Cornel George Popa în dialog cu Semne Bune. Partea a III-a

Știu că  așteptați cu sufletul la gură deznodământul interviului-poveste cu , așa că nu vă mai fierb cu vreo introducere intermina-Bill-a (sic!). Dar, înainte de a citi partea  treia (și ultima), vă reamintesc de prima și a doua parte a discuției mele cu autorul, pe care le puteți citi tot aici, în secțiunea Interviu.

SB: Recapitulăm, prin urmare, pentru cititorii Semne Bune lista completă cu cărțile publicate până acum de , dintre care, cele pe care le văd aici cu link inclus, trebuie să știe că au fost deja recenzate și pe site-ul nostru: Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii , Nesimțitul, Bărbatul ca produs. Cum pot fi cucerite femeile, Dobitorul de ţânţar, Ura, Ultima Cină cu Leonardo. Anula, Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibiotecar și Salonul de masaj. Dintre acestea, stabilim acum și aici că îmi dai cu împrumut Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii, Nesimțitul și Bărbatul ca produs. Asta ca să îmi întregesc portofoiul de cornelgeorgepopistă, desigur. Dar umblă vorbă-n târg că ai avea și niscaiva romane la sertar, nepublicate, dar geniale. Mi-e frică să întreb câte, ca nu cumva să te simți obligat să îmi spui că sunt o sută, apoi, cine știe cum, să fii nevoit să le și scrii, într-o lună! Dar, aș vrea să știu dacă este adevărat, dacă ai cărți scrise și nepublicate încă, și, dacă da, cât de diferite sunt temele de cele abordate până acum în ceea ce s-a publicat deja?

CGP: Ha, ha! În afară de “Porcăria” şi de “Celălalt”, o lucrare începută demult, şi neterminată, un roman despre o femeie care se îndrăgosteşte de-o fotografie, mai am încă vreo patru cărţi gata scrise, cred.

SB: Vreo? Crezi? Adică nu ești sigur? Poți să fii mai precis – ca marmota, desigur! – și mai explicit?

CGP: Ha, ha! Da, pot. Uite: într-o vreme, mai demult, mi-a trecut prin cap ideea unui ciclu. Un ciclu de şapte romane scrise la persoana întâi, dar de pe poziţii diferite. M-am gândit la lucrul acesta foarte serios, prima oară pur teoretic, aşa, ca şi cum ţi-ai face un plan, apoi… l-am pus în practică. Din ciclul acesta au apărut “Ura”, la Editura Cartea Româneasca, unde personajul narator nu este “eu”, ci “noi”, adică un grup de copii trăitori în vremea comunismului, un grup de copii care învaţă, într-o vară, aproape totul despre viaţă, adică învaţă să iubească, învaţă să urască, învaţă ce e moartea şi aşa mai departe, de aceea, în carte se spune mereu “noi” am făcut, “noi” am întrebat, “noi” ne-am mirat, “noi” aşa şi pe dincolo, da?; Salonul de masaj, la Editura All, unde personajul narator e o femeie, aflată într-o situaţie extremă, fosta patroană a unui salon de masaj, mama unei fetiţe, acuzată de nişte crime, – ea, nu fetiţa, ha, ha, să fie clar! –  iar cartea e un lung testament, o mărturisire, de fapt, asupra vieţii ei, fiindcă femeia asta, aflată în puşcărie, e şi bolnavă, etc, etc, etc, amănunte găsiţi în carte, ha, ha!, plus Cei care mor şi cei care vor muri, la Editura Polirom, unde personajul principal e un bătrân bibliotecar, în vârstă de 73 de ani, văduv, singur, trist şi descurajat, care, evident, îşi povesteşte viaţa, pe de o parte, şi se ia la trântă cu timpul care i-a mai rămas de trăit, pe de alta. Toate sunt scrise la persoana întâi şi toate încă se mai pot găsi, cred, dacă nu s-or fi epuizat între timp…

SB: Pe astea le știu, le-am citit și le-am recenzat aici, aici și aici. Sunt apărute, lansate, există. Eu, însă – iau iarăși mina de muceniță martiră –  te întrebam de celelalte. Ce-le-lal-te. Cele care încă nu au apărut și pe care nu le-am citit. Am numărat până acum trei. Spuneai că mai sunt patru. Sau “vreo” patru…

