„Lumea tăcerii” de Jacques-Yves Cousteau și Frederic Dumas [fragment]

CAPITOLUL 7

Muzeul scufundat

Mediterana adăpostește comori și mai frumoase, care așteaptă la mică adâncime să fie recuperate. Ea este mama civilizației, marea înconjurată de cele mai vechi culturi, un muzeu în plin soare și în apă. Cele mai importante descoperiri de aici, după gustul nostru, sunt epavele din epoca precreștină, aflate pe fundul mării. De două ori am cercetat epave clasice și am recuperat bunuri care depășesc valoarea aurului: obiecte de artă și artefacte din Antichitate. Am mai localizat alte trei ast­fel de ambarcațiuni ale căror bunuri așteaptă să fie recuperate.

Nicio navă comercială din Antichitate nu a fost conservată pe uscat. Vasele vikingilor, dezgropate din pământ, și bar­jele destinate plăcerii aparținând împăratului Traian, recuperate după drenarea Lacului Nemi din Italia, sunt minunate exemplare de nave necomerciale din vremurile antice, dar se cunosc puține despre ambarcațiunile folosite pentru comerț, care făceau legătura între popoare.

Primul indiciu despre navele clasice l‑am văzut în Golful Sanary, unde, acum 40 de ani, un pescar a scos la suprafață un cap din bronz. Dar omul a murit înainte să ajung eu la Sanary și n‑am putut afla niciodată unde l‑a găsit.

Câțiva ani mai târziu, Henri Broussard, șeful Clubului de Alpinism Subacvatic din Cannes, a adus la suprafață o amforă grecească, după o scufundare cu acvalungul. Vasul acela grațios de lut, cu două mânere, era recipientul de transport al Antichității, folosit pentru vin, ulei, apă și grâne. Navele comerciale feniciene, grecești, cartagineze și romane cărau mii de amfore rânduite pe polițe, în cală. Fundul lor este conic. Pe uscat erau înfipte în pământ, iar pe nave probabil că erau așezate în găuri tăiate în rafturi. Broussard relata că văzuse o grămadă de recipiente la 20 de metri adâncime. Nu și‑a dat seama că asta indica existența unei epave care ar fi putut fi cu totul îngropată.

Ne‑am scufundat de pe nava Élie Monnier și am descoperit amforele împrăștiate și sparte pe un strat compact de materie organică, pe un platou plin de alge cenușii pline de sedimente. Cu un furtun de absorbție puternic, am creat un fel de tunel ca să găsim nava. Din puțul acela am scos o sută de amfore întregi, majoritatea cu dopurile la locul lor. Câteva păstraseră chiar și sigiliul de ceară pe care erau gravate inițialele negustorilor de vinuri din acele vremuri.

Am sifonat mâl și amfore zile întregi. Cinci metri mai jos, am dat de lemn – podeaua punții unei nave de transport, unul dintre cele două vase comerciale antice pe care le‑am găsit. Nu eram echipați pentru a întreprinde o operațiune de recu­perare completă, iar timpul nostru era și el limitat. Am scos de acolo amfore și mostre de lemn și am stabilit coordona­tele unui sit hidroarheologic unic, care așteaptă doar o simplă operațiune de excavare. Cel mai probabil coca s‑a păstrat și poate fi scoasă în întregime. Și câte lucruri nu ar putea spune epava aceea despre sistemul de construcții navale și despre comerțul internațional din vremuri îndepărtate!

Despre navele antice știm câte ceva din reprezentările murale sau de pe vase ceramice și ne putem face o idee des­tul de clară despre tehnica acelor navigatori. Ambarcațiunile lor erau scurte și late și probabil că nu puteau înainta con­tra vântului. Puținele faruri existente pe atunci erau de fapt focuri întreținute pe țărmuri și nu existau nici geamanduri, nici balize de avertizare care să indice stâncile sau bancurile de nisip. Probabil comandanții de nave nu erau prea bucuroși să piardă uscatul din ochi și încercau mereu să acosteze pe timpul nopții. Poate că piloții beneficiau de cunoștințe adu­nate de‑a lungul a generații întregi ca să întreprindă călăto­rii primejdioase pe mare. Condamnate să navigheze pe lângă țărmuri, navele erau victimele furtunilor iscate din senin în Mediterana și ale stâncilor înșelătoare. Așadar, probabil că cele mai multe s‑au dus la fund în apele puțin adânci de pe lângă maluri, în locuri accesibile scufundătorilor. Luptele navale și pirateria au sporit și ele numărul vaselor scufundate la mică adâncime. Sunt convins că sute de nave antice sunt conser­vate în straturile de sediment ușor accesibile.

