Cornel George Popa în dialog cu Semne Bune. Partea a II-a

Așa cum vă spuneam săptămâna trecută, în prima parte a interviului cu Cornel George Popa, o întâlnire cu el este ca o întâlnire cu un prieten vechi, în care fiecare încearcă să spună ce a mai făcut de când nu s-au mai văzut, sare de la un subiect la altul, revine la primul subiect pentru clarificări și adăugiri, își amintește ceva fără legătură cu vreunul din subiectele abordate până atunci, se mai strâmbă la ceașca de cafea din față, ceea ce, din nou, îi amintește de propriul ritual al cafelei de dimineață, pe care îl povestește ca bonus, iar la final, când cafeaua s-a terminat și secolul grăbit în care trăim ne alungă spre următoarea întâlnire a zilei, ai senzația că nu ați apucat să vă povestiți mai nimic, dar vă promiteți că indubita- (sic!) veți mai organiza una, cât de curând. Săptămâna trecută am reușit să aflăm (cu o oarecare dificultate dată de divagațiile nenumărate din discuție) cu ce volum a debutat Cornel George Popa. Continuăm mai jos povestea scriiturii sale și, până la urmă, a personajului CGP, căci vă asigur că nu degeaba apare ca personaj în propriile cărți, ci pentru că este cu adevărat un personaj cu fațete și povești nenumărate.

SB: (În sfârșit, simt că ajungem undeva cu discuția, așa că simt nevoia să recapitulez.) Deci, mai întâi ai citit tot ce ți-a picat în mână, apoi ai scris cel puțin o mie de pagini de care nu ai fost mulțumit, pentru că semănau prea tare cu ceea ce citisei, apoi, într-o zi, din senin, ai fost lovit de originalitate. Ai scris o proză scurtă. Cum s-a transformat ea într-un volum publicat? Și de unde face rost cititorul din anul 2017 de Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii din anul 1992?

CGP: Iarăşi, mai multe întrebări. Asta nu mai e buchet, e aproape un snop. Dar, în fine, hai să mă concentrez. Am scris o proză scurtă, da? Apoi, am mai scris una. Apoi, încă una. Cred că erau, la un moment dat, vreo douăzeci. Şi-am început să mă laud prin târg, adică să-mi fac promo, după cum se spune acum, fiindcă eu, în general, întâi mă laud, poate ai observat, ha, ha!, şi abia după aceea trec la treabă, cu adevărat. Aşa stând lucrurile, când aveam vreo trei-patru proze scrise, spuneam că am zece-douăzeci. Când aveam zece, deja, spuneam că am cincizeci. Iar când am trecut de douăzeci, spuneam că am o sută, domnule, uite-aşa, rotund, o sută. Câteva din ele le publicasem în “Convorbiri Literare”, adică eram acoperit, ce mai… Într-o zi, un amic, Dorin Spineanu pre numele lui, tot… literat, să zicem, care tocmai debutase în volum, “Zile sălbatice” se chema cartea, sau cam aşa ceva, la Editura “Institutul European” din Iaşi, un roman, din câte-mi aduc eu aminte, îmi spune: dragule, tu ai o sută de proze gata scrise, nu? Am înţepenit, pe cuvântul meu. Da, zic, am. Păi, spune tipul, dragule, dă-mi-le şi mie, să le propun ăstora de la “Institutul European”… Iese de-un volum. Oamenii au citit textele alea din “Convorbiri Literare”, le-au plăcut, şi m-au întrebat dacă te ştiu. Iar eu am zis da, îl ştiu, e bun tipul. Şi m-au rugat să le fac legătura. Aşa că, te rog, dă-mi şi mie sută aia de proze, fiindcă dacă-s toate ca alea din “Convorbiri Literare”, e O.K… (Bill ridică din umeri și face o față aproape comică. Nu spun nimic, aștept. Recunosc, e o situație aparte să se ofere cineva să publice niște texte cu care doar te-ai lăudat, dar pe care nu le ai scrise, de fapt…) Îţi dai seama? (Îmi dădeam seama foarte bine, ba chiar, având darul – sau blestemul – de a mă pune ușor în pielea altora, mă luase o căldură în obraji, ca și cum eu însămi fusesem prinsă cu cioara vopsită). Dorin Spineanu îmi cerea cele o sută de proze care nu erau! Totuşi, am încercat să fac față ăăă loviturii, şi-am zis: Dorine dragă, sunt onorat, e colosal, formida-Bill, nemaipomenit, stimaţi telespectatori, dar prozele astea sunt scrise de mână, Dorine, n-am apucat să le bat la maşină, există, da, însă pe diferite ciorne şi hârtiuţe… Ei, spune Dorin Spineanu degajat, atunci, bate-le! Cât îţi ia? O săptămână, maxim două. Nu, Dorine, trebuie să le şi corectez, fiindcă multe sunt la “prima mână”… ăăă… n-au titluri… înţelegi tu… Bine, măi, spune Dorin Spineanu, hai, că sunt generos: îţi dau o lună. Însă nici o zi în plus! O lună! Peste o lună, fix, te-aştept cu ele la mine. Şi grăbeşte-te: oamenii ăia de la “Institutul European” se pot şi răzgândi, nu? Aşa că, baga mare! Hai! Du-te, mobilizează-te, nu dormi, bea cafele, şi peste o lună te aştept cu ele la mine! Hai, pa, pa, du-te… (Bill se oprește. Întinde mâna spre tabacheră. O retrage. Privește pe geam. Se uită la mine aproape rugător. Mă prefac că nu observ dorința lui de a fuma, și insit să încheiem episodul cu debutul:)

