Ultima cină cu Leonardo. Anula. Cornel George Popa

Mă întreb câți dintre cititori au curiozități legate de autorii pe care îi citesc. De exemplu, citești o carte care îți place până la extaz, râzi sau plângi cu ea în brațe, te regăsești în personaje, ba chiar ai impresia că cineva ți-a extras prin hipnoză cele mai ascunse gânduri și frici, iar acum le așterne pe hârtie și le face publice. Ce faci în cazul acesta? Închizi cartea, oftezi adânc și… atât? Sau încerci să afli cine este scriitorul, dacă este contemporan, dacă locuiește în țara lui sau în exil, dacă este căsătorit, gay sau celibatar convins, dacă este fericit, dacă a trecut prin vreo experiență marcantă, care să îi influențeze scriitura, dacă ai cum sa obții un autograf și să îi strângi mâna cu care a scris romanul care te-a făcut să râzi și să plângi? Nu este deloc greu, în epoca tehnologiei și a rețelelor sociale, să găsești o pagină de Facebook a autorului sau un blog administrat chiar de el însuși. Și mai ușor este, în cazul în care autorul îți este compatriot, să îl întâlnești la un târg de carte, sau la o lansare, sau alt eveniment public.

Nu vă spun toate astea pentru a vă îndemna să îi urmăriți pe autori și să dezvoltați obsesii nesănătoase cu ei, ci pentru că am realizat relativ recent că autorii sunt și ei oameni. La modul cel mai serios. Oameni, nu zei. Oameni ca și noi, cu frici (și dacă publicul n-o să primească bine cartea?!), cu speranțe (că editurilor le va plăcea manuscrisul și vor fi interesate să îl publice), cu orgolii (ce tîmpit și criticul X, cine l-o fi făcut și p-ăsta critic!) și, mai ales, cu sentimente. Ei bine, aici voiam de fapt să ajung: dacă v-a plăcut o carte în mod special, dacă v-a bucurat sau v-a atins într-un mod în care alte cărți nu au făcut-o, bucurați-l la rândul vostru pe scriitor și spuneți-i asta. Pe Facebook, pe Goodreads, pe blog, la târgul de carte, la coadă la Mega Image sau, și mai civilizat, printr-un mail trimis către editură. Pentru că, așa cum noi ne hrănim spiritual cu cărțile lor, așa se hrănesc și autorii cu aprecierile noastre. Iar puterea sau motivația de a mai scrie încă o carte s-ar putea de multe ori să vină tocmai din vorba bună și sinceră a unui cititor entuziasmat.

Am făcut această lungă introducere pentru a vă povesti despre o nouă carte a lui , un autor român, contemporan și accesi-Bill (sic!) publicului pe Facebook, la târguri și lansări de carte, pe care l-am descoperit citind Ura (despre care v-am povestit aici) și pe care, ulterior, l-am cunoscut în carne și oase (interviul rezultat din întâlnirea noastră va fi publicat pe SemneBune.ro în trei părți,începând cu data de 1 mai 2017).

Ultima cină cu Leonardo. , a apărut în 2015 la editura și tratează o altă filă din istoria noastră, mai puțin recentă decât cea din Ura, dar cu care ne identificăm toți: Ștefan cel Mare și construcția Voronețului. Este un roman pseudo-istoric, puternic romanțat și împănat cu întâmplări ce parcă s-ar fi putut petrece, dar parcă mai degrabă nu. Cu toate acestea, un lucru este cert: din punct de vedere istoric și cronologic, totul se potrivește ca un puzzle în cartea lui . Din celelalte puncte de vedere, devine irelevant ce corespunde (sau mai degrabă nu) cu realitatea. Ce este relevant pentru cititor este voluptatea cu care autorul, din nou trebuie să remarc, spune o poveste – o spune cu foc, cu lux de amănunte, cu exactitate, cu claritatea celui care a fost martor la evenimente, atrăgându-te astfel și pe tine, cititorul, în istoria romanțată a Moldovei.

Și, pentru că nu degeaba Sadoveanu a fost unul dintre părinții fondatori ai povestitului în literatura română, Cornel George Popa se folosește de un model consacrat al lui pentru a începe să spună povestea: hanul. În Ultima cină cu Leonardo, hanul de la răscrucea de drumuri este al grecului naturalizat Fanache. Aici facem cunoștință cu două personaje centrale: Vodă Ștefan și , fiica cea mică a lui Fanache. Ștefan este îngândurat pentru că țara este slăbită după o iarnă grea cum nu mai fusese până atunci și, pentru prima dată în timpul domniei sale, se vede nevoit să se supună birului otoman. Totodată, la îndemnul duhovnicului său, Daniil Sihastrul, Ștefan este în căutarea unei fete tinere, care vorbește mai multe limbi, printre care și latina vulgară (italiana) și care se pricepe la desenat și colorat. O găsește în persoana Anulei, fiica lui Fanache, și o trimite într-o călătorie la Milano, unde îl va întâlni pe tânărul Leonardo din localitatea Vinci.