O navă care s‑a scufundat la mai puțin de 20 de metri probabil că a dispărut, împrăștiată de acțiunea mareelor și curenților; dar, dacă a ajuns la adâncime mai mare, atunci cu siguranță că așteaptă în muzeul liniștit reprezentat de fundul mării. Dacă un vas s‑a scufundat pe un pat de piatră și nu a fost acoperit de sedimente cu totul, atunci a căzut pradă intensei activități marine: algele, bureții, planctonul și gorgonele1 l‑au acoperit. Fauna flămândă a mării caută hrană și refugiu într‑o epavă. Generații și generații de scoici au murit și au fost aco­perite de alte animale, de excrețiile lor, de nisip și pământ, ce s‑au acumulat pe măsură ce nava se descompunea. După vea­curi, acțiunea de acoperire și cea de devorare au ajuns la un echilibru, iar fundul mării s‑a vindecat, purtând mai departe un fel de cicatrice.

Scufundătorul are nevoie de un ochi expert pentru a desco­peri semnele unei asemenea epave: o ușoară anomalie a con­turului fundului mării, o piatră cu o formă ciudată sau curba elegantă a unei amfore acoperite de alge. Probabil că vasele lui Broussard au făcut parte din încărcătura de punte și e posi­bil ca acelea din cală să fi fost îngropate odată cu nava. Multe ambarcațiuni antice au dispărut fără urmă când scufundătorii care culeg coral sau bureți, fără să știe că amforele marchează locul unei epave îngropate dedesubt, au luat vasele fără să țină minte unde le găsiseră.

Indiciile care duceau la a doua navă clasică de transport (și singura descoperită) au fost foarte clare. E vorba de Galera din Mahdia. Numele cu care a fost desemnată este însă greșit: nu avea șiruri de vâsle; era o navă simplă, special concepută pentru a duce o încărcătură foarte mare pentru acele vremuri, adică cel puțin 400 de tone. Ambarcațiunea din Mahdia a fost construită în Roma Imperială, cu aproape 2000 de ani în urmă, cu scopul precis de a jefui comorile artistice ale Greciei. Iar modul în care am descoperit‑o a fost episodul culminant al unei povești arheologice cu caracter detectivistic.

În iunie 1907, unul dintre acei scufundători greci mici de stat, care bântuie adâncul Mediteranei, pornise în căutare de bureți de Mahdia, de‑a lungul coastei tunisiene estice, când a descoperit, la 40 de metri adâncime, șiruri întregi de obiecte cilindrice imense, pe jumătate îngropate în sediment. A decla­rat că fundul mării era acoperit cu tunuri.

Amiralul Jean Baehme, comandantul flotei franceze din districtul naval tunisian, a trimis imediat scafandri cu cască să investigheze descoperirea. Aceștia au găsit 63 de „tunuri“ zăcând într‑o ordine aparentă, înşiruite pe fundul mării, împreună cu alte obiecte de formă dreptunghiulară. Toate erau acoperite cu un stat gros de organisme marine. Scufundătorii au ridicat unul dintre cilindri. După ce au îndepărtat depune­rile de alge și de scoici, au dat de marmură canelată. „Tunurile“ s‑au dovedit a fi, de fapt, coloane ionice grecești.

Alfred Merlin, responsabilul guvernamental din Tunisia însărcinat cu activitățile vizând antichitățile, i‑a transmis ves­tea lui Salomon Reinach, vestit arheolog și istoric al artei. Reinach i‑a convins pe iubitorii de artă să finanțeze eforturile de recuperare. S‑au înscris doi americani: un imigrant care și‑a ales titlul nobiliar de Duce de Loubat, conform unui act papal, și James Hazen Hyde, care a oferit 20 000 de dolari. Reinach n‑a dat niciun fel de garanții că vor fi rezultate, dar Hyde a dorit să sprijine acțiunea. Expediția i‑a fost încredințată loco­tenentului Tavera, care a angajat scufundători profesioniști din Italia și Grecia, echipați cu cele mai noi modele de cos­tume cu cască.

