„Unicul lucru care scoate gloata din cretinătatea în care a băgat-o religia e cultura” – Interviu cu Sorin Poclitaru

După ce a ţinut capul de afiş al ziarelor şi ale televiziunilor cu denumirile haioase ale produselor preparate în pizzeria sa, precum Piţă cu nimic; Piţă ca la mama lui Don Corleone; Piţă Ciocio; Piţă mănânci aici şi mori acasă; Piţă Colesterol; Piţă Bucuria Homosexualului;  Fortza Steaua!- bruschete cu brânză de oi; Păstăi Ţigăneşti; Hrană Pentru Eunuci; Demoralizant Pentru Iepuri; Mâncare Pentru Proaste sau Să pară că vii de la femei, a fost bănuit de lipsa unei doage. Convins de faptul că gura lumii e slobodă şi nici nu poate fi închisă, am călcat pragul Pizzeriei „La Bomba” şi l-am rugat pe Sorin, al doilea cel mai cântat poet, după Adrian Păunescu, să ne spună câte ceva despre realizările şi planurile sale.

sorin poclitaru 1
– Sunt oameni care-şi mai amintesc de apariţiile tale de pe scenă, alături de cei cu care aţi format în anii 90 grupul umoristic AzBest. Atunci a avut loc primul tău contact cu mediul artistic?

– AzBest a fost un grup umoristic, format din şase persoane, care s-a născut la iniţiativa actualului Primar al oraşului – Marius Ursaciuc – care venea din alt grup umoristic – Opt fără cârmaci – un grup care purta un nume cu profunde semnificaţii semantice, dacă ţinem cont că fiinţa în anii de dinainte de 1990. Ce pot să spun e că am luat la festivalurile de umor din toată ţara, tot ce se putea lua în materie de premii, vreme de şapte ani. Revenind la întrebare… N-a fost chiar debutul. Am publicat prima mea , în clasa a X-a, în revista „Flacăra”. Îmi amintesc şi acum de profesorul de Limba Română, domnul Bahrin, care nu mă scotea din 10 şi din 2.  Nota 10, pentru că publicam în Flacăra, Nota 2, pentru că nu învăţam niciodată nicio . Nici acum nu ştiu, poţi să mă baţi. Am scris peste o mie de poezii, dar n-aş putea să-ţi recit niciuna, deşi sunt cântate de nouă zeci de oameni.

SBCând ai debutat în volum propriu?

SP -Debutul în volum propriu a avut loc în urmă cu cinci ani, în 2010, la pizzeria „La Bomba”, când am ieşit cu o cărţulie mititică de poezie care se chema „10 porunci”.  Interesant e că, dacă m-ar pune cineva să mai public o dată cartea aia, l-aş bate temeinic, pentru că, eu unul, n-aş mai publica aşa ceva.  Deşi foarte multe dintre poeziile apărute acolo sunt cântate, azi mi se par foarte slabe. Cartea a fost publicată de Editura Nouă şi a fost scoasă mai mult la insistenţele Clarei Mărgineanu, care mi-a scris şi prefaţa. Ascultase un cântec de-ale lui Adrian Beznă „Ştii că nu te mai iubesc” şi a tot insistat… Tot ce pot să spun e că, de atunci şi până acum am scris şaisprezece cărţi, în patru ani. Paisprezece întregi, şi două jumătăţi. Sunt coautor la o carte pentru copii, scrisă împreună cu Sebi Crăciun „To be or not Toby” (în care el a scris partea de proză, iar eu pe cea de poezie) şi o jumătate de carte „Dintr-o carte şi jumătate”, care e formată dintr-o carte mare, pentru adulţi, şi o cărticică mică, ataşată ca într-un marsupiu, în spatele cărţii mari. De aici şi denumirea…

SB – Eşti un tip… bine făcut. Ştiu că ai fost practicant de box, lupte… Îmi vine greu să mi te imaginez copleşit de emoţiile debutului, dar trebuie să te întreb: ai avut emoţii?  

SP – Orice lucru pe care-l faci pentru prima dată aduce şi emoţii. Chair şi când faci dragoste pentru prima dată, tot ai emoţii. Cine n-ar avea? Dar e frumos. Te uiţi aşa, la titlul cărţii, îţi vezi numele scris pe ea şi spui: Uau, băi, de deştept sunt. Pupa-m-aş!

