Cornel George Popa în dialog cu Semne Bune. Partea I

O discuție cu Cornel George Popa este ca o întâlnire cu un prieten vechi, în care fiecare încearcă să spună ce a mai făcut de când nu s-au mai văzut, sare de la un subiect la altul, revine la primul subiect pentru clarificări și adăugiri, își amintește ceva fără legătură cu vreunul din subiectele abordate până atunci, se mai strâmbă la ceașca de cafea din față, ceea ce, din nou, îi amintește de propriul ritual al cafelei de dimineață, pe care îl povestește ca bonus, iar la final, când cafeaua s-a terminat și secolul grăbit în care trăim ne alungă spre următoarea întâlnire a zilei, ai senzația că nu ați apucat să vă povestiți mai nimic, dar vă promiteți că indubita- (sic!) veți mai organiza una, cât de curând. N-am să vă povestesc de-a fir a păr despre diversele ritualuri ale autorului cu lichidele (fie ele cu cofeină sau alcool), nici despre cele cu tutun (deși puteți găsi o descriere detaliată a fumatului într-unul dintre romanele sale, unde autorul însuși apare ca personaj în carte și își face o descriere de toată frumusețea). În schimb, îl las pe să ne povestească despre Cornel George Popa în cuvintele sale. Iar dacă vă întrebați cine este Bill, înseamnă că n-ați citit încă , despre care v-am povestit aici. Mai e timp să remediați această lacună!

SB: Eram foarte curioasă să îl cunosc pe autorul Urii în carne și oase. Îmi ziceam, în sinea mea, că o întâlnire cu Cornel George Popa ar trebui să aibă loc doar în fața unui șemineu, într-o zi troienită, în care n-ai altceva de făcut decât să asculți povești. Cum ți-ai descoperit talentul de povestitor și când a încolțit ideea că ai putea să scrii și să publici proză? Cât de lung și de întortocheat a fost drumul de la idee până la publicarea primei cărți?

CGP: Când eram mic, asta însemnând ceva, aşa, cam prin vremea liceului, nu m-am gândit niciodată, dar niciodată că aş putea deveni scriitor. Scriitorii, pentru mine, erau nişte fiinţe abstracte şi aproape ireale. Aveam în casă o bibliotecă extrem de mare, am învăţat, nu ştiu cum, nu-mi explic prea bine, să citesc singur, de aceea în clasa întâi, dar şi în următoarele m-am plictisit îngrozitor la şcoală, şi-am început să înghit una după alta cărţile din biblioteca plină de ruşi, francezi, americani şi aşa mai departe. Am citit Gogol, Tolstoi, Turgheniev, Cehov, Flaubert,  pentru a da doar câteva nume, din prima, fără vreo îndrumare, doar fiindcă erau în casă şi pe ele, nu ştiu cum, mi-au căzut ochii. I-am citit, repet, pentru că erau acolo. Iar când eşti foarte mic, poţi citi aproape orice. Însă nu mi-a trecut prin minte niciodată idea că aş putea fi scriitor. Niciodată. Reţin cu precizie că-mi doream să fiu regizor şi că prin clasa a şaptea sau a opta, după ce-am văzut o secvenţă dintr-un film, am notat-o pe un caiet şi-am scris: suspans. Aşa se creează suspansul. Era, mi-aduc bine aminte, ceva cu o maşină care pleacă de pe loc, într-o noapte, iese din cadru, camera nu urmăreşte mişcarea, dar undeva, departe, se aprind alte faruri, o a doua maşina porneşte în urmărirea primei, tot din acelaşi punct fix al camerei, apoi cadrul rămâne gol.

SB: Reţin de aici cã ai devenit scriitor pentru cã, înainte de a te gândi mãcar sã scrii ceva, ai citit. Aşa cred cã au început toţi marii scriitori – citind. Mai reţin şi cã mi-ai rãspuns la întrebare fãrã sã îmi rãspunzi, de fapt, la întrebare. Dar ai atins un alt subiect la care intenţionam sã ajung: cum ai devenit regizor?