CGP: Daaa… Vreo patru. “Eu, chelnerul”, tot o carte la persoana întâi, unde personajul narator e un bărbat la vreo treizeci şi ceva de ani, a cărui “meserie”, să zicem, e aceea de a face sex pe bani (eu, din nou politicoasă, redau același ”wow” entuziast al berzei care participă la o conferință a țestoaselor despre plastroane și carapace), da, pe bani, fără niciun “wow!”, e o temă neabordată încă la noi, cum a fost şi Nesimţitul, din ‘97, povestea unui bărbat care rămâne impotent, din cauza unui accident de circulaţie, o fată moare, el e arhitect, patron de firmă, însurat, dar fără copii, carte inspirată de o discuţie între Andre Malraux şi Julien Green, în timpul căreia Malraux spune, la un moment dat, că îi este mult mai teamă de impotenţă decât de moarte, fiindcă impotența înseamnă că moartea deja s-a instalat în corp, sau ceva aproximativ, în fine…   Tipul din “Eu, chelnerul” nu e vreun nenorocit de gigolo, ci altceva, o să vedeţi cu toţii, poate, când o să apară… De fapt, trebuia să apară chiar anul acesta, însă editura respectivă a întârziat publicarea, şi, pentru prima oară în viaţa mea, am reziliat un contract deja semnat…

SB: O decizie curajoasă… Doar pentru o întârziere sau a mai fost şi altceva? (Încep să îl bănuiesc de niscaiva fițe de autor celebru, un fel de Angela Gheorghiu în variantă masculină și literară, if you know what I mean…) La ce editură?

CGP: N-are importanţă. O editură. Şi a mai fost şi altceva, da, mulţumesc de întrebare, ha, ha,  chiar mi-ai ridicat mingea la fileu… Am scos patru romane în doi ani. Fără vreo premeditare. Aşa s-a întâmplat. Însă e mult. E cam… mult. Cu tot cu “Eu, chelnerul” ar fi fost cam cinci cărţi în  doi ani. Cine naiba stă să citească atât? Sunt singurul scriitor din România? Nu. Absolut deloc. Şi-atunci? Se plictisesc şi cititorii de tine. Aşa cum n-am putut să citesc “Solenoidul” lui Cărtărescu. (Eu ridic o sprânceană. Bill mă liniștește:) Scuze, reformulez. N-am putut cumpăra “Solenoidul”. După ce-am citit tot ce a scris Cărtărescu până acum, dar tot, gândul că voi cumpăra o nouă carte de Cărtărescu, despre Cărtărescu, în acelaşi stil Cărtărescu şi pe aceleaşi coordonate Cărtărescu, m-a descurajat şi am zis nu. Nu, e prea mult. La fel, dar diferit, ha, ha, şi în cazul meu: cinci cărţi în doi ani? Nu, e prea mult. Aşa că am profitat de întârziere şi am reziliat contractul.

SB: (OK, îmi zic, claaaar astea sunt fițe de scriitor căruia i s-a urcat succesul la cap. Ce scriitor are romanul scris, i se oferă șansa să publice, iar el strigă, Batman! Batman! am deja prea multe cărți publicate, nu mă mai publicați atât!). Uite, Cristina Nemerovschi nu pare să sufere că a publicat vreo 15 române în mai puțin de 7 ani. Și are un fan club imens care îi cumpără și îi citește cărțile și care nu cred că s-ar supăra dacă ar publica 5 cărți pe an. Oricum, cred că divagăm (cam de când ne-am așezat la masa asta, tot divagăm). Încă nu mi-ai răspuns la întrebare: În afară de “Eu, chelnerul” –  dar, te rog, concentrează-te! –, ce alte cărți noi, ne-pu-bli-ca-te, mai ai?

CGP: Păi, atunci, hai să zic repede: “Povestea morţii mele”, tot un roman la persoana întâi, da?, iar despre ce-i vorba se înţelege încă din titlu, “Caietul maro”, un fel de jurnal al unei persoane care aş putea fi eu, dar nu sunt eu, plus o culegere ex-cep-țio-na-lă de proze, fără nicio exagerare, un volum co-lo-sal de bun, intitulat “ şi alte povestiri”. Sunt foarte mândru de el. Uite, am fost scurt. Corect? Corect. Ha, ha!