SB – Din cele şaisprezece cărţi pe care le-ai publicat, există una despre care să poţi spune: asta mi-e cea mai dragă?

SP – Nu ştiu, nu cred. Pentru că sunt stiluri diferite. Am trei cărţi pentru copii, o poveste în versuri, tot pentru copii,  am vreo patru de pamflete, iar restul, sunt cărţi cu poezii de dragoste…

SB – Poţi să aminteşti câteva titluri?

SP – 10 Porunci; A 11-a poruncă – Să nu uiţi; Inimă cu un pol; Poveste pentru oameni şi femei; Un Humor pentru mintea copiilor; O carte şi jumătate; Ghinionul de a fi norocos; De dragoste sută la sută la sută; Amalgam; O carte 9; To be or not Toby.

SB – Dacă ar fi să-ţi caracterizezi fibra artistică, ai putea spune că eşti un poet atras, cu precădere, de poezia de dragoste?

SP – În mare, da. Eu am convingerea că dragostea e motorul care le mişcă pe toate. Altfel nu… Chiar dacă scriu pentru copii, e tot un fel de dragoste. Pentru copii. Na, mă rog, să nu fii pedofil, că, nu-i OK.

SB – Indiferent dacă vorbim de poezie sau proză, există o faţă nevăzută, în spatele căreia se duce o luptă. Te sperie coala albă de hârtie? Ce te inspiră, ce te „aprinde”?

SP – La mine e o chestie foarte simplă. Dacă-mi vine să scriu ceva, trec imediat pe hârtie. Pentru a scrie o poezie, nu-mi ia mai mult de 7-8 minute. Mi-ar lua mai mult ca s-o învăţ…  E greu până când îmi vine ideea, dar după ce o fixez, o văd în faţa ochilor ca o poveste şi mi-e mai uşor. Mă aprinde absolut orice. Pot să scriu, şi mulţumesc lui Doamne Doamne, despre absolut orice. Ultima oară am făcut chestia asta la Mediaş, la un spectacol caritabil pentru un băiat de 23 de ani bolnav de cancer osos. Erau mulţi artişti… Am spus eu două poezii, acolo, apoi m-am dus afară şi i-am anunţat pe ăştia că fac o poezie la cerere. Contra cost, evident… Era un spectacol caritabil, totuşi, nu? A fost o experienţă foarte faină…  Mi-e foarte simplu să scriu şi mă pot pune în pielea oamenilor, adică mi-e de ajuns să-mi povesteşti o chestie pe care imediat ţi-o pot pune în versuri, fără nicio problemă. Niciodată nu-mi corectez poeziile, după ce le scriu.

SB – Scrii  şi proză?

SP – Scriu şi proză, doar că n-am publicat. Încă nu e momentul…  Cred că n-am găsit niciunul care să cânte pe proză.

SB – Ai un poet preferat?

SP – Am mai mulţi, nepreferaţi, pe care nu-i pot înghiţi de niciun fel.  Iar asta mă motivează, pentru că vreau să scriu mai bine decât ei.  Ca idee, să nu te aştepţi să-ţi spun că sunt înnebunit după Nichita , Eminescu, nu…  Îmi plac Adrian Păunescu, Coşbuc, Topârceanu, Păstorel. Acum am dat peste poezia lui Zaharia Stancu. E genială! Romulus Vulpescu e genial! Ştii cum am început să citesc poezia lui Zaharia Stancu? Ascultând piesele celor de la Poesis. „Odată am ucis o vrabie…” Habar n-aveam de latura asta poetică a lui…  Foarte tare!

SB – Citind condiţiile de participare la concursul de debut literar pe care-l organizezi anual, am observat că una din cerinţe era aceea de a scrie poeziile cu rimă. E un principiu de la care te poţi abate sau nu?

SP – Pot să scriu şi poezie în vers alb, n-am nicio problemă. De altfel, prima mea poezie publicată în Flacăra, era în vers alb. Singura mea problemă este că sunt foarte mulţi poeţi care scriu doar în vers alb şi se gândesc că asta este poezia. Eu nu-i contrazic, dar le spun aşa: scrie o poezie la care să râdă un copil. Şi atunci, în mod sigur o să-ţi dai seama dacă eşti poet sau nu.  Altfel, nu…

SB – Citeşti cărţi scrise de autori contemporani?

