Dobitocul de țânțar de Cornel George Popa

Cine a auzit de cartea asta, mâna sus! Nici eu nu auzisem de ea până de curând, însă, printr-o serie de întâmplări fericite, mi-au picat în mâini, pe rând, niște cărți mult mai recente de-ale lui , care m-au făcut curioasă extrem de curioasă la adresa începuturilor lui ca scriitor. Și, pentru că Dobitocul de țânțar nu se mai găsește de mult în librării, iar cine a avut-o în bibliotecă sigur nu a dat-o niciunui anticariat, șansele să vă întâlniți cu ea fără premeditare sunt minime, spre nule. Cum erau și ale mele, înainte să îl cunosc pe autorul însuși (dar despre întâlnirea noastră și culisele dialogului purtat veți putea citi începând de luni, 1 mai 2017, în secțiunea interviu, chiar aici, pe SemneBune.ro).

Dobitocul de țânțar a fost publicată la editura în 1996. Acum 21 de ani. Incredi-Bill! (sic!) Incredibil, pentru că ar fi putut la fel de bine să fie publicată și ieri – ar fi fost la fel de credibilă, actuală, contemporană și adevărată. Este o carte despre fiecare dintre noi. Despre prima noastră dragoste, despre tunsul chilug în adolescență, despre locuitul cu mama până la vârste la care ar fi trebuit să fim de mult pe picioarele noastre, despre dramele pe care le craează locuitul cu mama, despre uitatul în tavan și observatul oamenilor pe stradă, despre moarte, despre sex, despre copilărie și maturizare, despre tot ceea ce ne face umani și vii.

Și, ca să mă credeți, vă dau un exemplu elocvent de realitate din Dobitocul de țânțar. Mi-a fost greu să aleg, dar cred că reușesc prin pasajul următor fie să vă alertez budibondia ipocrită și să vă conving că CGP nu e pentru voi, fie să vă conving că este un autor genial pe care trebuie să îl citiți (preferabil în ordinea cronologică a apariției cărților lui). Așadar, vă invit să vă delectați cu o scenă pe care personajul doar și-o imaginează despre o femeie pe care vrea să o scoată de la suflet și să o dea jos de pe piedestalul pe care inima lui era în pericol să o cocoațe:

”Mai târziu, […] când am dorit să umilesc o femeie, măcar în gând, când am dorit să-și piardă aura, mi-am imaginat că stă e ”tron” și că e constipată. […] Stăteam deasupra, nevăzut, și o priveam scremându-se, congestionată de efort și concentrare. Aburii defecației împuțeau locul. […] Cu o mână se ține de chiuvetă și cu alta de clanța ușii. Părul, transpirat, i s-a amestecat pe frunte în șuvițe încâlcite. Hățurile sutienului o gâtuie și îi lasă urme adânci pe spate. Chipul drăgălaș i se încordează și se destinde în funcție de travaliul intestinului gros. La sfârșit, fericită că și azi s-a lăsat ”cu scaun”, se șterge la fund.” (pag. 81)

Dar vă ziceam că este o carte despre noi toți, despre viața însăși, care ni se întâmplă tuturor, aparent clișeic: copilărie cu năzbâtii și experimente, prima dragoste, prima experiență sexuală, obsesiile dezvoltate în adolescență, obiceiurile, tabieturile și lucrurile minore pe care le facem toți, dar le recunoaștem foarte puțini. Geniul de povestitor al lui intervine tocmai în radiografierea clișeelor universale. Mulți spunem prietenilor, copiilor sau nepoților că ne-am îndrăgostit nebunește în liceu. Dar câți dintre noi povestim cu adevărat cum am simțit acea primă dragoste? Mai sunt unii care încearcă să îți spună că au făcut ”multe nebunii” în tinerețe, apoi rămân cu privirea pironită în zare, derulandu-și doar pentru ei filmul nebuniilor și zâmbind enigmatic. Toți știm cum era când ne căutam drum prin cartierul sau pe strada iubitei/iubitului, doar-doar dăm nas în nas ”întâmplător”. Speram, desigur, că văzându-ne de suficiente ori, ne vor și remarca. Este firesc să ne regăsim în descrierea pe care o face CGP sentimentelor lui față de Olga – prima dragoste a lui Tudor, personajul narator din Dobitocul de țânțar. Dar nu știu câți dintre noi am putea așterne pe hârtie cu atâta sinceritate și naturalețe o dulce tortură atât de greu de descris, dar totodată atât de familiară în amintirile noastre.

Cu aceeași naturalețe aflăm și despre experiențele sexuale timpurii ale personajului – și nu vorbim aici de tentative timide, ci de orgii sexuale și swing la vârste preșcolare, de sex cu fetițele din vecini mituite cu bomboane și visele erotice stârnite de , care se pare că au debutat în Dobitocul de țânțar (1996) înainte de a deveni celebre în (2014). Îl recunosc pe autorul Urii în acest roman timpuriu. Îți povestește simplu, fără fițe și încercări de a impresiona prin vocabular, niște lucruri aparent banale, dar cu care empatizezi pentru că te identifici. Toți avem o viață secretă interioară, toți avem mici obsesii, tabieturi, obiceiuri pe care ne e greu să le recunoaștem cu voce tare, despre care ne imaginăm că ar suna stupid dacă am încerca să le explimăm în cuvinte. Însă toate aceste lucruri aparent imposibil de redat ne populează viața lăuntrică și contează. Pentru noi, ele sunt realitatea în care ne trezim zi de zi.

