Găsesc tot mai rar cărți care să mă surprindă și care să mă țină foarte atentă până la capăt. Să mă absoarbă în poveste și să nu mă lase să plec, să abandonez lectura. Poate că nu mai am eu suficientă răbdare, poate că aleg să citesc ce nu trebuie sau, pur și simplu, toate poveștile s-au cam scris și acum se repetă, într-un fel sau altul. Totuși, din când în când, tocmai când nu mă aștept, se întâmplă să dau peste o carte care mă contrazice și îmi arată că încă mai sunt povești nespuse și că stilurile încă mai pot avea variațiuni.
Cea mai recentă surpriză de felul acesta a fost Cartea gâștei, de Yiyun Li. Nu știu exact ce anume m-a făcut să cumpăr cartea. Nu titlul, pentru că în afară de a fi inedit nu spune nimic. Probabil că ceva din descrierea cărții și ceva din biografia autoarei, de care nu citisem încă nimic. Faptul că este de origine asiatică a cântărit destul de mult, pentru că în ultima vreme m-am îndreptat tot mai mult spre literatura și filmele din partea aceea de lume și am descoperit o creativitate care mă atrage. Posibil să fi cântărit un pic și menționarea Parisului și a Saint-Rémy în prezentarea cărții (criterii superficiale, știu), pentru că am cumpărat cartea într-un moment din acela când nu știi ce vrei, ai o perioadă proastă din (aproape) toate punctele de vedere și îți zici ceva de genul wtf, măcar să fie o poveste care se întâmplă într-un loc care îmi place. Încă o dată, îmi asum superficialitatea raționamentului. Și, ca să scurtez ocolul, s-a dovedit o alegere inspirată.
Prezentarea de pe pagina Editurii Humanitas sună astfel:
„Un Saint-Rémy răscolit de război dă la iveală o prietenie remarcabilă între două tinere fete: Fabienne și Agnès, două jumătăți ale aceleiași portocale. Împreună pun la cale păcăleala secolului în lumea literară, o aventură care va separa cele două destine printr-un salt spectaculos în mijlocul faimei, mai întâi la Paris, apoi într-un pension englezesc. Morala lui Yiyun Li din acest roman este tulburătoare, iar construcția universului în care ne invită, magistrală.”
Introducerea în poveste ne este făcută, de fapt, din Lancaster, Pennsylvania, de către Agnès, care se află în derivă într-o căsnicie stearpă, cu un soț acceptabil, dar care nu are nimic ieșit din comun. La un moment dat, primește o scrisoare neașteptată de la mama ei, care locuiește în Franța, și din care află că prietena ei Fabienne a murit în timpul nașterii. Această scrisoare este cea care declanșează relatarea aventurii ei din adolescență cu Fabienne și care constituie povestea în sine. Cele două fete au crescut în Franța provincială a anilor ‘50, unde perspectivele lor erau destul de limitate, iar viața plictisitoare. De exemplu, familia lui Agnès se aștepta ca ea să se căsătorească de tânără și să preia ferma, dar nici Fabienne nu părea să aibă un viitor mai interesant. Într-o bună zi, aceasta din urmă are o idee: vor scrie împreună o carte. Fabienne va inventa poveștile, iar Agnès le va pune pe hârtie. Ceea ce începe ca o glumă se transformă apoi într-o adevărată farsă, cu urmări neașteptate și cu trasarea unor drumuri diferite pentru cele două, iar în final cu ruperea relației lor.