SP – Puţin. Puţin, în ultima vreme. Citesc cărţile pe care le primesc la diferite lansări la care particip, cele pe care le scot prin Asociaţia Culturală FAIR , pentru că sunt nevoit să nu scot prăpăstii, cele la care le scriu prefaţa,  cele pe care trebuie să le citesc, ca să le spun ălora ce părere am despre ele, dar, în general, când găsesc  timp, mă întorc la literatura clasică.  Există un poet pe care l-am descoperit şi care-mi place foarte mult. Vasile Ciorogar.  Să-l citeşti! E genial! Îmi aminteşte de Dinescu, cel din tinereţe, pentru că cel de acum… Sub nicio formă nu-mi place Mircea Cărtărescu. Este o gogoaşă foarte umflată, din cauză că trebuia să existe cineva care să care editura în spate. Ălora le trebuia o locomotivă… Ca-n orice domeniu…  Premiile astea internaţionale, în afară de poveştile cu talentul şi, cum să spun, genialitatea din opera ta, înseamnă cunoştinţe, relaţii. Relaţiile autorului şi a editurii care-l promovează, că, altfel, poţi să fii tu ăl mai genial din lumea asta, nu te bagă nici dracu` în seamă.  Poţi să te întinzi ca râma şi să faci ce vrei tu, degeaba.

SB – În ce relaţii eşti cu editurile, cu librăriile? Ştiu că tu îţi publici cărţile în regie proprie…

SP – Da, din mai multe motive. Primul motiv ar fi că n-am găsit o editură care să-mi publice cărţile şi să nu mă coste nimic. Bine, nici n-am căutat… Al doilea motiv ar fi că în momentul în care cineva-ţi scoate cartea, îţi impune anumite lucruri cu care eu nu aş fi de acord. Am eu fixurile mele… Prefer să-mi fac singur strategia de promovare şi de vânzare a cărţilor. Nu lucrez cu librăriile, pentru că, din păcate, dacă îţi dau banii după şase luni e foarte bine, dar nu obligatoriu şi pentru că sunt mai cămătari decât cămătarii. Îţi pun 40-50% adaos la o carte, ceea ce e foarte mult. Dacă librarul o lasă uitată pe raft, n-o s-o vinzi niciodată, şi „La revedere!”. Am făcut câteva lansări la Cărtureşti, în Suceava, deşi am vrut să fac la Alexandria, dar se cam strâmbau… Le-am spus: Să fiţi sănătoşi! O să ajungeţi să mă căutaţi voi pe mine… Ce crezi? M-au căutat… Le-am spus să… (bip)Băi,  n-ar risca unul, o dată… E treaba lor. Eu îmi aleg drumul meu… Uite, de exemplu, am scos „De dragoste sută la sută”. O carte cu o sută de poezii de dragoste, scoasă în doar o sută de exemplare pe care le-am vândut la licitaţie, pe net.  Cartea cu numărul unu s-a vândut cu 950 lei. Celelalte, cu 300, 400, 500, 600…

Sorin-Poclitaru-Un-zambet-perversSB – În aceste condiţii, poţi să spui că Sorin Poclitaru este deja o marcă?

SP – Da. Iar toţi banii pe care-i încasez, îi investesc în Asociaţia Culturală FAIR Play, pe care, cu onor, o prezidez…

SB – Ce sfaturi  le-ai da celor care vor să publice. Se poate trăi numai din scris?

SP – Da. Scrie genial şi o să trăieşti din scris! Dacă eşti fată, apucă-te de (bip), n-are rost să te apuci de scris… Cu toate că, să ştii, pentru o femei e mult mai uşor, dacă înţelegi ce vreau să spun. Pe mine, dacă mă făcea mama femeie, primeam Premiul Nobel pentru literatură.

SB – Faci parte din Uniunea Scriitorilor din România?