SB: Și? De unde-ai scos cele o sută de proze nescrise ? (Mă privește ca pe-o nebună. Face ochii mari, oftează demonstrativ, își trece iar mâna peste țeasta tunsă, apoi îmi dă răspunsul la care mă așteptam:)

CGP: Paiiiiii… le-am scris. (Previzi-Bill, mi-am zis în gând. Dar insist să aud din gura lui întreaga poveste, chiar dacă deja mă simt ca și cum extrag cu forcepsul un bebeluș supraponderal care refuză să se nască)

SB: Într-o lună?

CGP: Da, într-o lună.

SB: Cum?

CGP: Chinuindu-mă, pur şi simplu. Acum, când mă gândesc la ce a avut loc, la ce s-a întâmplat, până şi mie îmi vine greu să cred, dar am scris, într-o lună, o sută de proze, noi-nouţe, virgine, proaspete, calde spre fierbinţi,  timp în care aproape că n-am dormit deloc, n-am ieşit din casă, am băut tone peste tone de cafele şi-am fumat un camion de ţigări. Aveam o prietenă care trecea pe la mine zilnic, mă aproviziona cu mâncare şi ce mai trebuia, lucram cu două dactilografe deodată, am simţit, din cauza tensiunii, c-o să fac, de mai multe ori, un simpatic şi pufos atac cerebral, sub ochi îmi crescuseră nişte cearcăne până la genunchi, dar am reuşit să scriu cele o sută de proze, le-am corectat, le-am dat titluri, le-am aranjat, am decis ordinea, iar peste o lună de zile, sau chiar mai puţin, m-am prezentat în faţa lui Dorin Spineanu cu volumul gata. Titlul era “Cincizeci şi şase de blitzuri şi alte chestii”, dar conţinea în jur de o sută douăzeci, o sută treizeci de proze. A apărut în 1992 şi de-atunci n-a mai fost reeditat. Hai, c-a început să mă doară capul, scuză-mă! (Înainte de a apuca să protestez, își ia haina de pe scaun, iese în fața cafenelei și își aprinde imediat o țigară. Se uită în direcția mea, zâmbește, îmi face semn cu mâna, apoi își mai aprinde una. Mă bucur. Asta înseamnă că își face plinul pentru o nouă rundă).

SB: Înainte să vorbim despre celelalte cărți apărute pe tipar sub numele lui Cornel George Popa, aș vrea să insist un pic cu acest prim volum. Și nu de dragul cititorilor SemneBune.ro, ci din curiozitate strict personală. Înțeleg că el a fost publicat acum 25 de ani. Înțeleg și că nu a fost republicat. Dar ce nu înțeleg este cum pot pune mâna pe el, chiar și cu împrumut, pentru a-l citi. Bănuiesc că ți-ai dat seama deja, din discuțiile noastre anterioare, că nutresc ambiția de a deveni expertă în cornelgeorgepopism. Acest fapt, combinat cu înclinațiile mele obsesiv-compulsive, care nu îmi permit să las ceva neterminat, fie și lectura de-a fir a păr a unui anume autor, mă face să insist cu volumul de debut. Îmi trebuie neapărat! Deci, revin: cum fac rost de el?

