Dosar de scriitor: Radu Aldulescu (I)

Dosar de Scriitor Nr. RA0002/2013

Capitolul 1: În care aflăm cine este Radu Aldulescu și ce vor personajele sale

Dacă literatura este o meserie, atunci Radu Aldulescu este meseriaș. Când citim un roman al său, simțim cum se creează o lume, ajungem să-i cunoaștem personajele, să vorbim ca ele, să gândim ca ele și, la sfârșit, ne dăm seama că lumea nu e atât de departe de lumea cărții. Semnăm un contract de încredere totală în momentul când deschidem cartea și ne dăm seama că nu este deloc simplu să scrii un roman care să nu se dărâme la sfârșitul lecturii. Pentru că Aldulescu nu scrie, el construiește, pune cărămidă peste cărămidă, lucrează cu mistria și fier beton (parcă îi și vedem pe muncitorii lui cum cară cu spatele bucăți de carte, cum le ansamblează și apoi merg să facă dragoste cu alte personaje, spre a sfinți lucrarea) și cartea lui prinde formă.

Este un scriitor dedicat muncii lui și interesant e că nici nu este străin de munca fizică. Înainte de a fi scriitor, Aldulescu a muncit în mai multe locuri, apoi a intrat în lumea cărților pe ușa pivniței, unde a învățat lucrând. Parcă îl și vedem cu o țigară în colțul gurii, un roman în buzunarul din spate, muncind bărbătește, știind ce vrea, știind că nu e momentul, dar că într-o zi va fi romancier. Drumul spre roman a trecut prin viață, iar când a descoperit calea nu s-a mai abătut de la ea. Pasăre rară în literatura contemporană, Radu Aldulescu este un romancier total, făcut și născut, un om care scrie o carte la doi ani, un autor care-și crește personajele, le plimbă dintr-o carte în alta pe unele dintre ele și mesajul lui este clar: eu vreau să scriu și știu că munca de scriitor nu poate fi decât full time, altfel se prăbușește noaptea tot ce n-am scris zile întregi.

Înainte de a debuta, în anul 1993, cu romanul Sonata pentru acordeon, Aldulescu s-a îndeletnicit și cu sportul. Lungul drum spre scris a trecut și prin competiții. În marea tradiție a autorilor americani, de la Hemingway, Faulkner sau Steinbeck până la mai tinerii Dave Eggers sau Chuck Palahniuk, Radu Aldulescu a fost un competitor, a făcut sport, și-a câștigat pâinea muncind, a cunoscut lumea și, mai apoi, când a venit vremea, a scris despre ea. Chiar dacă primele impulsuri creatoatoare s-au manifestat de timpuriu, el le-a frânt gâtul. Nu venise încă vremea și nici vremurile nu erau cele mai bune.

Din scurta lui autobiografie, publicată la începutul unui foarte bun interviu, aflăm: „M-am născut pe 29 iunie 1954, în Bucureşti. Gimnaziul l-am făcut la «C.A. Rosetti», iar liceul la «Dante Alighieri», adolescenţa fiindu-mi marcată însă de sport: box, canotaj şi haltere. Anul 1973 îmi aduce debutul literar, în revista «Amfiteatru», cu povestirea Săracul Sfîntul Ilie. După liceu, am rupt însă legătura cu scrisul, calificându-mă în diverse meserii la Policolor, Uzinele 23 August, Şantierul Centrului Civic şi Rotativa Tipografiei Informaţia Bucureşti.”

Nu e de mirare că personajele sale sunt atât de vii și că dialectul unora dintre ele nu pare artificial, fiindcă Radu Aldulescu își cunoaște lumea ficțională, intens inspirată din viața de zi cu zi, care îi este foarte familiară. Nu se poate face un tea party cu personajele lui Aldulescu. Ele vor veni cu țuică, votcă ieftină, whisky primit de la nemți, bere, țigări primite pe sub mână, muzică de udat sufletul. Ele vor mânca salam cu pâine, pe hârtie de ziar, vor sparge o ceapă și vor înjura viața de om sărac, într-o lume care nu-i cuprinde. Furioase și suferinde, se vor îmbăta în apartamentul văruit proaspăt, apoi vor face sex fără să mai știe nici măcar unde sunt. Un tea party devine o beție golănească. Ei sunt sarea pământului, fii risipitori, cu sângele fierbinte, cu aspirații simple, cu dorințe profane. Și viața îi biciuiește pe toți, dar  nu înainte ca ei să se revolte.

Ca romancier, Radu Aldulescu a dat totul, dar nu a primit mereu ce a meritat. Cu toate că de 20 de ani publică periodic romane, vânzările nu-i aduc un venit demn de un autor, cu toate că a primit câteva premii (Premiul Uniunii Scriitorilor din Romania pe 1993, pentru debut; Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române, pentru romanul Mirii nemuririi), nu se bucură de notorietatea binemeritată, însă romanele sale sunt mereu lăudate de critică și are un grup de fani ce se află în continuă creștere. De curând am aflat că: ”trei dintre romanele lui Radu Aldulescu vor apărea în străinătate, în anul 2013. Romanele Amantul colivăresei (va fi publicat de Editura Syrtes, în traducerea Domnicăi Ilea) şi Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (va apărea la Editura Quidam, traducere de Nicollas Cavailles) vor fi publicate în Franţa, iar Mirii nemuririi (va fi publicat la Editura Quidam, traducere de Nicollas Cavailles) va apărea în Italia.”

Începe astfel și destinul mondial al cărților sale. Nici de film nu este străin. În 1998 regizorul Lucian Pintilie a adaptat romanul Amantul colivăresei pentru filmul Terminus Paradis, care s-a bucurat de un succes însemnat,  fiind câștigător al ”Marelui Premiu al Juriului la Festivalul de la Veneţia”, 1998. Un fragment din film, Batalionul disciplinar, a devenit în ultimii ani viral pe internet. Arta lui Aldulescu de a crea personaje memorabile și de a scrie dialoguri acide s-a combinat cu arta lui Pintilie de a le da viață și rezultatul vorbește de la sine.

Editura Cartea Românească i-a dedicat o serie de autor, republicând toate cărțile sale și publicând în continuare romanele acestuia:  Amantul Colivăresei (ediția I, Editura Nemira, 1996; editia a II-a, Editura Cartea Românească, 2006); Îngerul încălecat (ediția I, Editura Phoenix, 1997; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2011); Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare (ediția I, Editura Nemira, 1998; ediția a II-a, Editura Cartea Românească, 2007); Proorocii Ierusalimului (editia I, Editura Publicațiilor pentru Străinatate, 2004; ediția a II-a, Editura Corint, 2006; ediția a III-a, Editura Cartea Românească, 2009; editia a IV-a, Editura Polirom, 2012); Mirii nemuririi (Editura Cartea Românească, 2006); Ana Maria si ingerii (Editura Cartea Romaneasca, 2010), Cronicile Genocidului (Editura Cartea Românească, 2012).

Și Radul Aldulescu de-abia s-a încălzit.

(dosarul continuă săptămâna viitoare)

(sură foto: 1 .)