Dosar de Scriitor Nr. RA0002/2013
Capitolul 4: În care îl cunoaștem pe Diavol
Robert Stan, zis și Diavolul, nu este un om cu care să te însoțești la drum și totuși, el reușește să se deplaseze prin timp și spațiu și să sară dintr-o carte într-alta. Radu Alduescu a suflat viață peste el în romanul Îngerul încălecat, în 1997 (prima ediție la Editura Phoenix, ediția a II-a la Editura Cartea Românească, 2011) și apoi l-a luat de gulerul din cuvinte și l-a aruncat, la câteva decenii de la întâmplările din roman, într-o altă carte, Cronicile genocidului, 2012 și având o nouă șansă, el își ia viața de la capăt. Anii `70, cei din primul roman, îl găsesc la periferie, laolaltă cu majoritatea personajelor lui Aldulescu, unde numai bune nu face. ”Toate mamele ar fi sărit la el să-l sugrume cu basmalele. A ucis, a înşelat, a ispitit, toate păcatele sunt încrustate adânc în carnea lui”, ni se atrage atenția și ni-l introduce pe Robert în toată splendoarea lui.
După ce am parcurs celelalte cărți ale lui Aldulescu credem că nu ne mai poate surprinde nimic, dar nu trec multe pagini, din ambele romane, și ne dăm seama de greșeală. Mai sunt multe de spus despre lumea această aflată într-un tumult de nestins, despre mijloacele de trai ale personajelor sale, despre regulile care o țin în mișcare.
De la un roman la celălalt, Robert Stan schimbă regimul politic, vede două Românii, aparent schimbate, dar destul de asemănătoare, cel puțin pentru el, dar nu învață prea multe. În ambele lumi relele se țin de capul său și el parcă le iese în cale. Într-un sat din Muntenia, Frăsineni și prin mahalale din București se desfășoară acțiunea din Îngerul încălecat. Alături de femeia lui, Doinița, Robert gustă viața, mai gustă și din sora acesteia, fură, bea, trăiește nelegiuit. E atât de săracă lumea, încât până și el se miră câteodată că are de unde fura, că are pe ce pune mâna. E ca o eternă reîntoarcere, parcă ar fi o zi a cârtiței, cu mici diferențe zilele sunt la fel, aceeași luptă pentru viață, plină de păcat și sex. Dar din când în când se mai schimbă peisajul, mai apare câte ceva nou, se ajunge chiar și la crimă. Nimic din ce este păcătos nu este străin de romanul lui Aldulescu.
Răul și binele se plimbă pe aceeași uliță, bat la poartă și uneori li se răspunde cu umor. Limbajul lui Aldulescu e uneori ironic, cinic, se mai și râde în cărțile sale, personajele sale au dume și fac haz de necaz. De sărăcie și tristețe se râde atunci când situația devine mai mult decât anormală, chiar absurdă. De pildă, această scenă, cruntă în sinea ei, are și o doză de resemnare a personajului și naratorul reușește să îi dea o turnură hazlie: ”Aici dorm şi cele trei oi ale sale, de vreo trei săptămîni, de cînd s-a stîrnit o nemernică de furtună care i-a fărîmat acoperişul grajdului şi, pînă şi-o face timp să aducă nişte carpeni din pădure să-l repare, îşi ţine oile cu el în casă, dat fiind că s-a lăsat frigul şi nu vrea să rişte să le lase să se prăpădească. Altminteri, cei cinci pui cu gîturi golaşe care i se plimbă peste trup şi ciugulesc din purcoiul de zdrenţe care-s aşternutul lui, de bună seamă că aici au ieşit din ouă şi şi-au pomenit coteţul şi se ţin după matahala de Berilă, ca după o cloşcă.“ Berilă este unul dintre personajele tari ale romanului, un bărbat dintr-o bucată, trăitor în și prin sărăcie, descurcăreț și imprevizibil. Intră în galeria personajelor de ținut minte din opera lui Aldulescu, alături de Burhuși, Edi sau Culăiță din Proorocii Ierusalimului, de exemplu. Lipsa lor de inteligență îi îndeamnă la tot felul de soluții pentru rezolvarea problemelor care, pe lângă mirarea pe care ne-o produc, ne fac cumva să-i îndrăgim, ca pe un văr de la țară, ajuns în Capitală, unde calcă în strachini, dar o face cu un anumit farmec.
Cronicile Genocidului, cel mai nou roman al lui Aldulescu, așa cum am menționat, ni-l aduce din nou în față pe Robert Stan, zis și Satan, zis și Diavolul, de data asta în plin capitalism, la fel de sărac, cu o altă femeie, Andreea, cu o altă amantă, nu sora femeii sale de data asta, ci o foarte suculentă femeie, numită Brândușa. Bărbatul ei este un ziarist, cam infatuat, care scrie pentru un ziar cu nume amuzant și care surprinde o altă fațetă a umorului lui Aldulescu, Foaia argeşeană pentru minte şi cuget. El le cam taie avântul celor doi amorezi, dar nu-i taie aripile de tot lui Robert. El are și rolul, ca personaj, de a da numele cărții. Rubrica lui se numește Cronicile genocidului și este și naratorul unei părți a romanului, căci și în acest roman Aldulescu amestecă planurile și lasă firul poveștii în mâinile mai multor personaje.
Tot Frăsinenii sunt satul în care se desfășoară o mare parte a acțiunii, la treizeci de ani de la prima aventură, loc în care nu s-au schimbat prea multe, cu atât mai mult obiceiurile oamenilor. Și-or mai fi schimabat pielea, vorba, metodele, dar e aceeași lume săracă, dispusă la orice pentru ceva bani. La pagina 22 naratorul ne trezește la realitate: ”Vremurile s-au răsucit, s-au dat peste cap și-au dat la iveală un rai și un iad al bețivilor, pe lângă raiurile și iadurile vicioșilor, obsedaților și păcătoșilor de toată mâna.” Robert are un copil acum, însă asta nu-l face mai bun, ci doar puțin mai calm.
Ambele romane, la fel ca toată opera lui Aldulescu, ascund printre fraze și scene o analiză socială, politică, autorul își spune părerea despre lumea în care s-a dumirit. Reflecțiile acestea sunt o parte importantă a romanelor și sunt adevărate, oricât de puțin ne-ar plăcea adevărul lor. Sunt cărămizi dure ale lumii clădite de autor, importante în conturarea Comediei sale (in)umane și aceste două romane sunt doi țăruși bine bătuți într-un pământ ficțional ce se dovedește încă o dată a fi extrem de roditor și din care se vor mai ridica noi personaje si aventuri.
Cum se zice în lumea internetului: like pentru Radu Aldulescu.
(citiți capitolele 1, 2 și 3. cititi si un interviu cu Radu Aldulescu)
Comments are closed.