Adâncimea la care era epava punea probleme serioase din cauza stadiului în care se afla pe atunci tehnica scufundă­rii. În acel an, Comitetul de Scufundări la Mare Adâncime al Marinei Regale punea la punct primele tabele cu palierele de decompresie pentru operațiuni desfășurate la adâncimea de 45 de metri, tabele despre care Tavera habar nu avea. Unii sca­fandri au fost atât de afectați de accidentele de decompresie, încât n‑au mai putut să muncească vreodată. Această operațiune dificilă și primejdioasă a continuat vreme de cinci ani.

Ambarcațiunea era un fel de muzeu dedicat sculpturii cla­sice antice. S‑au găsit nu numai capiteluri, coloane, socluri și alte piese ionice, ci și kratere, sau vase de grădină ornamen­tale, înalte cât un stat de om. Scafandrii au descoperit statui de marmură și statuete de bronz răspândite pe fundul mării, încărcătura ce fusese împrăștiată peste tot când nava se încli­nase în drumul ei spre fundul mării, ca o frunză moartă.

Merlin, Reinach și alți experți au stabilit că acele obiecte de artă aparțineau secolului I î.e.n. și proveneau din Atena. Au considerat că acea navă s‑a scufundat în jurul anului 80 î.e.n., în vreme ce transporta prada jafurilor ordonate de dictatorul roman Lucius Cornelius Sulla, care invadase Atena în anul 86 î.e.n. Dovada era furnizată de faptul că piesele de arhi­tectură constituiau elementele unui templu sau ale unei vile somptuoase complet realizate, pe care trimișii lui Sulla le demontaseră la Atena, pentru a fi expediate la Roma. Dar cora­bia se abătuse mult de la drumul ei din Grecia spre Roma, situație frecventă din cauza neajunsurilor tehnice ale navigării de la acea vreme. Au fost scoase la lumină suficiente obiecte de artă pentru a umple cinci încăperi în Muzeul Alaoui din Tunis, unde pot fi văzute și astăzi. În 1913, când resursele financiare s‑au terminat, operațiunile de recuperare au fost întrerupte. Am auzit prima oară despre acea corabie în 1948, pe când făceam investigații arheologice subacvatice în presupusul port comercial scufundat al Cartaginei antice. În vara de dinainte, generalul de aviație Vernoux, activând în Tunisia, făcuse câteva fotografii foarte interesante în apele nu prea adânci din această zonă. Prin apa limpede se vedeau clar contururi geometrice care semănau izbitor de mult cu niște cheiuri și bazine portu­are. Fotografiile au fost analizate de părintele Poidebard, un savant iezuit, preot în Aviația Militară. La începutul anilor ’20 descoperise relicve subacvatice ale porturilor antice Tyr și Sidon și era nerăbdător să evalueze și descoperirile din Cartagina.

Părintele Poidebard a venit la bordul navei Élie Monnier și am format o echipă de zece scufundători, pentru a cerceta portul. N‑am găsit nicio urmă de zidărie sau de construcție făcută de om, iar, pentru a ne confirma concluziile, am exe­cutat șanțuri cu o dragă puternică prin presupusul port. În materialul dragat nu am găsit materiale de construcție.

Apoi, în arhivele tunisiene și la Muzeul Alaoui, am găsit povestea corabiei din Mahdia. Raportul locotenentului Tavera și monografia lui Merlin ne‑au făcut să credem că pe epavă se mai aflau multe alte comori. Iar când am întâlnit numele amiralului Jean Baehme, am trăit momente de mare emoție: era bunicul soției mele. După ce am găsit schițele foarte deta­liate ale lui Tavera, care indicau poziția epavei, n‑am mai stat pe gânduri și am pornit în căutarea ei.

Într‑o dimineață însorită de duminică, ne aflam în lar­gul coastei, examinând schițele: existau trei repere la țărm care puteau fi aliniate pentru a ne poziționa deasupra epa­vei. Primul era un castel care se vedea în dreptul unui contra­fort de piatră al unui dig în ruine. L‑am descoperit imediat, numai că digul avea patru contraforți avariați cu care puteam să‑l aliniem.

Apoi trebuia să aliniem un arbust mărunt de pe dune cu creasta unui deal. În cei 35 de ani de când Tavera schițase acea tufă singuratică, în jurul ei crescuse o întreagă pădure.

