Pentru că este încă vară și unii dintre voi sunt în vacanță sau urmează să, m-am gândit să vă recomand o carte despre tărâmuri însorite, numai bună de citit într-o zi leneșă. Nu este din categoria noutăți, dar poate că v-a scăpat, iar eu am recitit din ea zilele acestea, constatând că unele lucruri le uitasem, așa că o împrospătare le poate fi folositoare și celor care știu despre ea. Tărâmul lămâilor, de Helena Attlee, apărută la noi la Editura Baroque Books, în traducerea Adrianei Bădescu.
Pentru mine, cartea aceasta intră în categoria „bijuterii” și chiar cred că ar trebui să existe o colecție care să se numească exact așa. Bijuterie însemnând, potrivit Dex, „obiect de podoabă făcut din metal nobil (și pietre prețioase)”. Pentru că asta sunt unele cărți, podoabe nobile, atemporale, de care o să te poți bucura la fel și peste mulți ani… abia astea cred că ar putea fi numite clasice (că tot vorbeam recent despre clasici), pentru că atemporalitatea lor e dată de conținut în primul rând și abia apoi de stil. Dar asta este altă discuție, să nu divagăm… 😊
Așadar, Tărâmul lămâilor… prezentarea de pe copertă spune așa:
„Povestea plină de culoare a lămâilor și o neașteptată istorie culturală, politică și morală a Italiei, de la sosirea citricelor în Calabria, în secolul al II-lea, la dominația arabă din Sicilia din veacul al IX-lea, pînă la slow food și studiile genetice ale secolului XXI.”
Înainte de toate, trebuie să recunosc că îmi plac foarte mult cărțile în care se îmbină gastronomia cu istoria culturală a unei zone, mai ales dacă este vorba despre vreo regiune în care, de-a lungul timpului, gastronomia este rezultatul amestecului cultural al mai multor popoare. Iar Italia nu duce lipsă de așa ceva, nu este prima carte de acest fel despre Italia, pe care am citit-o. Dar aceasta este una dintre cele mai bune, probabil, și pentru că autoarea este o scriitoare și jurnalistă care lucrează în Italia de peste 30 de ani și este specializată în istorie și grădini/peisagistică.
Până să citesc această carte, habar n-aveam că există atât de multe soiuri de citrice, atât lămâi, cât și tot felul de portocale, plus rudele lor bergamotele, mandarinele și altele de care nici nu auzisem. Și despre toate afli de aici atâtea detalii, încât imediat îți lasă gura apă și îți dorești să le simți mirosul și gustul, pentru că această carte este o adevărată provocare olfactivă și nu numai. Plus că te face să îți dorești să ajungi cât mai repede în Italia, în locurile pe care le descrie, să vezi și să simți o livadă de citrice, să pășești prin muzeele și grădinile despre care vorbește. Mi-este foarte greu să dau doar exemple din ea, pentru că realmente este o altfel de istorie a Italiei, o istorie citrică, dacă vreți, care se îmbină inevitabil cu istoria mare, să-i zic așa…
O să încerc câteva exemple. Printre altele, aflăm că cele mai bune portocale roșii din lume sunt cultivate în Sicilia, iar în Calabria găsim cele mai bune bergamote, precum și cele mai bune chitre. Și fac o paranteză, să recunosc că nu mă gândisem niciodată de unde vine vorba „e ca o chitră” (toți cred că am auzit-o, măcar o dată) și habar n-aveam că „chitra” este o varietate de lămâie, iar copacul care o face se numește, desigur, chitru. Fructul are miezul alb, este acru-amărui și se folosește mai ales pentru dulceață. Ah, dulcețurile de citrice, un alt subiect foarte mișto, eu sunt înnebunită după ele… De asemenea, mandarinele din zilele noastre s-au dezvoltat spontan în Palermo, Sicilia. Dar aflăm toate acestea într-un context plin de detalii istorice și gastronomice, vă spun, este o încântare cartea asta!
Mai aflăm că citricele sunt originare din climatul cald și umed din sud-estul Asiei. Cum au ajuns aceste fructe în Italia? Undeva pe la începutul secolului al IX-lea, armatele arabe invadatoare au adus cu ele anumite soiuri de citrice, precum și noria, o roată hidraulică folosită la irigații, construită pe verticală, cu niște cupe montate pe un lanț foarte lung și care se umplu prin scufundare. Acest sistem de irigare a înlocuit vechile tehnici prin gravitație introduse de romani, oferind condiții de umiditate similare cu cele din țările din Asia de Sud-Est.
Mai sunt apoi foarte multe detalii despre polenizarea încrucișată a citricelor și despre cum au apărut portocala acră, portocala dulce, grepfrutul, lămâile și altele, pornind de la trei specii inițiale, respectiv pomelo, mandarinul și chitrul. Multe-multe detalii, să nu uităm că autoarea este pasionată nu doar de grădini și peisagistică, ci și de taxonomie. Revenind la bergamote, de exemplu, acestea au apărut în urma unei încrucișări între lămâie și portocala acră, cândva în secolul al XVII-lea. Cultivate mai ales pentru uleiul lor parfumat, aceste portocale prosperă pe o centură de coastă foarte subțire, lungă de numai 75 km, în apropierea Mării Tireniene, în sudul peninsulei italice. Giovanni Farina, cel care a inventat apa de colonie, s-a născut în Calabria și el este cel care a inclus prima dată uleiul de bergamotă în parfum, pentru că dorea să-i amintească de casă. De asemenea, în celebrul ceai Earl Grey se folosește ulei de bergamotă, pentru gustul specific pe care îl are.
Mai aflăm despre colecțiile de citrice ale familiilor bogate și influente ale Italiei secolelor al XVI-lea, al XVII-lea și al XVIII-lea, îndeosebi cea a familiei Medici, din Florența. O istorie fascinantă și aceasta, pe care în mod sigur nu o găsim în cărțile de istorie generală și pentru care autoarea s-a documentat foarte-foarte bine. Este apoi povestea marmeladei de citrice, cum o văd și o fac britanicii (autoarea fiind britanică) și cum se face ea în Italia. La fel, cu multe detalii despre culturi, cu istorie, cu rețete…
Plus multe alte lucruri interesante, nu mai insist, pentru că deja mă lungesc și risc să vă pun răbdarea la încercare, dar cartea are vreo 300 de pagini și nu te plictisești deloc citind-o. Zic să faceți rost de ea… Am inserat aici câteva pagini pozate, pentru că citatele ar fi fost prea lungi și chiar îmi doresc să vă stârnesc curiozitatea. Este foarte posibil să nu găsiți cartea în librării, dar cred că în anticariate se mai găsește. Eu aș recomanda o reeditare… Mai ales că este genul de carte potrivită și drept cadou. Eu chiar am oferit-o de vreo două ori unor persoane pasionate de Italia.
