Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar. Cornel George Popa

Mai țineți minte că v-am povestit despre criza mea de râs în metrou, cauzată de lui ? Ei bine, între timp mi-am luat mașină, și, prin urmare, probabilitatea ca eu să fac o nouă criză de râs în metrou a scăzut drastic. Sau cel puțin așa credeam. În plus, nu părea nimic de râs în ultimul roman al aceluiași autor, publicat în 2016 la , și despre care vreau să vă povestesc mai jos: . Aventurile unui bibliotecar. Ba chiar, vreme de câteva zeci de pagini, m-am întrebat dacă romanul nu este mai degrabă un eseu despre bătrânețe și moarte. Prin urmare, Universul a avut ceva de complotat pentru a mă aduce înapoi în situația de a chicoti printre călătorii din metrou cu o carte de-a lui Cornel Geoge Popa în mână. A început prin a-mi scoate în cale o fătucă începătoare pe niște serpentine periculoase, în munții patriei. Fătuca nu și-a ținut banda, Universul m-a mânat (pe banda mea, ce-i drept!) cu viteza și unghiul potrivit pentru o coliziune care să necesite tractarea mașinii către un service și lăsarea ei acolo pe termen nedeterminat, și iată cum am redevenit pieton și călător cu metroul către birou dimineața, cu Aventurile unui bibliotecar în geantă.

Jumătate din misiune era îndeplinită. Dar, oricât de cinică aș fi pe alocuri, chiar să bufnesc în râs la vreo cugetare despre moarte în acest roman, nu era cazul. Așa că m-a făcut Universul, sau Soarta, dacă preferați, să ajung spre finalul cărții chiar la stația Petrache Poenaru. Mai exact, metroul se pregătea să intre în stația Petrache Poenaru, iar eu ajungeam la discuția dintre Pascal (personajul principal) și administratorul băgăreț (cum altfel!?) al blocului în care locuiește. La pagina 182, ca să fiu precisă, ca marmota (!). De obicei nu sunt atentă la ce stație sunt, ba chiar mi s-a întâmplat des să trec de stația la care trebuia să cobor, citind câte o carte captivantă. Dar de data aceasta țin minte exact unde eram, pentru că o domnișoară de lângă mine vorbea destul de tare la mobilul personal și din cinci în cinci minute îi anunța interlocutorului stația la care urma să ajungă. Când a încercat să spună Petrache Poenaru, i-a ieșit un fel de Pirache Pienaru. A încercat din nou, și s-a bâlbâit la ambele P-uri, apoi a reușit să zică Pppoache Ppppenaru. Apoi, vizibil nervoasă că nu-i iese, a țipat numele lui Petrache Poenaru, corect de data asta, dar la unison cu vocea caldă din metrou care anunță că urmează stația X sau Y. Cam pe când reușise ea să articuleze numele stației, ajunsesem și eu la punctul culminant al discuției dintre Pascal și administrator și, evident, am început să râd (pentru că este amuzantă, desigur!). La fel de evident este că domnișoara bâlbâită a crezut (pe bună dreptate, sărăcuța!) că râd de ea, și s-a ridicat de lângă mine, roșie toată la față și aruncându-mi priviri înveninate. Un domn grizonat așezat în fața mea urmărise scena și înțelesese că nu am râs de ea, ci de ceva din carte, și mi-a făcut un semn vag cu mâna, cum ar fi să nu pun la suflet, că el m-a înțeles. Apoi a lăsat privirea în jos, spre coperta cărții, dându-mi de înțeles că vrea să vadă cum se numește. Din nou, ca și cu Ura, am ridicat mândră cartea și am arătat unui șir întreg de călători cu metroul numele lui . E clar, asta e menirea mea: să citesc toate cărțile lui CGP în metroul bucureștean, pentru a-i face reclamă!

Nu trebuie să înțelegeți din cele de mai sus că ar fi o carte amuzantă. Deloc. De fapt, conversația (absolut savuroasă) dintre Pascal și administratorul de bloc a fost singura la care am râs. În rest, am cam stat serioasă și mi-am analizat propria frică de moarte (cu care fiecare din noi se luptă, fie că recunoaște, fie că nu), propria atitudine cu privire la viața ce mi-a rămas de trăit (cu riscul permanent ca ea să nu mai fie disponibilă în cantitățile la care mă aștept eu, desigur) și la propria relație cu cei din jur, a căror viață este la fel de perisabilă ca și a mea. Pentru că asta îți face romanul lui Cornel Geoge Popa: îți pune în față o oglindă în care te vezi brusc bătrân și cu o siluetă neagră ce pare să îți mângăie ceafa cu o coasă. Și începi să te întrebi dacă ai făcut tot ce ai fi vrut să faci, dacă ai trăit cum ai fi vrut să trăiești, dacă ai iubit cât ai fi putut să iubești, dacă ai făcut pace cu toți cei cu care ai făcut război la un moment dat, dacă ești pregătit să te predai, sau încă lupți.