În fine, ultimul indiciu implica o schimbare de colorit al unui crâng de măslini îndepărtat, aliniat cu o moară de vânt din prim‑plan. Am privit prin binocluri până ni s‑au încețoșat pri­virile, dar n‑am văzut nici urmă de moară de vânt. Am făcut niște observații nu prea măgulitoare la adresa răposatului loco­tenent Tavera, dorindu‑ne să fi învățat cartografie de la Robert Louis Stevenson1.

Am luat‑o pe uscat, în căutarea ruinelor morii de vânt. Am pus într‑un camion grinzi de lemn și pânză, ca să ridicăm o structură de semnalizare pe locul morii. Am bătut drumu­rile pline de praf în sus și‑n jos, întrebând localnicii. Nimeni nu‑și amintea să fi fost vreo moară pe acolo, dar cineva ne‑a sugerat să‑l întrebăm pe bătrânul eunuc, care ar fi putut şti ceva. L‑am găsit șontâcăind pe drum: avea vreo 80 de ani, era sfrijit, cu creștetul chel și cu perciuni cărunți și stufoși. Era greu să‑ți închipui cum arătase pe vremuri arătosul și mândrul factotum al unui harem desprins din O mie și una de nopți. Ochii lui apoși s‑au luminat, dându‑ne speranțe:

— O moară de vânt? O moară de vânt? a cârâit el. Bine, vă duc eu la ea.

Cărând cu noi echipamentul, l‑am urmat mai mulți ki­lometri pe meleagurile acelea, până la o grămadă de ruine. Ne‑am grăbit să construim baliza. Bătrânul părea îngrijorat și mi‑a mormăit:

— Păi, pot să vă mai arăt și altă moară, mai încolo.

Și ne‑a dus la o a doua grămadă de bolovani. În vreme ce ne uitam la el îngrijorați, și‑a adus aminte de dărâmăturile unei alte mori. Coasta de la Mahdia părea să fie mormântul tutu­ror morilor de vânt.

Ne‑am întors pe Élie Monnier și am ținut sfat. Am decis să utilizăm la maximum posibilitățile oferite de tehnica cercetării cu ajutorul acvalangului, pentru a redescoperi epava, ca și cum n‑am fi știut nimic despre localizarea ei, ceea ce nu era departe de adevăr. Aveam la dispoziție două indicii: epava se afla undeva în apropiere și la adâncimea de 39 de metri. Cu ajutorul sondei acustice, am aflat că fundul apei era aproape plat, cu ușoare variații. Ne‑am plimbat până am ajuns în apro­pierea adâncimii stabilite de Tavera.

Pe fundul mării am delimitat cu sârmă de oțel un caroiaj care acoperea 9000 de metri pătrați, marcat ca un teren de fot­bal american – numai că era de două ori mai mare –, cu linii transversale din 15 în 15 metri. Acest joc subacvatic presupunea ca scufundătorii să înoate în sus și‑n jos de‑a lungul liniilor și să cerceteze terenul și la stânga, și la dreapta, în căutarea epa­vei. Am pierdut două zile periind toată zona. În felul ăsta, ar fi trebuit să găsim chiar și un ceas de mână căzut în apă. Dar în rețeaua aceea de sârme nu se afla niciun cargobot roman.

Locotenentul Jean Alinat s‑a oferit să se scufunde pe sania subacvatică. L‑am plimbat în jurul rețelei, dar degeaba: n‑a găsit nimic. Și așa au trecut cinci zile fără niciun rezultat. În noaptea aceea, în disperare de cauză, am hotărât să continuăm cercetările mai aproape de țărm.

A doua zi de dimineață, comandantul Tailliez a renunțat la sanie și a sugerat să fie tras cu o parâmă scurtă într‑o barcă de serviciu. După toată campania noastră contra mării nesu­puse, cred că ajunseserăm în punctul cel mai de jos: a șasea zi de eșec. Încercam să compun în minte un raport către supe­riorii mei din Toulon, în care să le explic de ce aveam nevoie de două nave și de 30 de oameni care să muncească o săptă­mână întreagă pe o epavă ale cărei bunuri fuseseră recuperate în 1913. Părintele Poidebard începea să îmi amintească mai mult de un amiral furios.

Unul dintre oamenii care stăteau de veghe a scos un stri­găt. Pe întinderea mării inundate de soare se ivise un mic punct de plastic portocaliu, geamandura de semnalizare pe care o purta Tailliez la brâu. Când bila aceea mică apare la suprafață înseamnă că scufundătorul a găsit ceva important. Tailliez a țâșnit din apă, și‑a smuls muștiucul din gură și a urlat:

— O coloană! Am găsit o coloană!

