Profil de cititor: Iulia Gorzo

Cine este Iulia Gorzo? Care a fost parcursul tău personal, din copilărie până la prima tinerețe?

Întrebarea mi s-ar fi părut dificilă dacă n-aș fi avut norocul și inspirația să comit zilele astea un mic typo care mă va scoate din încurcătură. Am scris într-o traducere „aiuriu” în loc de „auriu” și mi-a plăcut așa de mult, că mai să las cu maliție greșeala în bunătate de traducere. Mi-ar plăcea să fiu un om de treabă, dar probabil că nu reușesc întotdeauna. Așa că mă mulțumesc să fiu un om aiuriu. Altfel, traseul meu se poate reconstitui în felul următor: am fost un copil relativ prietenos și zâmbăreț. Dar o adolescentă ermetică. Acum presupun că trec prin perioada aia de anything goes și sper ca la bătrânețe, dac-oi avea parte de așa ceva, să redevin copilul zâmbăreț, ajutată și de deviza mea în viață, care n-are neapărat legătură cu cărțile și nici cu meseria mea de traducătoare de carte și film, și care e „keep dancing”. A, și mai am una, doar că pe asta mai am până reușesc s-o pun în practică așa cum merită: „efort minim, efect maxim”.

Care sunt oamenii care te-au marcat, datorită cărora ești ceea ce ești acum?

Toți oamenii care m-au iubit și pe care i-am iubit. Toți oamenii care m-au ascultat și care mă ascultă și acum perorând despre câte glosare am descărcat ca să traduc o scenă de trei pagini care se petrece – întru ispășirea păcatelor mele –  pe o platformă de foraj. Toți oamenii care mi-au acordat încredere. Și, evident, toți cei care mi-au tras preșul de sub picioare, ca să știu ce să trec în tabel la rubrica „așa nu”.

Cum s-a petrecut întâlnirea ta cu cărțile, cu lectura? Cine te-a încurajat pe această cale?

Am avut norocul să cresc într-o casă în care toată lumea citea, iar cărțile erau la liber. E un mare noroc, pentru care mi-am propus să fiu recunoscătoare cât cuprinde. Bunicii, părinții și fratele meu au toți un merit în formarea acestei deprinderi luminătoare, din care uite că am ajuns să-mi câștig mălaiul. Și care-mi plătește bujorii din glastră, facturile și, când e belșug, biletele de avion.

Cum îți alegeai cărțile? Ce te interesa, cum ți s-au schimbat preferințele de-a lungul anilor?

Ni se citea la masă, ni se citea înainte de culcare, ascultam discuri cu povești. De la basme orientale la Jules Verne, de la Legendele Olimpului la Petre Ispirescu, le-am citit și le-am ascultat pe toate câte se găseau pe atunci, în anii (19)80. Dar marea plăcere a copilăriei mele au fost benzile desenate din revista Pif  – bunicii paterni, apoi tata adunaseră o colecție impresionantă a revistei – , pe locul doi fiind cărțile cu exploratori și aventuri. Aș fi băgat mâna-n foc că o s-ajung exploratoare în jungle de nepătruns. Chiar dacă mi-era cam frică de orice insectă depășește în mărime o buburuză.

Care este cartea sau cărțile copilăriei tale?

Îmi plăcea mult Ocolul Pământului în optzeci de zile de Jules Verne. Dar cred că și mai mult îmi plăcea Doctorul Aumădoare de Kornei Ciukovski (traducere de Nic. Iliescu), o carte cu ilustrații despre un doctor bun care îngrijește animale și ajunge să se lupte cu pirați, să salveze un animal fabulos care se numește Trageîmpinge (și traducerea e minunată!) și alte asemenea aventuri. Pot să recit și acum din ea: „Doctorul Aumădoare și-a deschis spital/Vindecă de boală orice animal.” Sau „Cinste ție brava/viteazule Avva” (Avva era un câine viteaz, desigur.)

Care sunt cărțile pe care nu le poți uita? Vrei să faci o listă cu titlurile tale preferate din toate timpurile?