SB: Sunt impresionată (chiar sunt!). Și de răspunsul la obiect, și de cărțile pe care abia aștept să le pot citi. De aceea, (și pentru că oricum ne apropiem de final cu întrebările și cu întrevederea) cred că pot fi generoasă și îți acord o pauză de țigară. Dar în care îți dau o temă de gândire: ce vrei să se știe despre tine ca regizor, scenarist, dramaturg? Cu ce te lauzi în domeniul ăsta? Unde poate muritorul de rând din anul 2017 să vadă ceva făcut de tine?

CGP: O,  pașă, cât de darnic ești, ha, ha, vorba poetului… Mulțam pentru pauza de țigară, chiar aveam nevoie. Însă, până mă întorc, vreau să-mi răspunzi și tu la o întrebare.

SB: Hm… îmi place abordarea… intervievatorul intervievat. Shoot!

CGP: Tu eşti impresionată, iar eu sunt curios: am “sărit calul”, cumva? M-am lăudat excesiv? Ţi s-a părut că modestia şi augusta-mi persoană, ha, ha, ar fi două noţiuni paralele? Că nu-mi dau seama, şi-aş putea “drege busuiocul” acum, la final, pentru o de neuitat impresie artistică, desigur… (Bill zâmbeşte larg, oarecum maliţios, şi, înainte de a apuca să formulez, orice, iese afară)

SB: Rămân îngândurată și puțin contrariată. Dacă are impresia că lauda de sine excesivă îi dăunează, de ce ar face-o? Abia mă acomodasem cu stilul lui de  vorbi despre sine, iar acum mă confruntam cu o dilemă: o fi în spatele ”stilului” o nesiguranță și o dorință de validare? Dar cine sunt eu i-o pot oferi, și de ce ar conta în așa de mare măsură părerea mea. Sunt aici să raportez către cititorii Semne Bune ce face, ce zice și ce publică Cornel George Popa, nu? Ei bine, iată că m-am prins singură cu mâța în sac. Nu. Nu sunt aici numai pentru cititorii Semne Bune. Sunt aici, în primul rând, pentru mine. Pentru că am citit Ura și pentru că nu m-a lăsat indiferentă; pentru că i-am căutat și celelalte cărți publicate; pentru că am fost curioasă de omul din spatele coperților; și pentru că sunt un cititor al lui CGP. Și atunci, da, iată, în această calitate de fan, de-a dreptul, poate îmi revine chiar datoria de a-l valida și de a-i spune că nu contează cât se laudă, pentru că are cu ce, vorba cântecului. Prin urmare, când îl văd din nou așezat la masă în fața mea, în loc de răspuns, am pregătită pe telefon melodia Partizan:  Doar nu se aștepta la un răspuns serios de la mine, nu?! Haha! Îmi asum riscul de a mă crede un pic nebună, dar, în caz că zice ceva în sensul ăsta, am pregătit și Pasărea Colibri și Florian Pittiș:  Și acum să încheiem, pentru mine și cititorii Semne Bune, cu o promisiune de viitoare apariție editorială. Ce urmează să mai vedem pe print de la tine, și când?

CGP: Ăsta-i răspunsul la ce-am întrebat eu? M-aş putea enerva, să ştii, dar nu e „în chestie”, vorba lui Maiorescu, însă nu mi se pare fair. (Îşi ia o figură uşor îmbufnată, soarbe din cafea, se întinde. Priveşte pe geam. Bate darabana cu degetele în masă. Eu rămân senină şi liniştită ca Gioconda. Oare chiar se poate enerva de-a binelea? mă întreb. Se uită în ochii mei, scoate un hm!, apoi zâmbeşte. Sunt absolvită.) Bine (zice într-un târziu), înseamnă „c-am sărit calul”. Asta e. Data viitoare voi sări întreaga herghelie. Reluăm. Unde rămăsesem?

SB: Nu mi-ai răspuns la ultimele două întrebări…

CGP.: Le-am şi uitat…

SB: Ce vrei să se ştie despre tine ca regizor, scenarist, dramaturg? Cu ce te lauzi în domeniul ăsta?