În vechile rapoarte se menționa că la încheierea lucrărilor una dintre coloane fusese deplasată de la locul epavei și aban­donată. Ambarcațiunea era a noastră! În noaptea aceea, ne‑am dus la Mahdia și am destupat șampanie pentru toată echipa. Ceea ce s‑a întâmplat atunci prin bistrouri ilustrează problema unui echipaj care tocmai a descoperit o comoară sub apă. Tot orașul vuia de zvonul că noi găsiserăm faimoasa statuie de aur din galeră, un obiect legendar despre care localnicii vorbeau cu venerație de mai bine de 30 de ani. Coloana mâncată de scoici a lui Philippe devenise peste noapte o comoară de aur. Entuziaștii s‑au înghesuit la bord pentru a ne felicita.

Cum s‑a crăpat de ziuă, ne‑am apucat de lucru. Eu și Dumas ne‑am scufundat și am găsit unde se afla epava. Nu arăta deloc a navă. Cele 58 de coloane rămase acolo erau doar niște cilindri vagi, acoperiți de o pătură groasă de vegetație și faună marină. Zăceau mâncate de vreme, aproape îngropate în mâlul de pe fundul mării. A trebuit să facem apel la imaginație ca să cre­dem că era vorba de o navă. Probabil că fusese o ambarcațiune imensă pentru vremea ei. Măsurătorile asupra distribuirii coloanelor conturau imaginea unei corăbii de 40 de metri lun­gime și 12 metri lățime, de două ori cât deplasamentul navei Élie Monnier, care plutea deasupra noastră.

Ambarcațiunea dispăruse în câmpia de mâl și de nisip care se pierdea în adâncuri. Era o oază a peștilor. Prin muzeul acela scufundat înotau bibani‑de‑stâncă imenși. Pe coloane n‑am văzut nici urmă de bureți-de-mare, din cei care se vindeau la piață. Se pare că scufundătorii greci, extrem de grijulii, îi adunaseră pe toți. Probabil că, pe lângă bureți, mai săltaseră și mici obiecte de artă, ca un gest patriotic cam întârziat de a îndrepta jafurile Romei.

Aveam în față o operațiune de recuperare semiindustrială. Eram beneficiarii marilor progrese ale științei scufundării, superioare celor existente la vremea când curajoșii oameni ai lui Tavera îndrăzniseră să coboare până la epavă. De fapt, aveam la îndemână un set unic de tabele cu timpi de scu­fundare, realizate recent, după indicațiile locotenentului Alinat. Acestea erau special create pentru sesiunile de lucru cu acvalangul, datorită cărora oamenii se puteau scufunda și reveni la suprafață într‑o serie de scurte imersiuni, fără să fie afectați de saturația cu azot din sânge, cum se întâmplă în cazul unei singure scufundări de lungă durată. Cele mai recente tabele pentru scufundătorii cu cască nevoiți să lucreze 45 de minute, la adâncimea la care se afla corabia, îi obligau să iasă la suprafață respectând niște paliere de decompresie. Trebuiau să se oprească timp de 4 minute la adâncimea de 10 metri, să urce la 6 metri, unde să rămână 26 de minute, și apoi să aibă o altă oprire, de 26 de minute, la 3 metri adân­cime, înainte de a ieși la suprafață.

Asta însemna că avea nevoie de o oră întreagă ca să revină la suprafață, după trei sferturi de oră de scufundare. Spre deo­sebire de această metodă, conform tabelelor lui Alinat, un scu­fundător putea efectua trei scufundări a câte 15 minute, urmate de o perioadă de odihnă de 3 ore. Iar scafandrii cu acvalang aveau nevoie de doar 5 minute de decompresie, la 3 metri adâncime, după cea de‑a treia scufundare, deci de douăsprezece ori mai puțin decât un scufundător cu cască.

Pentru ca teoriile lui Alinat să funcționeze eficient în cazul oamenilor detașați pentru a investiga nava romană, echipe de câte doi urmau să coboare și să revină la suprafață respectând un program foarte strict. Totuși nu aveam de gând să‑i facem să stea cu ochii pe ceasul de mână. Am pus la punct un „ceas cu pușcă“: un om aflat pe punte trăgea în apă după 5 minute de la scufundare, apoi la 10 minute și pe urmă slobozea trei gloanțe, după 15 minute, ca semnal imperativ de a ieși la suprafață. Împușcăturile puteau fi auzite foarte clar de pe epavă.