SP – Nu, şi nici nu vreau să fac parte din USR.  Nu-mi doresc să fac parte din acelaşi grup cu o femeie care a scris trei cărţi despre Fuego. Nu pot! Plus că, înainte vreme, a intra în USR, era o chestie super mişto. Însemna că erai bun. Acum, din păcate, e plină de veleitari, de oameni care n-au nici un pic de valoare, n-au nimic. Dacă le scoţi cincizeci de cuvinte din vocabular, i-ai terminat. Pa! La revedere! E acest postmodernism, în care toată lumea poate să scrie, toată lumea se crede genială, toată lumea crede că e Blaga şi aşa mai departe… Întreb o altă chestie: ce ar putea să-mi aducă în plus Uniunea? Ideea e în felul următor: eu nu vreau să ajung poetul naţiunii şi nu mă străbate niciun gând de mărire. Eu n-am cărţi de vizită.  Dacă vrei una, poţi cumpăra una de poezie… Nu mă interesează USR . Să stea trei boşorogi de o mie de ani să spună  nu cred că e bun sau că trebuie să se scrie despre tine în trei reviste că eşti genial. Bă, daţi-mi pace! Eu dacă ştiu că mă cântă 90 de oameni, mai am nevoie de recunoaşterea lor? Na-m nevoie, frate! Să fie sănătoşi.  Un cântec cântat pe versurile mele îl aud două sute de oameni o dată. Fă un calcul. Înmulţeşte cu 90…

SB – Ce părere ai despre taxa de timbru literar?

SP – O porcărie! După părerea mea ar trebui să se pună timbru şi pe aer. Nu ştiu cum şi unde să-l fixeze, că ar face-o şi pe asta. Şi aşa nu citeşte lumea, acum ce faci? Aici e evaziunea fiscală? Dă-le editurilor condiţii ca să vândă, să poată supravieţui. Eu sunt de acord să plătesc un impozit decent, dar nu-mi poţi cere 80 % din ceea ce câştig. N-ai cum!

SB – Există un stil „Poclitaru”? Îmi amintesc de existenţa unei expresii care m-a contrariat: „Poclitarizarea folkului românesc”. Despre ce era vorba?

SP – Evident.  În toate există un Poclitaru… Sunt în tot şi-n toate. Glumesc… Totul a plecat din frustrările unui mare poet al ţării, din frustrările lui George Stanca. Fusesem la tabără, la Calafat. Şi acolo, George Stanca, suferea. A avut trei ani consecutiv, a treia lansare la aceeaşi carte, un cărţuloi urât pe care-l tot dădea folkiştilor: „Cântaţi, bă, versurile astea!” „Ce să cânt frate?”, i se răspundea… „N-am nicio străbatere… Nu-mi vine!” M-au sunat peste zece oameni în seara aia… Acolo e un festival foarte mişto de , la Calafat. Acolo a început „distracţia”, iar la Tg. Jiu s-a terminat, ca să spun aşa…  La Tg. Jiu, omul a răbufnit. Au intrat folkiştii care erau în recital, copiii care erau în concurs şi au cântat, toţi, versurile lui Poclitaru, inclusiv membrii juriului. A răbufnit omul: „Domnule, abia am scăpat de Păunescu. Gata, a venit ăsta acum? Ce înseamnă asta? Bardul de la Humor!? Aste e Poclitarizarea folkului!” I-am explicat: nu se poate să trăieşti în veci, la umbra altuia. Bă, în atâţia ani trebuia să ieşi în faţă, trebuia să te caute lumea. Punct. Şi de aici, am avut un schimb de replici… El avea ziarele, eu Facebookul; el scria Scrisorile lui Stranca, eu scrisorile mele… Prima dată i-am răspuns frumos, după aia, am început şi eu cu „Dragă George Stanca” Cum să spun? I-am scris din toată inima şi i-am explicat că dicţionarul de cuvinte suburbane mi-e mai cunoscut mie decât lui, chiar dacă el zicea c-a trăit sub Podul Grant. Te rog să mă crezi că ştiu înjurături, de nu mă repet o oră. Suferea… Adică, ce înseamnă asta? Bardul de la Humor… Scuză-mă, i-am zis. Te deranjează că-s din , sau ce? Ca să ştiu…

SB – Eşti implicat cu trup şi suflet, aş putea spune, în tot ceea ce înseamnă muzica . Cum s-a născut această relaţie dintre tine, ca textier, şi artiştii care-ţi cântă versurile?