CGP.: Acum, strict, cu nimic. Am făcut televiziune jdemii de ani, am luat chiar şi nişte premii, am făcut un film, după scenariul meu, scenariu care a pornit de la piesa premiată de Uniter, „Viaţa mea sexuală”, filmul a rulat pe ecrane, „pe marile ecrane”, ca să zic aşa, m-am dus cu el pe la câteva festivaluri, cel mai important fiind cel de la Moscova, unde i-am văzut în carne şi oase pe Nikita Mihalkov, John Malkovich, Helen Mirren şi Vaclav Havel, apoi am mai scris câteva scenarii… e o poveste lungă, foarte lungă, dar, pentru a o scurta, fiindcă mă deranjează oarecum subiectul, din anumite motive, alt proiect nu s-a finalizat şi cu asta, basta! Punct. În afară de „Viaţa mea sexuală”, care s-a jucat şi la Bucureşti, pe scena Naţionalului, şi la Iaşi, unde eu, desigur, am pus-o în scenă, tot la Teatrul Naţional din oraş, „Vasile Alecsandri” se cheamă, şi la Wroclaw, în Polonia, alte piese, deşi peste „Viaţa mea sexuală”, părerea mea, n-au mai pupat scândurile rampei, din diverse milioane de motive, n-am chef să le enumăr şi nici nu-s în chestie. Poate voi reveni, poate nu, habar n-am, sunt de-a dreptul furios şi mă enervează groaznic subiectul, punct. Next!

SB: O.K, O.K., văd că te-ai ambalat, n-am să insist. Repede şi la obiect: ce mai vedem pe print de la tine, în viitorul apropiat, sau îndepărtat, cum vrei…?!

CGP: Nu ştiu. Sunt oarecum superstiţios. Există nişte propuneri, am avut nişte discuţii, sunt câteva angajamente, dar parcă nu-mi vine să spun…

SB: Dar e ceva sau nu e?

CGP.: Eeee… Hm! Insistentă mai eşti!…

SB: … (Aștept, cu sprâncelenele ridicate).

CGP: Hai s-o iau puţin prin învăluire… Sunt atent ce se întâmplă la noi. Citesc ultimele apariţii… urmăresc presa virtuală, în special… cumpăr mereu cărţi… merg şi pe la diverse evenimente… particip la lansări, în fine… Vreau să spun, altfel, că sunt informat. Ştiu care-i piaţa, ştiu unde sunt valorile, îmi urmăresc colegii…

SB: (eu, repede) Dă-mi două nume!

CGP: Ha, ha! Credeai că mă „prinzi”? Doina Ruşti şi Radu Pavel Gheo, poftim! Sunt „doctor” în Doina Ruşti şi în Radu Pavel Gheo! Dacă s-ar organiza un concurs gen „Cine ştie Doina Ruşti, câştigă!”, cred că aş fi pe podium, fiindcă i-am citit toate cărţile. La Radu Pavel Gheo sigur a rămas una, de articole, nu roman, aşa că am sărit-o… Încolo, sunt „doctor”, pe bune, vorba lui Shakespeare, ha, ha!, chiar mă pricep…

SB: Bine, te cred. Şi, mai departe, cu valorile… şi colegii…

CGP: Da. Mai departe. Mai departe treaba e că ţin enorm la o carte. După mine, e cea mai bună carte de proză scurtă care s-a scris până acum în literatura română… (Fac iarăşi ochii mari, însă nu spun nimic.) Ştiu, sună oarecum enorm, dacă nu de-a dreptul monstruos să spui „Cea mai bună carte”, ştiu, ştiu! Dar „”, căci despre ea este vorba, aşa-mi pare, deşi, repet, sunt informat, şi d-aia am făcut acolada. „”… va apărea anul acesta, prin toamnă, cred, însă n-am chef să spun mai mult…

SB: … (ridic din nou din sprâncene)

CGP: Va apărea, prin toamnă, la o editură prestigioasă, şi, dacă am noroc, ori se-aliniază astrele, „” va fi tradusă într-o limbă de largă circulaţie internaţională, ha, ha, dar mi-e teamă să dau drumul porumbelului din gură pe cioara din promisiuni, aşa că mai bine tac. Fumez şi tac. Fumez şi tac. Fumez.

SB: Nu, încă nu. Mai răspunde-mi la două întrebări…

CGP: Nu deodată!

SB: Bine, nu deodată. Prima: despre personajele tale şi cum le manipulezi în aşa fel încât să pară ţesute cărţile între ele, cumva. Faptul că tu apari în , că Daria apare în Cei care mor, că Marquez apare în , că e scrisă la persoana întâi,  etcetera, înţelegi, nu?