În prima zi, l‑am văzut pe unul dintre scufundători întor­cându‑se cu un obiect strălucitor în mână și inima mi‑a sărit din piept, pentru că speram să găsim și obiecte grecești din bronz. Dar nu era decât un glonț al ceasului nostru cu împușcături. Fundul mării era plin de ele. Ar fi fost foarte distractiv să ne ascundem după o coloană și să ne uităm cum un căutător de bureți coboară și vede lucind „aurul“ pe nisi­pul de sub apă.

Orarul nostru de lucru era încurcat și de faptul că, la anco­ră, Élie Monnier se deplasa în largi arcuri de cerc din pricina vântului și a curenților, așa încât scufundătorii erau nevoiți să înoate pe traiectorii diagonale lungi și imprevizibile ca să ajungă la epavă – o risipă de timp și de energie. Atunci Dumas a adunat pe punte tot felul de vechituri de prin șantierul na­val: buloane ruginite pentru grinzi metalice, bucăți de tablă. Scufundătorii râdeau văzând cât de simplă era soluția lui Didi: dacă ținea la piept o bucată de metal de 8 kilograme, scafan­drul putea coborî sub apă folosindu‑se de propriul trup ca de o hidroaripă, pentru a‑și regla unghiul de coborâre. Putea ajunge la epavă din orice direcție, doar ajustând balastul: putea să o ia într‑o parte, să coboare încet sau rapid. Ajungea acolo odihnit și lăsa bucata de fier din brațe, biletul lui de călătorie.

Didi a respectat cu sfințenie ceasul cu împușcături, până când, într‑o zi, a zărit ceva fascinant în vreme ce urca la suprafață după cea de‑a treia scufundare. Soarele încă lumina puternic fundul mării. Dumas n‑a rezistat tentației și s‑a scu­fundat rapid într‑acolo. N‑a găsit nimic interesant și s‑a în­tors la suprafață. La cină, a spus că simte un spasm în umăr. L‑am înșfăcat pe loc și l‑am închis în camera hiperbarică de pe punte, reglând presiunea dinăuntru la patru atmosfere. Nu ne permiteam să neglijăm efectele decompresiei, care îl pot afecta pe scufundător mai târziu, după ieșirea din apă. În ca­mera de decompresie era un microfon care făcea legătura cu un difuzor din sala de echipamente a scufundătorilor. După ce ne‑am terminat masa de seară, Dumas a luat microfonul și a început să‑și critice tovarășii de navă, care își condamnau camaradul să moară de foame. L‑am lăsat să se răcorească vreme de un ceas. A fost singura dată când am folosit camera hiperbarică în scufundările noastre.

Nava zăcea într‑un lichid albastru‑închis, în care corpu­rile noastre erau verzui. Soarele îndepărtat lucea pe cromul detentoarelor, scăpăra pe ramele măștilor și îmbrăca în argint bulele de aer. Fundul galben al mării reflecta lumina suficient de puternic cât să ne permită să facem un film color cu scu­fundătorii care lucrau. Cred că a fost primul film color făcut la acea adâncime.

Marmura atenienă contura siluete albastre estompate de straturi de organisme marine. Am săpat cu mâinile pe sub obiecte, aidoma unor câini scormonind pământul, ca să tre­cem parâme de încărcare pe dedesubtul lor. Pe măsură ce erau ridicate, învelișurile căpătau culoare, iar la suprafață explodau de viață. Uscându‑se treptat pe punte, straturile de floră și faună păleau tot mai tare, căpătând nuanța pământie a morții. Am răzuit, am frecat și am spălat cu furtunurile volutele ca de zăpadă ale marmurei, până când au văzut lumina soarelui pentru prima oară din vremea vechii Atene.

De pe fundul apei am ridicat patru coloane, două capiteluri și două postamente. Am mai scos două greutăți de plumb mis­terioase, bucăți de ancore descoperite lângă presupusul con­tur al navei, în poziții care indicau faptul că ancorele fuseseră la bord în momentul scufundării. Probabil că nava îşi găsise brusc sfârșitul. Piesele, cântărind fiecare trei sferturi de tonă, aveau o formă alungită, cu o gaură în mijloc: probabil că pe acolo fuseseră introduse grinzi de lemn care putreziseră. Niște forme atât de drepte nu puteau sluji drept brațe de ancoră sau drept cârlige. Am săpat în jur, căutând brațele reale, dar n‑am găsit niciunul. Bucățile acelea nu puteau fi decât calajele sau partea superioară a grinzilor transversale. Probabil că restul an­corelor fuseseră de lemn. Și aici apare întrebarea: de ce fuseseră plasate cele mai mari greutăți în partea superioară a ancorei?