Cred că nu s-a scris carte pe care să n-o pot eu uita. Și glumesc doar parțial. Prin natura meseriei, dar și prin natura mea umană sunt supusă zilnic unui asemenea bombardament informațional, încât uitarea devine o chestiune de igienă. Uit și cărțile pe care le-am tradus, așa că e deosebit de amuzant când sunt nevoită să-mi dau cu părerea despre ele la ani după ce s-a săvârșit predarea lor către editură. Altfel, am niște repere, desigur. Am descoperit ideea de stil literar în adolescență, cu niște tătuci ai literaturii americane ca Hemingway sau Faulkner. „Zgomotul și furia” m-a dat peste cap complet pe la cincisprezece ani. Ca și cărțile lui Vladimir Nabokov, dar ceva mai târziu. „Foc palid” rămâne pentru mine singura carte pe care m-am apucat s-o recitesc imediat după ce-am terminat-o, pentru că nu-mi venea să cred ceea ce tocmai citisem. Dar cartea care m-a scris pe mine rămâne „Meridianul sângelui” de Cormac McCarthy.

Ce facultate ai urmat și de ce?

Psihologie. Pentru că nu voiam să urmez nici teatru și nici litere, opțiunile care păreau să mi se impună singure pe vremea aia. Dar simțeam totuși nevoia de un demers intelectual structurat, ghidat. Și mă atrăgea psihanaliza, suna de-a dreptul sexy în 1999, când am început eu facultatea.

Care a fost relația ta cu cărțile după ce ai început să profesezi?

Încerc să mențin aceeași relație relaxată cu cărțile pe care am avut-o întotdeauna. Pentru mine, cărțile se împart. Circulă. Nu-s obiecte sacre. Nici n-am ediții scumpe. Nici loc pentru mii de volume. Se poate mânca pe ele sau pe lângă ele. Se pot păta, de pildă, cu sos sau ciocolată. Nu e nicio tragedie. Nu țin minte ce și cui împrumut și nici ce și de la cine împrumut. (Apropo, dacă mi-ați împrumutat cărți și nu vi le-am dat înapoi, acum e momentul să mă trageți de mânecă.) Pentru mine, biblioteca e o chestie fluidă. Ofer cadou exemplarele primite de la editurile cu care lucrez imediat ce le primesc. Nu, nu m-am blazat prea rău. Îmi place să citesc în continuare. În continuare perspectiva de a mă cuibări sub o pătură, cu un pahar de vin și o carte, mă face fericită. Dar sigur, mi-au crescut niște solzi literari în măsura în care sunt mai pretențioasă cu ce citesc. Rareori decretez că o carte e bună. Dar asta o ține și de vârstă, nu doar de meserie.

Suntem din ce în ce mai absorbiți de gadgeturi și de ecrane. Mai găsește azi o traducătoare timpul și liniștea pentru lectura de plăcere?

La mine, timpul de lectură rivalizează cu alte plăceri, nu neapărat cu ecranele. Cu plimbatul, cu mersul la un concert sau la un film, cu o seară între prieteni dragi, cu călătoritul, cu visatul, cu contemplatul. Spre norocul meu, n-am căpătat cine știe ce dependență de ecrane, la standardele de azi.

Dacă ai fi un personaj dintr-o carte, care ar fi acela?

De obicei, la întrebarea asta îmi place să sperii lumea zicând că mă identific cu psihopatul vigilante Rorschach din Watchmen de Alan Moore și Dave Gibbons. Tipul ajunge la închisoare, printre oameni la a căror condamnare contribuise și, amenințat în fel și chip, mârâie către ei: „Niciunul dintre voi nu înțelege. Nu eu sunt închis aici cu voi. Voi sunteți închiși aici cu mine.” Iubesc replica asta. O mârâi și eu cât de des pot.

Cum te vezi peste 5 sau 10 ani? Ce îți propui, care sunt obiectivele tale personale și profesionale?

Profesional, nu-mi propun altceva decât să-mi fac treaba bine. Ceea ce sigur, în anumite contexte de muncă și viață, poate fi chiar eroic. Iar personal nu-mi propun decât să vorbesc mai puțin și să ascult mai mult. Parcă Jonathan Franzen scria într-o carte că lumea are un surplus de vorbăreți și un deficit de ascultători. Așa e, o spune o vorbăreață. Iar ascultatul ăsta să aibă loc cât mai des posibil sub niște portocali parfumați.

Iulia Gorzo este traducătoare de carte și redactor de film de aproape douăzeci de ani. Traduce filme și emisiuni de televiziune din limbile franceză, engleză și italiană și cărți din limba engleză. Câțiva dintre autorii de care și-a legat numele sunt Cormac McCarthy, Anthony Doerr, Alan Moore sau Paul Auster. Cel mai mult îi place să traducă romane grafice. În anul 2014 a primit premiul Fundației Andrei Bantaș pentru traducerea romanului Teatrul lui Sabbath de Philip Roth.