De vorbă cu Andreea Răsuceanu

Andreea Răsuceanu, în primul rând vă mulțumesc pentru amabilitatea de a răspunde câtorva întrebări legate de cea mai nouă carte. „Linia Kármán”, roman proaspăt publicat la Editura Polirom încheie o trilogie începută cu „O formă de viață necunoscută” și continuată cu „Vântul, duhul, suflarea”, cărți bine primite de către cititori și critică, premiate și discutate. Ce vi se pare mai important, părerea cititorilor avizați sau mesajele venite de la oameni care au citit cartea și cărora le-a plăcut pur și simplu?

Sunt două lucruri diferite, foarte important fiecare. Orice scriitor își dorește o receptare critică bună, dar și să aibă cititori, cât mai mulți și mai atenți. Eu mă bucur și când apare o cronică pozitivă, bine scrisă, aplicată, dar și când îmi scriu cititorii să-mi spună cât de mult le-a plăcut cartea, să-mi transmită un gând, să-mi pună o întrebare. E o legătură din care te hrănești, care compensează unele neajunsuri, oboseala, uneori chiar epuizarea, pentru că scrisul în România nu e niciodată singura activitate a cuiva, aproape toți scriitorii au joburi, proiecte de tot felul din care să poată trăi. Dar în momentul în care un cititor vine și îți spune la o lansare (cum mi s-a întâmplat recent, când am lansat Linia Kármán) că romanul tău i-a schimbat viața, că îți urmărește fiecare apariție, și simți întreaga emoție și bucurie a acelui om venind spre tine, nimic altceva nu mai contează.

În plus, în ultima vreme a mai fost și receptarea romanelor în țările în care au fost traduse, Franța, Spania și Bulgaria, mi-a adus și aceasta o mare bucurie, e un sentiment extraordinar să se scrie elogios despre cărțile tale într-un spațiu cultural străin, unde nu te cunoaște nimeni, unde te reprezintă doar cărțile tale.

Când ați început să scrieți despre satul C. ați știut încă de la început că va fi vorba de mai multe cărți în care veți explora acest tărâm ficțional, dar bine ancorat în realitate, sau poveștile și personajele s-au tot adunat în mintea dvs. și ați fost „nevoită” să le scrieți?

Povestea C.-ului începe în O formă de viață necunoscută, dar pe atunci nu mă gândeam că romanul va face parte dintr-un proiect mai amplu, nici că imaginea satului se va completa, amplifica, transforma de la un roman la altul. Personajele și poveștile lor s-au născut firesc, din tot felul de preocupări și obsesii mai vechi, care s-au organizat narativ în jurul unor puncte de fugă, unul dintre ele fiind C.-ul. Faptul că nu există o relație de interdependență între cele trei romane, că nu există un fir cronologic sau logic între ele mi-a dat o libertate mai mare, să explorez zone diverse ale scrisului meu, teme și metode narative diferite, și cred că asta e foarte important. Da, personajele au fost mereu cu mine și cumva și-au croit singure drumul, ducându-mă uneori pe căi neașteptate, surprinzătoare.

Cele trei romane pot fi citite și separat, ca opere de sine stătătoare,  întrucât nu există propriu-zis o continuitate a unor fire epice, cât o migrație a unor personaje în diferite momente ale vieții dintr-o ficțiune în alta. Satul C. este în sine un personaj sau chiar un suprapersonaj. Cum s-a dezvoltat el și ce a fost cel mai dificil de scris și de descris? Dar cel mai plăcut?

Am mai spus-o, pentru mine satul C. e alcătuit din diferite straturi, de toate tipurile, ale memoriei, ale istoriei, geografice etc. E un obiect spațio-temporal, care s-a dezvoltat cumva concentric, întâi am văzut ”centrul” lui, sau o primă imagine, destul de vagă, de imprecisă, reprezentată de satul natal al Ioanei, din O formă de viață necunoscută. Pe urmă am coborât pe scara istoriei și am scris povestea lui Mihalachi Chicuș și a conacului acestei familii de boieri antiunioniști, iar C.-ul de secol XIX a crescut în jurul imaginii sale mai vechi – toate acestea în Vântul, duhul, suflarea, al doilea roman al meu. Iar acum, în Linia Kármán, C.-ul se vede prin ochii unor străini, italieni sosiți în Moldova la mijlocul secolului al XIX-lea, emigrați. C.-ul e mereu altfel, în funcție de cine-l privește, dar în același timp cred că a devenit și foarte ușor recognoscibil, pentru cine a citit toate cele trei cărți, cu câmpurile de colilie din preajmă, fântâna muscalilor, dealurile sălbatice, albastre care-l înconjoară, casele albe, cu pervazele pe care se înșiră cochiliile de melci străvechi, descoperite în lutul din care sunt făcuți pereții, cu mlaștinile și ochiurile de apă care dispar și reapar, cu pădurile în care cresc bujorii sălbatici și Faraonoaicele lui. Deși e un spațiu care a crescut într-o proporție foarte mare în imaginația mea, m-am documentat mult legat de zona geografică în care l-am plasat, inclusiv în privința construcției caselor, a amestecului etnic, a perioadelor de criză (foamete, secetă, inundații, invazii ale insectelor etc), a problemei emigrației.