CGP: Simplu: am dat examen, ha, ha! (Bill râde, dar doar din buze, fără să-şi modifice expresia feţei.  Priveşte pe geam. Niște liceeni care proba-Bill (sic!) chiulesc de la ore zgribulesc la mesele de afară trăgând din țigări. Bill oftează. Îmi dau seama că ar prefera să zgribulească și el afară, ca să poată fuma. Trage adânc aer în piept. Apoi continuă, însă pe alt ton). Glumeam. N-a fost deloc simplu. În vremea Odiosului, IATC-ul era la seral, o aberaţie a vremii. Trebuia, la înscriere, să completezi un formular prin care te angajai că, dacă eşti admis, promiţi să-ţi cauţi serviciu în Bucureşti. Asta a fost o dată sau de două ori. Se intra greu la IATC pe vremea aceea. Existau legende despre actori celebri care au reuşit după trei-patru sau mai multe încercări. Buuuuun. Doar că, a treia oară când am venit să dau examen, numai dacă aveai serviciu în Bucureşti, buletin de Bucureşti ori viză de flotant, te puteai înscrie la examen. Toţi cei din provincie ne-am întors acasă. Cineva mi-a sugerat să fac o facultate “normală”, iar vara să vin şi să dau examen la IATC. Dacă intru, intru. Dacă nu, continui acea facultate. Corect până aici? Corect. (Bill schiţează iar un rictus. Parcă şi-ar aprinde o ţigară, dar suntem într-un spaţiu închis, nu e voie. Plimbă tabachera dintr-o parte în alta a mesei şi iarăşi îşi întoarce privirea către geam. Închide şi deschide pumnii. Simt nevoia să intervin, ca să nu-mi spună că facem o pauză de fumat. Abia am început, n-am de gând să-l las să scape așa curând!)

SB: Și? Mai departe?

CGP: Păi, mai departe, pe repede-nainte, a fost aşa: am dat la o facultate tehnică, n-am putut să-mi scot diploma de bacalaureat din ghearele secretarelor, oricât de mult m-am străduit, şi-n multiple feluri, am început să scriu pentru o revistă din Iaşi, “Opinia Studenţească” se chema şi avea renumele că e cea mai bună revista studenţească din ţară, a venit Revoluţia, am absolvit facultatea aceea tehnică, la un moment dat, prin 1991, parcă, dacă mi-aduc bine aminte, am primit o ofertă de a lucra în Bucureşti, la Zig-Zag, o publicaţie foarte citită pe-atunci, iar după vreun an, doi, am vrut să mă întorc la Iaşi, fiindcă mi se părea că locul meu nu prea e acolo. Şi chiar am vrut să o fac. Însă mi-am adus aminte de ideea asta, cu regia. Şi-am zis aşa: dau din nou la ATF. Dacă intru, rămân în Bucureşti. Dacă nu, mă întorc la Iaşi. Era deja vara anului 1993. Am dat, am intrat, şi-am rămas în Bucureşti, continuând să scriu pentru Zig-Zag. Simplu, nu? Ha, ha! Foarte simplu, ţi-am zis…

SB: Prin urmare, ți-ai încercat mâna la toate: jurnalist, inginer, regizor și scriitor. E ordinea corectă? Mai ai ceva de adăugat la CV? Revin la prima întrebare, și, de data asta, insist să primesc un răspuns: Cum ai debutat ca scriitor?

CGP: Măiculiţă, sunt mai multe întrebări aici, aproape un buchet, ha, ha! Hai să le luăm pe rând: n-am lucrat niciodată ca inginer. Doar am făcut o facultate. Atât. Am avut diverse slujbe în vremea Odiosului, de la muncitor necalificat munci grele, până la, să zicem, pedagog, recepţioner, mic funcţionar pe undeva şi aşa mai departe, ziarist, etc, etc, să trecem, fiindcă nu-i foarte interesant, însă n-am fost nici măcar o secundă inginer, deşi am avut, aveam…, am (!) o diplomă de inginer…

SB: Stai puțin, stai puțin… Muncitor necalificat munci grele? Ce-i asta?