Intrigile care se țes în jurul personajelor și acțiunii principale sunt fascinante. Cititorul nu numai că face cunoștință cu Gospodinja, Maria Voichița, prima doamnă a țării, dar îi cunoaște și temperamentul și frământările intime. Asemenea, trimisul special al Veneției pe lângă Curtea Moldovei, Excelența Sa Don Benedict Franciscani, este un personaj în sine, cu un rol atât în facilitatea accesului Anulei în regatul milanez, cat și în a dezvălui cititorului metehnele ambasadorilor vremii în . Hatmanul Plop, mâna dreaptă a lui Ștefan cel Mare, este și el un personaj care contrariază, care nu servește doar ca ajutor în desfășurarea acțiunii principale a romanului, ci căruia autorul îi acordă o atenție deosebită în construcție, conferindu-i înțelepciune și un stil prea brutal pe alocuri, dar totodată având grijă să îi acorde circumstanțele atenuante ale unei tinereți în exil și captivitate. Un alt personaj istoric, dar cu aură de legendă, este Răreșoaia, despre care aflăm că nu este deloc încântată de această poreclă (vă las pe voi să descoperiți cum a dobândit-o). Daniil Sihastrul este, poate, cel mai previzibil dintre personajele lui Cornel George Popa, construit foarte aproape de legendele populare care însoțesc numele lui în istoria Moldovei.

Însă personajele cărora Cornel George Popa le acordă cea mai mare atenție sunt Vodă Ștefan și . Departe de a împrumuta ceva din stilul lui Barbu Delavrancea, care ne vine tuturor natural în minte atunci când ne gândim la Ștefan cel Mare în literatura românească, autorul îi împrumută mai degrabă lui Vodă ceva din naturalețea sa în ale vorbelor. Astfel, Ștefan are un stil colocvial, vorbește și interacționează natural cu supușii săi uimiți de familiaritatea cu care li se adresează, bea și mănâncă cu ei și, mai ales, îi ascultă cu mare atenție când îi spun păsurile lor. Domnitorul ni se dezvăluie în Ultima cină cu Leonardo cu slăbiciunile sale umane, cu frământările și ispitele cu care se luptă și cu povara conducerii unui popor pe care îl iubește cu dăruire. Citind cartea lui Cornel George Popa, veți suprapune peste imaginea lui Ștefan cel Mare din manualele școlare imaginea omului Ștefan, care, deși a rămas în istorie ca strateg militar și ctitor de mânăstiri, a fost, mai întâi de toate, un om în carne și oase, cu nevoi, dorințe, speranțe, frici și lupte personale. Am remarcat, în mod special, și legătura puternică dintre Ștefan și Daniil, construită în așa fel de autor încât cei doi să se complimenteze reciproc – din punctul de vedere al construcției unui personaj literar, desigur.

“În oricare parte s-ar uita, își vede chipul schimonosit de vinovăția mistuitoare a faptelor sale nedemne de un bărbat matur și de un Domn al Țării ce este și nu poate povesti, nu poate plânge și nu se poate căi decât în fața unui singur om, cel care are puterea de a lua asupra lui păcatele lumii, cele știute și cele neștiute, fiindcă trăiește de o viață întru credință, dragoste și cumințenie. […] Un sfânt viu aproape, plăsmuit din aceeași carne ca și a lui, însă îmbibat de dumnezeire, crat și neprihănit.” (p. 307)

„Oamenii uită de multe ori că un conducător este și el, la rândul lui, în primul rând om și abia după aceea conducător, privesc spre soclul lui de jos în sus, îi văd mărimea, sunt impresionați și au senzația că de-acolo nu poți greși, nu te poți îndoi și nu ai teamă […] oamenii sunt convinși că ești invincibil, neatins de boli, egal, clarvăzător, deasupra lumescului, a durerii și a ispitelor.
Așa consideră oamenii simpli.
Ei nu pot nici măcar bănui cât de greu îți e să te împarți, să fii și soț, și tată, și bărbat, și judecător, și strateg, și diplomat, și paratrăsnet, și soldat, și cap de țară pe umerii căruia grijile atârnă mai greu decât la ceilalți […].” (p.308)

Spre deosebire de Ștefan cel Mare, însă, nu are o imagine foarte clară în conștiința noastră națională; cu atât mai puțin tânărul Leonardo, zugrăvit de Cornel George Popa ca un tânăr visător, curios, foarte creativ, cu mult înaintea vremurilor pe care le trăia și… cam gay. Este evident că autorul și-a făcut temele în privința epocii în care se petrece acțiunea și în privința lucrărilor și studiilor pe care le-a lăsat în urma sa Leonardo Da Vinci. Însă caracterul omului Leonardo, temperamentul și preferințele sale, care răzbat dintre paginile Ultimei cine, sunt exclusiv acolo grație imaginației lui Cornel George Popa. Și probabil că i se reproșază multe în viață, în literatură și în alte domenii domnului C.G. Popa, însă un lucru e cert: lipsa imaginației nu este unul dintre ele. Vă las să îl descoperiți singuri pe Leonardo, dar vă garantez că veți fi vrăjiți, ca și mine, de împletirea faptelor istorice cu ficțiunea și cu fantezia – aici, pentru menținerea suspansului și a misterului, voi menționa doar că Patrick Süskind și Gabriel García Márquez își fac și ei apariția într-un fel sau altul în roman.

Vă mai spun doar că totul se sfârșește cu bine, Voronețul este ridicat și pictat în culoarea fascinantă pe care nimeni nu o poate reproduce până în ziua de astăzi, chiar dacă Leonardo nu dă curs invitației de a vizita și de a supraveghea construcția, Anula revine acasă și are o viață lungă și împlinită, iar fiul Răreșoaiei devine Domn al Moldovei. Însă acesta nu este un roman în care să căutați faptele, ci atmosfera și căile întortocheate prin care personajele ajung să le înfăptuiască.

Titlu: Ultima cină cu Leonardo. Anula
Autor: Cornel George Popa
Editura:
Aparitie: 2015
Format: 13×20 cm
ISBN: 978-606-8623-60-3
Preț aproximativ: 22 lei

Sursa foto aici și din arhiva personală a autorului

 

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 272