CGP: Expert în cornelgeorgepopism! Bună asta! Sau în radupavelgheoism, nu? Ha, ha! Bine, uite,  pentru tine, personal, uite, pot face o derogare şi ţi-l împrumut. Mai am pe-acasă câteva examplare care sunt aproape de colecţie. S-a vândut bine cartea atunci, erau multe puncte de desfacere, unele chiar la metrou, s-a scris despre ea, a luat şi un premiu, a fost viziBilla, cu doi de “l”, sau cu unul , cum vrei, însă nimeni nu mi-a propus s-o reeditez, şi nici eu n-am propus asta cuiva. Când am dat examen la ATF, am avut surpriza de a afla că doi membri ai comisiei, Stere Gulea şi Laurenţiu Damian, auziseră de ea, iar unul, Laurenţiu Damian, cred, chiar o citise. Imediat după apariţie, “Evenimentul Zilei”, care avea un tiraj uriaş pe vremea aceea, vreo cinci sute de mii de exemplare, sau cam aşa ceva, a scris despre mine şi despre carte, anunţând-o ca pe-o revelaţie, fiindcă exista o mică prefaţa semnată de Ion Cristoiu, da, chiar Ion Cristoiu, fostul critic şi istoric literar, printre altele, am avut o cronică dubla în “România Literară”, când Nicolae Manolescu încă mai citea şi făcea recenzii, iar la cărţile “mai speciale”, să zicem, doi cronicari scriau despre aceeaşi operă, ceea ce atrăgea atenţia, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe… În fine, povești... Mă simt ca un bunic povestind nepoţilor despre Războiul de Independență sau cum a fost la Răscoală din 1907…

SB: Acum dăm un pic pe repede-înainte. Ce ai publicat după Cincizeci și șase de blitzuri și alte chestii? Când? La ce edituri? Și care dintre volume mai sunt disponibile în librării pentru cititorul care abia acum te descoperă că autor și vrea să vadă dacă într-adevăr ești atât de bun pe cât susținem Alex. Ștefănescu și cu mine?