CGP: Ha, ha! Sigur că-nţeleg. Procedeul nu-i vreo noutate. Ernesto Sabato a făcut-o exemplar cu personajul din Tunelul, Juan Pablo Castel, cred, reînviat, după douăzeci de ani, în Abaddon, Exterminatorul. Şi cazuri cred că mai sunt. La mine, Bill, ca personaj principal, apare în două cărţi, o dată ca ziarist, a doua oară ca scriitor, chiar cu numele meu, Cornel George Popa, însă numit, pentru fluenţa lecturii, mereu, Bill; Bazil, un alt fetiş literar, apare în trei cărţi, cel puţin, Radu Dragomir, eroul principal din Eu, chelnerul, apare în două cărţi, Daria, din , apare tot în două cărţi, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe. Am făcut-o intenţionat şi cu o vădită premeditare. Am făcut-o ştiind precis ce fac, nu a fost mâna hazardului şi nici a întâmplării. Am făcut-o… tocmai pentru a exista un fel de fluid între aceste piese disparate, ca o mână întinsă exegeţilor, ha, ha!, cât şi pentru… hai, să spunem “unitatea întregului”, supravegheat şi voit, nu ca Marquez, scuze, voiam să spun Uriaşul Zeu Marquez care, într-un “Veac de singurătate”, l-a pus pe unul dintre personaje să ia în bagaje poeziile lui Rimbaud, şi, întrebat de cineva ce semnificaţie are gestul, Uriaşul Zeu Marquez a răspuns, chicotind: nicio semnificaţie. Am făcut-o doar pentru a-i deruta pe criticii literari, ceea ce, trebuie să recunoaştem, e o glumă colosală…


SB:
Nu ştiam. OK, și uuuuultima întrebare! Ultima, serios, vorba lui Shakespeare, pentru a te cita şi pentru a te întreba de citit, da? Ultima, dar mai pe scurt, fără “floricele”: ce citeşti?

CGP: Fără “floricele”…

SB: Fără!

CGP: Deşi au fost aproape două întrebări… 

SB: Deşi!

CGP.: Bine. În general, citesc şi recitesc. Recitesc romane citite demult, când aveam douăzeci, treizeci, patruzeci de ani, şi citesc “ultimele apariţii”. Recent, am terminat de recitit Război şi Pace. Sunt pierdut după ruşi, îi iubesc fără limite. Şi-am citit mai mulţi autori români: Lungu, Ruşti, Gheo, Corobca, Soviany, Chivu, Mihăieş, printre alţii. Citesc multă poezie. Sunt fan Cristian Popescu şi Ioan Es. Pop, de pildă, însă am în biblioteca trei rafturi NUMAI cu poezie. Dar plăcerea cea mai mare şi mai mare este de a reciti. E un sentiment de necuprins la fiecare carte bună recitită, fiindcă mereu, şi mereu, şi mereu descoperi ceva, mereu te bucuri şi mereu te simţi înălţat. E o adevărată fericire… O fericire… adevărată… Pe de-o parte. Pe de alta, a te întoarce la clasici, dragii mei ruşi, iubiţii mei Tolstoi, Cehov, Turgheniev, Dostoievski şi aşa mai departe, e oarecum periculos. E ca şi cum ai fi îndrăgostit de o femeie… din dinamită. Dar dinamită-dinamită. Adică, oricând acea femeie poate exploda, oricând poţi muri. Cu un Tolstoi – e cam la fel. Citeşti Tolstoi şi îţi vine să nu mai scrii nimic, niciodată. Citeşti Tolstoi şi te gândeşti cu jenă la ce-ai scris tu. Citeşti Tolstoi şi-ţi vine să te laşi de scris. Tolstoi, ca scriitor, e foarte periculos. Foarte, foarte periculos… Tolstoi e o bombă literară.

SB: BUM!

________________________________________________________________________________________________

Aceasta este a treia și ultima parte din interviul acordat de Cornel George Popa Andreei Tănase. Primele două părți pot fi citite aici și aici. Vă invităm să citiți și cronicile cărților lui Cornel George Popa: Dobitocul de țânțar, Ura, Salonul de masaj,  Ultima cină cu Leonardo. Anula, Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar.


Foto din arhiva personală a lui Cornel George Popa

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 279