Pentru că astăzi este Ziua Mondială a Cărții, am decis să fac ceva mai devreme recomandarea de carte de luna asta și să vă propun o carte scrisă de o româncă pornind de la experiența ei în Japonia. În felul acesta, avem o scriitoare autohtonă și un subiect care iese din granițele noastre. Așa cum mi se întâmplă destul de des în ultimii ani, eu ajung să citesc unele cărți când deja nu mai sunt „la modă”. Mi s-a întâmplat și acum, cu romanul Un cal într-o mare de lebede, scris de Raluca Nagy, care a ajuns la mine abia la a doua ediție. Romanul a apărut la Editura Nemira, în colecția n’autor. Și o să presupun că mai există oameni care nu l-au citit încă și pe care poate că o să-i conving s-o facă. Mai ales că se apropie o minivacanță și această carte îmi pare foarte potrivită pentru asta.
Întotdeauna m-au atras cărțile de călătorie, mai ales dacă este vorba despre zone culturale care mă fascinează. Un cal într-o mare de lebede nu este (chiar) o carte de călătorie, este ficțiune sau, așa cum ni se spune de la început în nota autoarei, face parte din genul cunoscut ca „I-novel”, „I-fiction” sau „essay-fiction”, care ar fi foarte popular în literatura japoneză contemporană. „În acest gen, autorul și personajul principal sunt în strânsă legătură, nu există intrigă în sensul occidental, iar povestea este presărată cu pasaje eseistice, adesea de natură foarte subiectivă.” Revenind, am ales s-o citesc pentru că speram la detalii din lumea și cultura japoneză și pentru că zona aceea a Asiei îmi captează curiozitatea de ceva timp, chiar dacă interesul meu este axat mai mult pe Coreea de Sud, nu musai pe Japonia. Cu atât mai mult cu cât Raluca Nagy este antropolog.
Dacă e să rezum în câteva cuvinte, firul narativ este condus de personajul principal, Rosalyn, o studentă de 24 de ani din Londra, care ajunge să fie afectată de o boală neobișnuită și care decide să plece la Tokio cu o bursă de un an, pentru a studia limba japoneză. Povestea în sine este experiența ei odată ce plonjează în această cultură nouă, complet diferită, pe care o observă și încearcă să o asimileze cumva, nu musai s-o înțeleagă. Și spun nu musai s-o înțeleagă, în sensul că personajul-narator pare mai mult să ia cunoștință de tot ce se întâmplă în jurul ei în această lume nouă, mai puțin să judece sau să interpreteze. Și presupun că este reacția normală a cuiva care realmente plonjează într-un mediu nou, unde instinctul îți spune că mai întâi trebuie să privești în jur, să evaluezi lumea aceea cu care nu ești încă familiarizat și abia apoi o să te poți mișca într-o direcție sau alta.
Există un aspect care este ușor derutant. Faptul că personajul principal este britanic. Nu știu de ce autoarea a ales această variantă, poate că era mai bine ca personajul să fi fost din România, totuși, pentru că unele observații te duc cu gândul la o origine românească a ei și astfel apare o oarecare discrepanță. În rest, însă, povestea curge, este fluidă, te ține între paginile cărții și acesta este scopul, la urma urmei. Rosalyn este un personaj simpatic, pe care ajungi să-l îndrăgești repede și cu care te poți identifica ușor. Detaliile despre cultura japoneză sunt foarte interesante și sunt integrate cursiv în poveste. Aspectele uneori bizare ale lumii japoneze, în contrast cu lumea europeană, cu viața așa cum o știm noi, sunt cele care mi-au plăcut cel mai mult. Și faptul că sunt surprinse în detalii ale vieții de zi cu zi, lucru care le dă o notă foarte palpabilă. Totuși, să nu vă așteptați la o apologie a societății japoneze, știu că multă lume se gândește la Japonia ca la un miracol, un tărâm fascinant, doar cu zâne bune și alte asemenea. :)) Nu este chiar așa, o să vedeți și din observațiile din această carte. Unele lucruri le știam deja, dar am aflat și despre multe aspecte pe care nu le cunoșteam.
Chiar dacă nu este vorba despre o intrigă în sensul clasic, există un fir roșu al unei povești în carte, dar nu o să-l detaliez mai mult, pentru că, așa cum spuneam la început, pornesc de la ideea că nu toată lumea a citit cartea încă și nu vreau să dezvălui tot. Ce nu m-a convins foarte mult este această combinație de documentar-ficțiune, pentru că m-a lăsat cu o ușoară frustrare că nu primesc suficient nici din una, nici din alta. Cartea se citește lejer, are umor, dar uneori aveam impresia că vreau să știu mai multe despre anumite lucruri, că aș vrea să simt mai mult prezența antropologului. Pe de altă parte, eram nevoită să-mi amintesc că este un fel de ficțiune, deci antropologul nu poate face toată treaba, numai că pentru o ficțiune personajele, de exemplu, sunt un pic diluate. Dar este foarte posibil ca acest gen mai nou, cu care eu (noi?) nu sunt foarte familiarizată, să fie caracterizat tocmai prin aceste artificii stilistice. Rămâne să mai sondez, să zic așa.
Una peste alta, însă, este o carte de citit, o recomand fără rețineri. Chiar și doar pentru lumea de zi cu zi a Japoniei, nu musai pentru ficțiunea dintre paginile ei. Pe alocuri, aduce a jurnal de călătorie, dar, dacă e să vedem așa această carte, este unul foarte diferit de sclipiciurile ghidurilor de călătorie, pentru că este cât se poate de realist. Nu este scris din perspectiva unui turist, care este mereu uimit și pornește cu gândul că vrea să fie vrăjit, impresionat la tot pasul. Este o pespectivă de la firul ierbii, să zic așa. Despre mâncare, băutură, haine, nunți, despre cum NU vorbesc ei la telefon oriunde și oricât, despre tăcerile lor, în opoziție cu trăncăneala noastră continuă uneori, despre locuințe, restaurante, mâncatul cu bețișoare și multe-multe altele. 🙂
P.S. – Îmi pare foarte potrivit și îmi place mult titlul.
