Ura lui Cornel George Popa

Am tendinţa să încep câte o carte în metrou, în drum spre casă. Fac asta mai ales cu cărţile despre care nu ştiu mare lucru înainte de a le citi, pentru că drumul cu metroul mă obligă cumva să îi dau o şansă cărţii, chiar dacă la prima vedere nu m-ar încuraja să o deschid a doua oară. Mi se întâmplă (foarte rar) să mă prindă o carte atât de repede şi de total, încât să ratez staţia la care trebuie să cobor. Ura mi-a făcut asta, dar pentru că am lăsat-o. Am ales conştient să nu cobor la staţia mea, pentru a mai citi puţin, neîntreruptă. Şi acesta a fost doar primul meu “episod” cu Ura în metrou.

Dar despre al doilea episod vă povestesc puţin mai jos. Mai întâi vă spun că Ura lui este o carte sinceră despre copilăria noastră comunistă, în faţa blocului, cu cheia de gât şi cu mamele învăluite în capoate înflorate şi bigudiuri sub basma. Cititorul este implicat în poveste, se identifică cu personajele şi empatizează puternic. Şi asta pentru că stilul povestirii este unul atât de firesc, atât de normal şi de direct, încât te simţi ca şi cum eşti în sufrageria lui şi staţi la un pahar de vorbă. Tu i-ai povestit cum te jucai cu mingea în faţa blocului şi te uitai la desene animate cu Mihaela la oră fixă, în fiecare sâptămână, iar el îţi spune “Da, şi eu îmi amintesc cum mă jucam fotbal cu băieţii de la bloc. Noi jucam cu o minge Adidas, de piele. Când a adus-o Luci prima dată în faţa blocului, Corneluş a crezut că vrea să o arunce, că nu era umflată şi părea doar o minge spartă!”

Şi aşa te atrage în universul unor adolescenţi în pragrul maturizării, în perimetrul unor blocuri comuniste, de la periferia oraşului comunist, în ţărişoara noastră comunistă până nu de mult. Aceşti copii nu fac lucruri nemaiauzite pentru vremurile şi vârsta la care îi plasează Cornel George Popa. Bat mingea în parcarea populată de un Trabant şi un Wartburg, trag cu ochiul la fetele din cartier, încearcă să fumeze, pândesc baia fetelor la şcoală, doar-doar or zări ceva care să le satisfacă curiozitatea vârstei, îşi urmăresc propriul corp şi se iau la întrecere în viteza de creştere a părului pubian, încasează spăşiţi curele de la părinţi şi se laudă cu urmele lor pe piele, merg la scăldat şi se bat cu băieţii de la celelalte blocuri. Nimic ieşit din comun, aţi spune. Asta făceam toţi înainte de ’89. Sau, mai bine zis, înainte de Internet, tablete, telefoane deştepte, Xboxuri şi televizoare cu plasmă şi cablu înfipt în ele. Da, posibil. Însă modul în care povesteşte Cornel George Popa aceste întâmplări aparent banale este ieşit din comun. Este fantastic. Este molipsitor. Şi, poate cel mai important, este al naibii de amuzant.

Şi aşa ajungem şi la cel de-al doilea episod din metrou. Călătoream din nou  cu metroul când am ajuns la capitolul în care în viaţa, şi mai ales în blocul personajelor, apar două planoare. Care se prăbuşesc. În balconul administratorului de bloc. BUM!

Iată cum au ajuns copiii martori la acest accident aviatic: Vasilică jură că se va sinucide dacă până la vârsta de optsprezece ani nu publică cel puţin o carte. Un adolescent din vecini, al cărui frate deja se sinucisese, reacţionează la menţiunea sinuciderii, şi îi dă lui Vasilică un cap în gură. Lui Vasilică îi curge sânge din nas, aşa că este îndemnat să se întindă pe spate, chiar acolo, pe pământ, în faţa blocului, şi să ridice o mână. Pentru că nimeni nu ştia care mână trebuie ridicată ca să ţi se oprească sângele, Vasilică ridică ambele mâini. Unul dintre copii face o remarcă spirituală, cum că parcă ar fi deja la înmormântarea lui Vasilică, cum stau ei în jurul lui, iar el pe spate. Doar că nu avea mâinile pe piept, ci ridicate. Mort cu mâinile ridicate nu mai văzuseră. Dar această poziţie îi oferă lui Vasilică avantajul de a vedea cerul, unde două planoare se ciocnesc şi apoi cad încolăcite în balconul vecinei de la etajul unu. În haosul creat, apare şi tovarăşul prin-secretar de stat, care îl identifică pe Vasilică drept martor şi se întinde cu el pe pământ pentru a face reconstituirea. Apoi îi acordă lui Vasilică o diplomă pentru merite deosebite şi spirit civic.

Poate nu pare ceva extraordinar când vă povestesc eu întâmplarea, dar când am citit în metrou episodul cu planoarele, povestit de Cornel George Popa, am izbucnit într-un râs isteric cu sughiţuri. Mi-l imaginam pe Vasilică, mort, dar cu braţele ridicate, cum urmăreşte căderea planoarelor direct spre grupul adunat la priveghi, dar nu poate reacţiona nicicum. Mi-o imaginam pe vecina de la unu, în capot şi cu bigudiuri pe cap, cum ţipă disperată când intră în sufragerie şi găseşte două planoare acolo. Râdeam necontrolat, iar oamenii din jurul meu se mutaseră câteva scaune mai încolo şi se uitau curioşi la mine. Cam cum îmi imaginez că se uitau şi curioşii din faţa blocului în care aterizaseră planoarele în carte. După un timp, lumea din metrou a început să zâmbească îngăduitor. Ba unii chiar se aplecau să vadă ce scrie pe copertă. Între timp îşi dăduseră seama că citeam ceva extrem de amuzant. Am ridicat triumfătoare cartea şi am rotit-o de la stânga la dreapta, să mă asigur că reţine toată lumea titlul şi că o caută în librării. Ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!

Cornel George Popa este prozator, dramaturg şi regizor. A lucrat în presa scrisă, în televiziune, în publicitate şi în teatru. Piesa sa Viaţa mea sexuală a obţinut premiul UNITER pentru cea mai bună piesă românească a anului, în 2004. Alte romane publicate sunt Dobitocul de ţânţar, Nesimţitul şi Cum pot fi cucerite femeile. Ura a apărut la () în 2014. Şi vă îndemn să o citiţi. Eu mă apuc repejor de toate celelalte cărţi publicate de acest narator de excepţie, despre care ar trebui să vorbim cu toţii mai des.

Pe urmă, tot în vara aceea, s-a sinucis Tudose, Burcă cel mic a murit călcat de un autobuz, Cehan Elena, care deja murise, a înviat, surorile Acutunoaie au devenit femei, noi bărbaţi şi… aşa mai departe.

A fost o vară foarte ciudată.

Nimeni din cei care mai sunt nu poate uita vara aceea.

Daca accidentul aviatic şi, hai să zicem, explozia buteliei au fost World Trade Center-ul nostru, restul n-are echivalent în istoria cunoscută a omenirii.

(Ura, pag. 107)

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 283