Nu mi-a fost deloc dificil să scriu despre C., m-am simțit mereu ca și cum m-aș fi întors acasă, într-un loc de care mă defamiliarizasem și pe care acum l-am regăsit.

Una dintre temele centrale ale cărții este cea a emigrației. Avem în roman un personaj, pe Iana, o tânără de abia ieșită din adolescență, crescută într-o altă țară și care vine în România să-și caute rădăcinile și are parte de multe surprize atunci când află de unde se trage. Când și de ce a început să vă preocupe această problematică?

E o temă care mai degrabă e dificil să nu te preocupe, pentru că trăim un timp în care problema emigranților e pe buzele tuturor, sub toate aspectele sale. Pe mine m-a interesat mai ales din această perspectivă, a celor care au emigrat de foarte tineri: este aceasta un tip de traumă, și în ce fel afectează ființa tânără conștiința faptului că rădăcinile sale se află în altă parte? Mai are acest lucru vreo relevanță în zilele noastre și dacă da, ce fel de problemă identitară se naște astfel? Iana a avut mai multe modele, toate adolescente sau tinere emigrante care își puneau întrebări privitoare la lumea pe care o lăsaseră în urmă și mai ales la cei din familie, care încă mai trăiau în țara lor natală. Mi s-a părut important acest detaliu: interesul era mai degrabă față de cei care le precedaseră, de persoane, decât de locuri, de spațiu. Iana își pune la rândul ei aceste întrebări, și în căutarea imaginii bunicii sale explorează și locurile în care aceasta a trăit, așa ajunge la Galați și în cele din urmă la C.

Romanul dvs. are mai multe părți, fiecare scrisă parcă într-un alt ritm. De exemplu, prima parte este un road novel care ridică probleme legate de memorie, prietenie, de întâlnire și are multe inserții poetice, o frază complexă și atent lucrată care pe mine m-au făcut să reiau cu plăcere fraze și pasaje întregi. Cât de mult vă preocupă stilul? Și cum a fost să intrați in mintea unei tinere din ziua de azi?

Cred că stilul e foarte important, amprenta, ceea ce este recognoscibil în scrisul cuiva – toate țin de identitatea lui de scriitor. Dar pe mine stilul mă preocupă cel mai puțin, pentru că, deși mi se spune mereu că frazele mele sunt elaborate sau atent lucrate, eu am scris întotdeauna într-un ritm destul de alert și fără să prea revin asupra textului, cel puțin la acest nivel. Singurele intervenții sunt la nivelul capitolelor, uneori mut anumite pasaje, sau tai câte un cuvânt, dar nu rescriu  niciodată. Cât despre Iana, cum am spus, am avut în minte câteva modele, precum și mai multe discuții cu persoane de vârsta ei, aflate exact în aceeași situație, printre care o tânără doctorandă care mi-a cerut ajutorul în elaborarea unui studio interdisciplinar pe această temă, a recuperării unei istorii familiale.

Romanul ridică o problematică destul de puțin descrisă în general în literatura română contemporană, cea a comunităților de imigranți care s-au stabilit pe teritoriul românesc cu obiceiurile și cutumele lor, dar care au intrat în malaxorul istoriei uneori în mod brutal. Istoria mică și istoria mare merg mână în mână în cartea aceasta. Ați avut în minte vreun model când ați construit această lume teribilă pe alocuri, deloc ușor de trăit în ea?