SP – Dacă ar fi să intru în detalii, ne-ar lua două ore. Hai să-ţi spun, pe scurt. În primul rînd, după Adrian Păunescu, sunt cel mai cântat poet, în viaţă. Totul a fost întâmplător. N-am spus nimănui „ia şi cântă-mi versurile” . În câteva cazuri, am scris poezie special pentru a fi cântată, cum a fost cu Vasile Mardare, în rest, au luat de acolo tot ce scrisesem.  E foarte greu să fii textier. Am încercat să scriu texte pentru Alina Sorescu. Şi tot îi scriam, şi-mi tot spunea „E prea complicat” . Îi mai scriam o dată. I-am scris vreo două zeci de variante. „Nţ, prea complicat”. „Da, cum vrei sa arate?” Ceva aşa, ca piesa aia „Cai verzi pe pereţi”  Şi i-am spus, scuză-mă, dar aşa ceva nu pot să scriu…  Şi de aia zic că e greu… Nu pot să fiu superficial.  Cai verzi pe pereţi, pentru mine, nu e chiar cea mai fericită sintagmă poetică , să mă ierţi, Măria ta!

În al doilea rând, folkul nu e băgat în seamă. L-am căutat pe parlamentarul din zonă, Radu Surugiu, şi i-am spus: domnule, eu vreau un singur lucru de la parlamentarul care mă reprezintă: să facă interpelare în Parlament  şi să-i întrebe pe cei de la radioul naţional cine le face playlistul? Cum poţi să asculţi la un post naţional, pt care plătesc abonament, numai cretinătăţi, numai atentate la limba română? Băi, prietene, nu poţi să pui muzică folk, am înţeles,  sunt interese pentru ca nişte case de discuri să-şi vândă marfa.. Foarte bine, dar s-o facă la posturile comerciale, nu pe postul naţional.  Hai să facem cumva! Eu nu spun că trebuie să asculte toată lumea folk, clar. Bă, dar daţi o zi folk, o zi blues, o zi jazz, etc… Ăştia au o emisiunea de folk la 12 noaptea, Omul cu chitara. La 12 noaptea să asculte tata! Mai e o emisiune de o oră pe lună,  Omul cu chitara (întâmplător, se cheamă la fel)  pe TVR1. Şi asta e tot.  Dacă mergi cu piese la ei, îţi spun că n-au voie să difuzeze folk.  Cine nu vă dă voie?  Directorii de programe…  Acum, ce să zic? Nu că e frustrant , e maxim frustrant, pentru că, şi aşa, sunt puţini ascultători

SB – Eşti implicat în mai multe proiecte culturale şi umanitare: „C-rimă cu premeditare”, „20 de ani lumină”, „Asociaţia Culturală FAIR Play”…  Ce ne poţi spune despre ele?

SP – C-rimă cu premeditare este un concurs naţional de poezie. El are şi un frate mai mic care se numeşte Prima Cărticică, axat pe poezie pentru copii, dar încă n-am reuşit să public nimic. Cât despre „C-rimă cu premeditare”, după cum sugerează şi titlu, impune o condiţie definitorie, pe lângă aspectele scrierii corecte din punct de vedere gramatical, al punctuaţiei şi aşa mai departe: poezia să aibă rimă. Am eu fixul ăsta. La acest concurs au debutat doi poeţi, şi zic eu că nu m-am făcut de ruşine cu ei: Vasile Ciorogar, din Sighişoara şi Corina Paraschiv, din Oneşti. Acesta este, de altfel şi premiul: publicarea unui volum de poezie.

Eu organizez concerte de folk de şase ani. A fost o vreme când erau concerte, aici, la pizzerie, săptămânal. Vreo trei sute, în total. Acum am încercat să fac o chestie la un alt nivel. Autorităţile locale mi-au pus la dispoziţie sala de la Casa de Cultură, le asigură artiştilor cazarea şi le decontează transportul. Eu vând biletele şi-i plătesc pe artişti. Iniţial, planul era să facem un concert de folk, in fiecare lună, vreme de un an, dar dacă tot eram puşi pe fapte mari, am zis să-l prelungim la douăzeci de ani! Să ne lumină pe termen lung…  Aşa s-a născut „20 de ani lumină”. Trebuie să scoatem folkul din cârciumi. Folkul e trăire, e altă mâncare de peşte.  Suntem deja la a şasea ediţie şi urmează pe 25 aprilie Adi Beznă şi Cătălin Ungureanu; 21 mai Dinu Olăraşu şi Cristi Buică sau Doru Stănculescu, nu m-am hotărât; iunie, Magda Puşcaş cu Adi Mărginean, probabil; iulie, Ada Milea, Bobo Bârlăceanu, şi aşa mai departe… Mai fac o chestie prin care sprijin folkul : o emisiune de radio „Să dăm folk la case” în fiecare duminică de la ora 21:00, la Radio Impact Fm, si crede-mă că e ascultată de foarte multă lume.