O spun de fiecare dată, nu îmi place să detaliez povestea, să fac un așa-zis rezumat, așa că nu voi insista pe asta nici de această dată. O să mai spun doar că cele două personaje sunt foarte bine construite, două firi complet opuse, pe care scrisul lui Yiyun Li le conturează perfect, aparent, fără efort. Fabienne este creativă, dar sadică. Ea este cea care chinuie păsările și le dă câinilor o palmă urmată de un șut, doar ca să privească teroarea confuză din ochii bietului animal. Ea este mereu în căutarea unor distracții mai mult sau mai puțin interzise, care să le scoată din plictiseala acelui loc. Agnès, în schimb, este mai „cuminte”, dar face orice îi cere Fabienne. Și tocmai de aceea se va trezi prinsă în plasa jocului inventat de Fabienne și care, în cele din urmă, le va scăpa de sub control și va schimba totul.
Cartea se citește foarte ușor, pentru că este o proză lipsită de înflorituri și de digresiuni excesive, dar fără ca romanul să fie unul ușor. Acesta este meritul unei povestitoare foarte bune. Titlul face trimitere la gâștele de care Agnès are grijă și pe care ea le invidiază, cumva, pentru că se comportă de parcă lumea nu are dreptul să le judece, lucru pe care și l-ar dori și pentru ea și Fabienne. Amândouă își doresc mai mult decât le oferă viața din satul lor, dar când lucrurile se complică nu reușesc să facă față provocărilor. Asta, și din cauza relației lor și a personalităților lor. Veți înțelege mai bine ce vreau să spun atunci când veți citi cartea, pentru că nu vreau să dezvălui prea mult, să nu mai aveți ce descoperi.
Se poate vorbi despre mai multe mesaje ale cărții. Pe de o parte, ar fi căutarea fericirii în vremuri dificile și în circumstanțe nu tocmai ofertante, să zic așa. În poveste, Fabienne oferă o soluție, când îi spune lui Agnès că are o idee: cultivăm fericirea ta ca sfeclă și pe a mea ca cartof. Dacă o cultură dă greș, o mai avem pe cealaltă. Nu am pus ghilimele, pentru că am citat din memorie și nu știu cât este de exact, dar cam asta era ideea. Nevoia obsesivă de a ieși din cotidian, din banal, uneori chiar cu niște riscuri asumate. Dar această încercare de a fenta nefericirea poate face trimitere și la o perioadă dificilă din viața personală a autoarei, la persecuțiile din China epocii Tiananmen și la o vreme când ea se lupta cu depresia, având chiar două tentative de sinucidere (perioadă despre care vorbește direct, sub forma unor memorii, în altă carte).
Pe de altă parte, Cartea gâștei poate fi un roman despre scris și scriitori, despre ce înseamnă literatura, cine are dreptul să spună o poveste, ce anume înseamnă o poveste, ce este real și ce este ficțiune, dacă contează asta sau nu? Este scriitorul doar o identitate reală sau este în același timp un personaj? Din ce este formată, până la urmă, literatura? Cum înțelegem și interpretăm literatura? Veți vedea în carte cum au luat naștere poveștile scrise de cele două fete și cum vor fi ele interpretate odată ce vor ajunge pe piață sub forma unei cărți. Două lucruri complet diferite, din care publicul va vedea doar o latură, aceea a interpretării personale.
În esență, romanul acesta este o radiografie a unei prietenii obsesive și a actului de creație, în același timp. Prieteniile din adolescență pot fi uneori mai importante decât prima dragoste. La fel cum compromisurile și lucrurile pe care trebuie să le facă adesea un scriitor pentru a fi publicat pot duce la o disoluție a actului artistic. Cum spuneam, în ciuda lejerității cu care se citește, nu este deloc o carte lipsită de profunzime.
Cartea a fost comparată de unii cu scrierile Elenei Ferrante. În general, mie nu-mi plac comparațiile între scriitori. Iar în acest caz pot să spun doar că pe mine nu m-a prins Elena Ferrante, am încercat de două ori și am abandonat tot de atâtea ori. Pe când scrisul lui Yiyun Li m-a prins de la început. Drept dovadă, am comandat deja alte două cărți ale ei, netraduse la noi.
Una peste alta, zic să puneți Cartea gâștei pe lista de lecturi pentru această vară.