M-am documentat despre diferitele valuri de imigranți italieni care au venit în Principate, în secolul al XIX-lea, dintre care cel mai consistent a fost spre sfârșitul secolului. În Moldova, în jurul Galațiului, au fost destul de mulți, unii lucrau în industria de panificație, cei mai înstăriți și-au deschis propriile fabrici sau prăvălii. Italienii din roman sunt însă dintre cei mai săraci, care muncesc pe pământurile lui Mihalachi Chicuș, iar integrarea lor nu se face cu mare dificultate. Cu toate acestea, izbucnesc uneori la suprafață inevitabile resentimente, ostilitatea comunității se activează de câte ori bunăstarea ei este amenințată, sunt tot felul de prejudecăți și superstiții legate de sosirea „străinilor” și de influența lor asupra vieții și ordinii dinainte.

Mi s-a părut că cele mai importante și mai bine create personaje sunt cele feminine. Există și o intenție feministă la mijloc? De care dintre cele din acest roman v-ați atașat cel mai mult? Și care dintre personaje în general (masculine sau feminine) din cărțile pe care le-ați scris v-a ridicat cele mai multe provocări? Mă gândesc atât ca tehnică narativă, dar și ca psihologie, de exemplu?

Eu nu cred în aceste diferențe, și cu siguranță în cazul meu nu e ceva premeditat, să privilegiez personajele feminine sau masculine. Un mesaj feminist a existat în O formă de viață necunoscută, pentru că descoperisem acele personalități feminine remacabile în documentele legate de istoria străzii Mântuleasa, și am vrut să le scriu poveștile – mai cu seamă pentru că manuscrisele erau lacunare, aveau goluri pe care am vrut să le umplu cu ajutorul imaginației. În cazul acestui roman m-am atașat de Iana și de Drăgana (a cărei poveste o să-l las pe cititor să o descopere – e poate cea mai puternică din întreaga carte). Prima e o adolescentă rebelă, nesupusă, cu propriile idei dar și cu multe incertitudini, nesiguranțe, și mai ales cu o mare nevoie de a-și (re)apropria spațiul natal și în acest fel de a-și certifica propria identitate.

Simbolistica titlului este în strânsă legătură cu ce se întâmplă în carte. Sunt limite, granițe care dacă sunt încălcate duc chiar la distrugere. Forțând puțin nota, care ar fi pentru dvs., ca scriitoare, o astfel de Linie Kármán?

Cred că linia mea Kármán este cea dincolo de care aș începe să-mi aliniez scrisul la mode sau trenduri literare, să fac unele compromisuri ca să vin în întâmpinarea unui anumit orizont de așteptare, adică să renunț la principiile mele și la ceea ce îmi definește scrisul.

Cum vi se pare literatura română contemporană a ultimilor ani?

Mi se pare mult mai bogată, mai diversă, dar în același timp nu pot să nu remarc și o anumită inflație, sunt prea multe cărți slabe, neglijent, chiar precar scrise. Există riscul ca, în absența ierarhiilor, în confuzia generală de acum, să luăm tot mai mult lipsa de substanță, de mijloace, de stil drept un minimalism cu relevanță literară. Și invers, grafomania și excesul drept profunzime și consistență.

Andreea Răsuceanu este prozatoare și critic literar. Cărțile ei au primit numeroase premii importante și nominalizări și au fost traduse în spaniolă, franceză și bulgară. Este autoarea romanului Vântul, duhul, suflarea (2020), pentru care a primit Premiul Academiei Române pentru proză (2022), Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru proză (2021), premiul Scriitorul lunii februarie (Gala Scriitorii Anului, 2021), Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Dobrogea și nominalizări la Premiile revistei Observator cultural, Premiile „Sofia Nădejde” și Premiul Național de Proză Ziarul de Iași. Romanul s-a aflat pe lista scurtă la Premiul Uniunii Europene pentru Literatură (2022) și a apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias (2022) și în bulgară, la ICU Publishing (2023). O formă de viață necunoscută (2018, 2022) a primit Premiul pentru proză al revistei Ateneu (2019) și premiul Scriitorul lunii ianuarie (2019), decernat de Uniunea Scriitorilor din România și a fost nominalizat la toate premiile literare din România. A apărut în Franța, la editura Nouvel Attila-Seuil (2023). A debutat cu volumul Cele două Mântulese (2009). În 2013 a apărut Bucureștiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară (Premiul Tânărul critic al anului 2013, nominalizat la Premiile Uniunii Scriitorilor din România și Premiile revistei Observator cultural; apărut în spaniolă, la Editorial Confluencias, în 2022). A continuat studiile de geocritică cu Bucureștiul literar. Șase lecturi posibile ale orașului (2016) și Dicționar de locuri literare bucureștene (2019, coautor), pentru care a primit Premiul AgențiadeCarte.ro, secțiunea eseu, publicistică, memorialistică.