Ei bine, romanul este despre Pascal, bibliotecarul de șaptezeci și patru de ani, care hotărăște să lupte într-un moment în care majoritatea au predat de mult armele și nu mai fac altceva decât să aștepte să moară. Desigur, hotărârea lui de a lupta este animată de un eveniment tragic care îi dă viața peste cap: moartea soției lui, singura femeie pe care a văzut-o dezbrăcată vreodată. Deși are trei copii mari, fiecare este la casa lui, cu familia lui, iar el primește rar câte o vizită sau un telefon din partea lor. Viața lui rămâne, brusc, foarte goală. Însă, odată cu vidul creat de moartea soției, Pascal realizează încet-încet și enorma libertate de care se poate bucura acum. Practic, ar putea face orice îi trece prin cap, fără să dea socoteală nimănui. ORICE.

Începe prin a renunța la a mai fi politicos cu toată lumea. Se pune pe el pe primul loc. Pentru prima dată în viață, cheltuielile prioritare nu mai sunt pentru soție, copii și casă, ci pentru el. Își cumpără o pălărie à la Humphrey Bogart pe care și-o dorea din tinerețe, își lasă barbă, se apucă de sport și își cumpără echipament scump de la firme specializate, cu care face furori pe stadion, își angajază un trainer personal, un maseur, cumpără sticle scumpe de vin cu care se îmbată pentru prima dată și, în general, nu își refuză niciun capriciu.

De aici până la descoperirea ultimă – și cea mai controversată – nu durează foarte mult. Pascal le alintă ”domnișoarele” și este un gentleman total în ceea ce privește activitățile întreprinse cu ele sau de către ele în prezența lui. Prin intermediul maseurului personal, Andrei, personajul nostru are acces la un salon specializat de masaj (inclusiv erotic). Am stat mult pe gânduri dacă să vă împărășesc surpriza pe care am avut-o în acest punct al cărții sau nu, dar am hotărât că este un element definitoriu pentru autor, așa că am să vă divulg un lucru extraordinar: personajul Pascal din Aventurile unui bibliotecar este introdus în lumea masajului erotic de către personajul , personajul principal din Salonul de masaj, un alt roman de-al lui Cornel George Popa, despre care v-am povestit aici. Iar în Salonul de masaj, Cornel George Popa însuși apare ca personaj.

Din acest punct, îl suspectez pe autor că are un plan măreț în ceea ce privește întreaga sa scriitură, și la care doar cei aleși (sau cei care l-au ales pe CGP în mod repetat) vor avea acces. Desigur, nu sunt niște referințe încrucișate complexe, care să transforme cititorul fidel într-un Sherlock Holmes literar care caută indicii ascunse dibaci la fiecare pagină, însă sunt suficiente să încânte și să intrige un cititor atent și să îl determine să caute în librării și celelalte titluri ale aceluiași autor.

Iar dacă vă doriți să știți mai multe despre Cornel George Popa și despre cărțile sale, vă invit să citiți și seria de interviuri care apare pe SemneBune.ro începând cu data de 1 mai 2017, în fiecare luni, timp de trei săptămâni.

Și, ca să vă faceți o idee despre tonul pe care scrie autorul despre bătrânețe, moarte și viață, închei cu un pasaj din Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar:

”Dispariția unei ființe de care ești legat strâns te poate omorî adesea și pe tine, fiindcă nu reziști golului. N-ai cum și cu ce să îl umpli. Golul acesta amar și imens e mai puternic decât tine. […] E mult mai simplu să totdeauna să spui nu decât să spui da.
Da-ul înseamnă implicare, efort, constanță și echipă.
Nu înseamnă nimic.
Iar eu am învățat, la bătrânețe, că orice e mai bun decât nimic. Orice. […]
Ca să nu te simți abandonat, prizonier, clasat, mort deja, dezarmat, în drum spre moarte, […] trebuie mai întâi să-ți deschizi creierul obosit către ceva, orice, iar în al doilea rând e necesar să vrei ceva, orice, dar să vrei. […]
Invocam moartea, o chemam, mă lăsam asediat de ea și, în loc să mă sperii, ajunsesem s-o accept în preajma mea aidoma unui animal de casă inofensiv, moale și pufos, odihnitor, care nu-ți poate face rău, ba dimpotrivă, ceea ce arată că fusesem îmblânzit, castrat și sedat de un microb morbid care-și făcuse culcuș în creierul meu.
Repet: moartea nu ne e prietenă. Moartea nu ne e aliat. Moartea nu reprezintă niciodată o soluție și cine renunță la voința creierului degeaba are mușchi și e sănătos, că tot printre primii va muri, fruntaș, decorat pe ramura sa de cimitir.
Aici greșesc toți bătrânii, asta îi face victime și expuși: când renunță la sine, când nu mai vor nimic.” (pag. 166-168)

Cornel George Popa se află momentan pe lista scurtă a juriului Premiului Naţional de Proză „Ziarul de Iaşi“ tocmai cu acest roman apărut în 2016: Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar. Pe lista scurtă se mai află și autorii: George Bălăiţă, Radu Cosaşu, Radu Niciporuc și Cătălin Pavel.

Titlu: Cei care mor și cei care vor muri. Aventurile unui bibliotecar
Autor: Cornel George Popa
Editura:
Colecția: Ego.
Anul apariției: 2016
ISBN: 978-973-46-6078-0
Preț orientativ: 26 lei

Sursa foto aici și din arhiva personală a lui Cornel George Popa

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 283