CGP: Strict cronologic, după “Cincizeci şi şase de blitzuri şi alte chestii”, la trei ani distanţă, sau patru, am impresia, a apărut “Dobitocul de ţânţar”, un roman, la “Cartea Româneasca”, însă şi-aici e o poveste întreagă… (Bill se oprește, privindu-mă interogativ. Dau din cap, semn că putem face o mică haha!paranteză.) Iniţial, cartea trebuia să apară la Editura Fundaţiei Culturare Romane, unde câştigase un fel de concurs. Câştigătorul, adică eu, urma să fie publicat atât în România, cât şi în Franţa. Dar, din motive pe care nu le-am înţeles prea bine, romanul n-a mai apărut. Nici în România, nici în Franţa. Apoi, i-am dat manuscrisul Doinei Uricariu, care conducea o editură de maxim succes, nu-i mai reţin numele. Cărţile publicate aici, în general traduceri, se vindeau în jdemii şi jdemii de exemplare. A mea ar fi trebuit să fie prima operă a unui autor roman la acea editură. Doina Uricariu chiar mi-a zis că vrea să scoată cartea  în zece ori douăzeci de mii de exemplare… Ţin bine minte discuţia, fiindcă a avut loc într-o vineri, pe la prânz, şi în aceeaşi zi, spre seară, am plecat către Iaşi, oraşul meu natal, ha, ha, iar pe drum, în tren,  n-am putut sta nici o secundă locului. Voi fi celebru!, răcneam în gând, voi fi celebru!, Doamne-Dumnezeule, e incredi-Bill, e incredi-Bill ! Eram zdrenţuit de entuziasm şi de o euforie aproape nebună… Dar Doina Uricariu s-a certat cu patronul  şi a plecat de la acea prosperă şi de succes editură. Romanul meu iarăşi a rămas în aer.  Într-o bună zi, am luat manuscrisul sub braţ şi m-am dus direct la “Cartea Românească”. Director era doamna Magdalena Bedrosian. Doamna a citit manuscrisul, a zis da, îmi place, însă m-a avertizat că nu prea sunt bani. Când intra bani pe o parte, ies cărţi pe partea cealaltă, mi-a spus. Când nu, nu. Aşa că a durat ceva  până să apară romanul. Chiar ziceam, la un moment dat, că sunt ca într-un avion care zboară. Iar avionul, dacă zboară, zboară. N-ai cum să cobori din el când vrei tu. Trebuie să aştepţi până aterizează şi abia apoi coborî. “Dobitocul de ţânţar” a apărut în anul 1996. Anul următor mi-a apărut un alt roman, “Nesimţitul”, la Editura “Maşina de Scris”, condusă de Alex Ştefănescu, care-a avut… foarte mare succes, trebuie să mă laud, cu vreun milion de recenzii pretutindeni, ceva de genul “ziua şi cronica”,  apoi iar am scris un roman, intitulat “Porcăria”, care trebuia să apară la cel puţin cinci edituri, fiindcă toate spuneau da, da, apoi nu, nu, din diverse motive,aşa că am renunţat să-l mai trimit, oricui,  apoi am lucrat prin tot soiul de televiziuni şi nu prea am scris, apoi m-am gândit, cu program, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, să scriu o carte extrem de comercială, care să se vândă uluitor şi să mă îmbogăţească pe viaţă,ha, ha! Un fel de ghid despre cucerirea femeilor (nu râde, îmi zice. Dar nu râdeam, ba dimpotrivă, rămăsesem puțin surprinsă, și nu neapărat în sensul bun), intitulat “Bărbatul ca produs”, cu subtitlul, devastator, trebuie să o recunoşti, “Cum pot fi cucerite femeile”, (Wow, reușesc eu să exclam cu entuziasmul unei berze căreia o țestoasă îi povestește despre carapace și plastroane) care a apărut prin 2004, la editura Fundaţiei PRO, şi s-a vândut bine, însă nu cât să mă îmbogăţesc. Ghidul a fost vedeta unei ediţii din “Omul care aduce cartea”, Dan C. Mihăilescu a recidivat şi i-a făcut o cronică foarte bună, comparând-o cu “De ce iubim femeile”, sau spunând că ar trebui citite împreună, fiindcă se completează, mi-am făcut o mulţime de fani, a fost o experienţă reuşită, deşi mulţi m-au înjurat, reproșându-mi că am coborât standardele, dar asta e deja altă poveste… Apoi m-am gândit să scriu teatru, inspirat de succesul unui prieten de-al meu, Petre Barbu, care a câştigat Premiul Uniter pentru Cea mai bună piesă românească a anului, aşa că am scris un text, numit “Viaţa mea sexuală”, o piesă în două părţi, care a câştigat Premiul Uniter, tot în 2004, cred, şi a apărut la Editura Unitext, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, şi aşa mai departe… E greu să comprimi în câteva propoziţii, pe repede-nainte, o sumă grea de ezitări, decizii şi încercări aproape sinucigaşe de a te relansa, dar, mi-ai cerut pe repede-nainte, poftim, pe repede-nainte… (Se vede clar după fața lui că e nemulțumit. Privește pe geam, se uita la mine, din nou priveşte pe geam. Pare, dintr-o dată, extrem de obosit, dar, curios, nu întinde mâna spre pachetul de ţigări.)

________________________________________________________________________________________________

Aceasta este a doua parte din interviul acordat de Cornel George Popa Andreei Tănase. Partea a treia va fi publicată săptămâna viitoare, luni, 15 mai. Prima parte poate fi citită aici. Între timp, vă invităm să citiți despre cărțile lui Cornel George Popa: Dobitocul de țânțar, Ura, Salonul de masaj,  Ultima cină cu Leonardo. (care a beneficiat de două cronici pubicate pe site-ul nostru: aici și aici), . Aventurile unui bibliotecar (tot cu două cronici publicate pe Semne Bune: aici și aici).
________________________________________________________________________________________

Foto din arhiva personală a lui Cornel George Popa

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 302