Citind Dobitocul de țânțar, mi-am amintit o scenă din seria de filme Karate Kid: Mr. Miyagi l-a pus pe ucenic să stea ore în șir pironit într-un singur loc, fără nicio activitate, până când pricepea lecția. Dar nu i-a spus care e lecția. După ore de plictiseală în care avea impresia că nu se întâmplă absolut nimic în jurul lui care să îi merite atenția, ucenicul a început să observe insectele în iarbă, a început să audă vântul și să urmărească efectul lui asupra naturii, a devenit sensibil la fiecare zgomot și mișcare din afara sau din lăuntrul lui. Abia atunci a avut revelația lecției lui Mr. Miyagi: there’s never nothing going on! Niciodată nu poți spune că nu se întâmplă nimic. Întotdeauna se întâmplă ceva, în exteriorul nostru, dar mai ales în interior. Dacă îți îngădui să te observi cu atenție, îți poți prinde în flagrant propriile gânduri, trăiri, obsesii, neliniști și, dacă ești norocos și ai talentul lui CGP, pui totul pe hârtie, publici și devii scriitor de succes.

Citind primul roman al lui CGP după ce le-am citit pe cele mai recente (despre care puteți citi în secțiunea Cronică de carte pe SemneBune.ro) cred că am dibuit cheia succesului acestui autor român contemporan care ne vorbește tuturor pe limba noastră, fără menajamente: sinceritatea. Fie că este vorba despre personajul copil-adolescent din Ura sau de Tudor Georgescu din Dobitocul de țânțar (cele două cărți cu iz auto-biografic și preferatele mele absolute, de altfel), fie că este vorba de vocea patetică a Dariei din Salonul de Masaj sau a bibliotecarului pensionat din Cei care mor și cei care vor muri, vocea autorului, prin personajele sale, este mereu sinceră. Își pune personajele în iposaze dintre cele mai banale, prin care trecem cu toții zilnic, poate, dar despre care nu ne-ar trece prin cap să povestim cuiva. Ba chiar e posibil să roșim doar gândindu-ne la ele, singuri în cameră fiind. Cu toate acestea, CGP ne povestește cu lux de amănunte frământările interioare ale personajeor sale, cum fac sex sau cum tânjesc după sex, cum se chinuie și se umilesc din dragoste, cum se înjosesc din mândrie sau furie, cum fură, cum se droghează sau chiar cum merg la toaletă pentru nevoile fiziologice.

Mi-au rămas în minte câteva astfel de scene din Dobitocul de țânțar, pe care mi le amintesc acum ca pe niște tabouri, mai degrabă, zugrăvite cu cuvinte atât de comune și familiare, încât am impresia că nici nu le-am citit, ci le-am visat sau mi s-au întâmplat chiar mie – scena violentă dintre Tudor și Bita (mama lui); scena din camera de cămin în care Tudor se trezește cu niște oameni dormind pe jos pe niște saltele și care are o finalitate mult așteptată de el, dar într-un mod atât de neașteptat totuși; scenele în care Tudor se umilește cafea după cafea în fața Irinei, care îi respinge avansurile; scenele în care Tudor ronțăie boabele de cafea direct, în speranța că îl vor ține treaz după ce devenise imun la cofeină; scena în care își caută numele pe listele cu admișii și respinșii la Facultatea de Filosofie și multe altele. Nu vi le pot înșira pe toate aici, pentru că ar însemna să vă povestesc romanul tabou cu tablou. Dar cred că ați înțeles esențialul: trebuie să citiți această carte!

Desigur, nu vă pot ajuta să o obțineți, dar mi-ar plăcea să descopăr în statisticile Google România pe anul 2017 că Dobitocul de țânțar a fost printre cele mai căutate titluri și, prin urmare, cel puțin o editură s-a sesizat și publică o nouă ediție. Până atunci, însă, va trebui să mă credeți pe cuvânt: e o carte genială.

 

Titlu: Dobitocul de țînțar
Autor: Cornel George Popa
Editura:
Anul apariției: 1996
ISBN: 973-23-0509-6
Număr de pagini: 224

Foto: din arhiva personală a lui Cornel George Popa

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Tănase
Redactor-editor SB

Premiată la ediția a IV-a (2013) a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie” (IDC), secțiunea Proză scurtă, a câștigat şi Premiul Revistei SemneBune la Atelierul IDC din acelaşi an. Din 2014 împarte lauri în calitate de jure-junior la IDC. Călătoreşte excesiv, citește cu pasiune, scrie proză scurtă când are timp și își divinizează cele două pisici Sphynx.

Număr articole publicate : 279