Cât despre Asociaţia FAIR Play…  Am înfiinţat-o pentru a sprijini folkiştii, poeţii, mă rog… Le-am spus aşa: eu pun primii bani pentru primul CD , vindem CD-ul, iar din banii scoşi, facem următorul… Deja sunt scoase 8 CD-uri…  Au înţeles care e principiul şi, încet, încet…  Primul a fost Vasile Mardare cu trei albume, apoi, Adrian Beznă, Ştefania Iacob, Cristi Corcioveanu, Cristi Buică, Albumul Colectiv de la Fălticeni-Folk şi Adela Deac.

SB – Spuneai că eşti coautor la o carte pentru copii, alături de Sebi Crăciun. Cine e Sebi Crăciun?

SP – Sebi e un puşti  de 12 ani din Câmpulung Moldovenesc care scrie poezie şi care, atunci când l-am cunoscut, era o legumă. Bolnav de tetrapareză spastică… Am zis să-l ajutăm cu bani pentru operaţie şi am organizat un concert de folk la Ariniş, în Gura Humorului. Au venit oameni din toată ţara, ba chiar şi prietenul meu, Cristi Pustai, antrenorul actual al Rapidului, care a donat o sumă importantă de bani, şi am reuşit să strângem 18000 de lei pe care i-am dat lui.  Am încercat să-l motivez să scrie. Am tras de el. Prima dată nu ştia cu ce se mănâncă treaba asta cu vândutul cărţilor. Scria în felul lui… Acum scrie poezii şi o face din ce în ce mai bine…

SB – Unde te găseşte lumea? De unde se pot cumpăra cărţile tale?

SP – Cel mai simplu, la pizzeria La Bomba. Aici se găseşte mereu o carte a mea sau pe Facebook (facebook.com/pizzalabomba). Că o fi cea mai recentă, că o fi ultima, depinde dacă dau colţul, dar mereu se va găsi aici o carte. În librării, nici vorbă. Deocamdată, nu am nevoie de ele.  Cei care mă cunosc, ştiu ce scriu, mă contactează şi-mi cer două, trei, cinci cărţi pe care le semnez pentru cutărică sau cutărică, banii intră în asociaţie şi la revedere!

SB – Un gând bun pentru cititorii Revistei Culturale „”?

SP – Bă, eu n-am decât gânduri rele, aşa că, ce sa le spun? Atâta vreme cât există ceva care te face să te simţi bine, care te gâdilă în mod plăcut la ureche, ţine-te de acel ceva. E singura ta şansă ca să n-o iei razna, pentru că lumea asta a luat-o rău de tot. Unicul lucru care scoate gloata din cretinătatea în care a băgat-o religia e cultura. Dacă nu-i luminezi omului mintea şi nu-i dai voie să privească mai departe de propriul nas, niciodată n-o să poţi progresa cu el, spiritual. El o să rămână acolo, un … Atâta ştie, atâta i-a spus popa, după clasica expresie „am văzut eu la televizor sau am citit în ziar”. Nimeni nu mai stă să judece, să aibă o  părere proprie. Ba te şi contrazice.  Nu poţi să ridici nivelul unei ţări, a unui om, decât învăţându-l că lucrurile nu sunt aşa cum ţi se spun. Lucrurile trebuie să le înţelegi tu mai întâi şi după ce le înţelegi, poţi să ai părerea ta …

sursa foto, aici

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Editor SB

Desemnat câştigător al concursului de debut literar „Incubatorul de Condeie”, ediţia 2013 – secţiunea „Proză scurtă” – organizat de Agenţia Culturală AdLittera, Marius colaborează din 2014 cu Revista „Semne Bune”, unde scrie poveşti despre cărţi şi scriitori. Când nu scrie, desenează, când nu desenează, aleargă cu bicicleta, iar în timpul care a mai rămas ia pulsul librăriilor în care, din iunie 2014, se poate găsi şi volumul său de debut „Amor de dragul ploii”- Editura Karth.

Număr articole publicate : 39