CGP: O prostie. Mi s-a părut mie că-s mai cool, dacă fac aşa ceva… Cărăm toată ziua…nişte multe kilograme…dintr-o parte într-alta, şi exact aşa scria pe cartea de munca: muncitor necalificat munci grele. Însă după vreun an şi jumătate, doi, mi-a trecut. (Bill tace și se uită la mine. După privirea lui, îmi dau seama că mai mult de-atât n-am să pot scoate de la el pe tema muncilor grele).

SB: OK. Muncitor necalificat munci grele, pedagog, recepționer, ziarist și ce-ai mai spus (sau ce n-ai mai spus). Totuși, insist: cum ai debutat ca scriitor? Vreau și eu un răspus, pentru cititori, desigur!

CGP: Un răspuns. Bine. Uite, încep cu o întâmplare. Când m-am dus la “Opinia Studenţească” nu ştiam să scriu mai nimic. O.K., aveam eu unele dosare ale mele cu diverse încercări semi-aproximativ literare, îmi notam gânduri, vise, idei într-un fel de jurnal, încă de prin clasa a şaptea, a opta, ţi-am zis, dar nu era nimic serios, nimic închegat, nimic, o schiţă, măcar, care să aibă cuprins şi sfârşit. Dar, când m-am dus la “Opinia Studenţească”, iar cineva de-acolo m-a întrebat ce ştiu să scriu, exact aşa, direct, “ce ştii să scrii, tinere?”,  am zis, cu un tupeu imens, orice. Apoi am adăugat: orice, în afară de poezie.

SB: Și te-au crezut pe cuvânt?

CGP: Da. N-au verificat. Nimeni nu mi-a cerut vreo probă. Am rămas la acea şedinţă de redacţie, iar la sfârşit, Daniel Condurache, omul care coordona revista pe vremea aceea, mi-a zis: tu, ăsta noul, spui că ştii să scrii, da? Da, am răspuns eu, cu inima cât un purice. Bine. Adu-mi şi mie, până săptămâna viitoare, un reportaj despre…despre…portarii de noapte, să zicem. Sau despre studenţii străini. Ce alegi? Portarii de noapte sau studenţii străini? Amândouă, am spus eu. Amândouă?, s-a mirat el. Bine. Te-aştept săptămâna viitoare cu două reportaje. (Bill zâmbește. Se vede limpede că amintirea îl amuză. Când zâmbește, i se schimbă trăsăturile feței, devine altă persoană. Încă nu-mi dau seama dacă în sensul bun sau în sensul înfricoșător. Până să îmi dau seama dacă îmi place sau mai degrabă mă sperie când zâmbește, îmi dau seama că trebuie să îl încurajez – din nou – să își continue povestea. Poate aflu totuși cum s-a apucat de scris!!)

SB: Daaa…?! Șiiiii….? Continuarea…?

CGP: Păiiii…am venit cu cele două reportaje. Doar că nu ştiam să scriu. Însă un oarecare exerciţiu al scrisului îl aveam. Şi în loc de două reportaje, am venit cu opt!

SB: Aha! Opt reportaje în loc de două…

CGP: Da. Portar de noapte unu, portar de noapte doi, portar de noapte trei, portar de noapte patru, portar de noapte cinci. Apoi: studenţi străini unu, studenţi străini doi, studenţi străini trei. În total, vreo douăzeci-treizeci de pagini. Sigur, n-a publicat nimeni acele texte, dar mi s-a îngăduit să rămân, după un timp au început să-mi intre materialele în revistă, unul din ele a câştigat Marele Premiu Amfiteatru, pentru Foileton, în valoare de trei mii de lei, o sumă uriaşă, îţi dai seama, pentru acele timpuri, şi tot aşa…

