nu mai știe ce a vrut să zică și că la finalul cărții și scriitorul devine un cititor al propriei cărți. Pe de altă, nu îi poți scrie, să zicem, lui Emily Brontë să o întrebi de ce a folosit anumite cuvinte sau ce a vrut să exprime, pentru că nu va avea cine să îți răspundă.

Până la urmă, majoritatea cărților pe care și eu le-am citit au fost în traducere. Dacă este o traducere bună, 80% din operă este redată bine, iar restul de 20% nu este greșită, poate anumite informații nu sunt redate complet sau au fost intraductibile.

Eu sunt foarte relaxat în legătură cu asta. Știu că traducătorii fac tot ce le stă în putere și că traducerile cărților mele sunt bune. Nu de puține ori, nu traducerea e problema, ci percepția cititorului asupra textului. Chiar și atunci când citim un text în limba noastră, nu prindem toată informația. De multe ori nici islandezii nu înțeleg ce scriu, pentru că uneori se folosesc tot felul de cuvinte obscure, iar ei nu încearcă să înțeleagă textul. Pur și simplu trec peste, ca și cum n-ar fi citit. Cititul e o negociere. Toată lumea încearcă să facă ce știe mai bine: scriitorul, traducătorul și cititorul.


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Antonia Ispas

Antonia Ispas
Iubitoare de cultură nord-europeană, pasionată de literatură și cinema, masterandă la SCILL- Germanistik, lector în tabere educaționale, Antonia este o visătoare care călătorește prin Europa cu aparatul foto de gât: „ce-i pe film, e un film”.