SB: (Sunt aproape exasperată. Omul ăsta vorbește, vorbește, vorbește, dar la întrebări nu-mi răspunde. Are noroc că mi-au plăcut cărțile lui, care mă fac să îi acord circumstanțe atenuante. Și o mare doză de răbdare. Îmi iau o mină candidă de martiră, trag aer în piept și mă pregătesc să insist. Dar mi-o ia el înainte:)

CGP: Ştiu, ştiu, întrebarea. Întrebarea aceea. Întrebarea pe care de atâta timp…

SB: Da, întrebarea pe care de atâta timp… Ai și o culegere de reportaje, pe LiterNet, care se numește “Mâinile pe care de atâta timp”, corect?

CGP: Corect, bravo, ai venit pregătită, îmi place asta, ha, ha! (Din nou râde fără să-și modifice expresia feței.) Bun. Uite şi răspunsul pe care de atâta timp: (acum chiar a zâmbit) : eu scriam… dar nu ştiam să scriu. Şi mi-am zis că trebuie să învăţ. Am cumpărat nişte caiete mari, cartonate, şi-am început să scriu zilnic. Indiferent c-aveam ori n-aveam treaba, în fiecare zi, la o anumită oră, scriam în acele caiete. Fără nicio speranţă,te asigur. Scriam pentru a scrie. Şi-mi spuneam, foarte serios, că, după vreo două mii de pagini proaste, voi scrie şi eu, la un moment dat, o pagină bună. Pe cuvântul meu că aşa gândeam! Pe cuvântul meu! Azi un pic, mâine un pic, poimâine un pic, dar în fiecare zi, repet, deschideam acele caiete şi scriam. Ce?, proba-Bill vrei să mă întrebi, cu doi de “l”, (subliniază el, ridicând un deget, și, evident, chiar asta voiam să întreb). Ei, bine, prostii, diverse. Începeam ceva, apoi ziceam: nț, seamănă cu Preda. Şi renunţăm. Începeam altceva: nț, ziceam, seamănă cu Borges. Şi renunţăm. Sau: nț, seamănă cu Kafka. Şi, desigur, renunţăm. Azi aşa, mâine aşa, s-au adunat, cred, nu două mii, dar cam vreo mie de pagini, aşa, au cam fost. Şi într-o seară, da?, de vineri, da?, când urma să plec spre “Opinia Studenţească”, pentru o şedinţă de redacţie, m-am aşezat la masă, cu o propoziţie în cap, şi, foarte repede, în patruzeci de minute, cred, am scris o proză, care avea început, cuprins, final, o proză care nu semăna cu nimic din ceea ce ştiam eu…A fost ca şi cum mi-ar fi pocnit capul. Am recitit-o, am pus sus, mare, frumos, titlul, “Caz de forţă majoră”, şi-am plecat, aproape zburând, copleşit de-o fericire năprasnică, spre redacţia “Opiniei Studenţeşti”. Proza aceea, alături de altele, exista în primul meu volum, intitulat “Cincizeci şi şase de blitzuri şi alte chestii”, apărut prin 1992, cred, şi care-a luat, trebuie să mă laud, corect?, corect, ha, ha!, Premiul Liviu Rebreanu pentru Debut. Măiculiţă (își trece mâna peste țeasta tunsă), dar mult am mai lungit-o, nu? Ha, ha!

________________________________________________________________________________________________

Aceasta este prima parte din interviul acordat de Cornel George Popa Andreei Tănase. Partea a doua va fi publicată săptămâna viitoare, luni, 8 mai, iar ultima parte pe 15 mai. Între timp, vă invităm să citiți despre cărțile lui Cornel George Popa: Dobitocul de țânțar, Ura, Salonul de masaj,  Ultima cină cu Leonardo. (care a beneficiat de două cronici pubicate pe site-ul nostru: aici și aici), . (tot cu două cronici publicate pe Semne Bune: aici și aici).


Foto: din arhiva personală a lui Cornel George Popa

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 302