Am dezbătut dovezile și supozițiile și am ajuns la o posibilă explicație: vechile ambarcațiuni nu aveau lanțuri de ancore, ci foloseau funii. O navă modernă ancorată, dacă este împinsă de vânt sau de curenți, rămâne pe loc datorită apăsării orizon­tale exercitate de partea inferioară a lanțului ancorei. În aceste condiții, funia de ancoră romană s‑ar fi întins și ar fi ridicat cârligele de lemn ale ancorei, dacă celălalt capăt n‑ar fi fost îngreunat de o piesă de plumb care să o apese.

Am muncit șase zile pe acea epavă romană, tot mai captivați de indiciile pe care le oferea cu privire la știința navigării stră­vechi. Voiam să săpăm după ambarcațiune. În rapoartele lui Tavera se menționa că scafandrii cu cască săpaseră destul de mult în zona pupei. Am ales piesele de marmură din zona tri­bordului, la mijlocul navei, și le‑am urcat la bord tocmai pen­tru a elibera o porțiune în vederea excavării. Am coborât pe fundul apei un furtun puternic, pentru a îndepărta mâlul. Un curent de apă risipea norii de sedimente stârnite de noi. Am presupus că, la impact, acelei nave încărcate din greu îi cră­pase bordajul înspre exterior, iar sub greutatea mărfii puntea principală se prăbușise în interior. Teoria părea să se susțină.

La ceva mai mult de jumătate de metru adâncime am dat cu degetele de o punte solidă acoperită cu plăci de plumb. Deși marea băga mâl în gropile făcute de noi aproape la fel de repede pe cât îl scoteam noi, am pipăit îndeajuns de mult puntea aceea trainică pentru a putea conchide că două treimi din nava romană era intactă. Am reușit să scoatem la lumină un capitel ionic înghițit cu totul de nisip. Nu avea nici urmă de plante sau de moluște. După ce l‑am spălat, și‑a dezvăluit frumusețea, ca în prima zi când fusese sculptat, înainte ca Hristos să se fi născut.

Sunt convins că la mijlocul vasului se afla încărcătura nea­tinsă. Sunt încredințat că pe vremea aceea, ca și acum, echipa­jul stătea în teugă, cel mai puțin râvnit loc de pe o corabie, și că acolo sunt încă îngropate bunuri personale și instrumente care ne‑ar putea spune cine erau cei care călătoreau pe această navă romană. În cele câteva zile petrecute la acea epavă nu făcuserăm decât să zgâriem puțin ușa istoriei. Am descoperit acolo cuie de fier corodate până ajunseseră să arate ca niște ace și cuie de bronz subțiate, semănând cu niște fire de ață. Am dat și peste o piatră de moară cu ajutorul căreia bucătarii navei măcinau grânele aflate în amfore. Am scos la iveală bucăți de coaste din cedru libanez, de câte un metru lungime, pe care încă se mai vedea vopseaua galbenă originală (ar fi util de aflat cum se poate obține o vopsea pentru nave care rezistă în apă douăzeci de secole). Am săpat un metru și jumătate la prova, în vreme ce nisipul se scurgea înapoi în groapă, și am luat în brațe etrava din lemn de cedru: abia dacă puteam s‑o cuprind.

Patru ani mai târziu, la New York, l‑am întâlnit pe președintele Alianței Franceze din Statele Unite și Canada, un domn vârstnic și ager, pe nume James Hazen Hyde; am făcut imediat legătura cu numele celui care ajutase financiar la recuperarea comorilor de la Mahdia. Era același om. M‑a invitat să luăm cina la Plaza, iar eu i‑am arătat filmul color cu scufundările noastre pe epavă.

— Fascinant! a remarcat el. Știți, n‑am văzut niciodată piesele care au fost scoase de acolo. În acele vremuri, aveam o mulțime de bani și un iaht cu aburi. Făceam croaziere pe Marea Egee, în vreme ce ei se ocupau cu scufundările. N‑am ajuns niciodată la muzeul din Tunis. Salomon Reinach mi‑a trimis poze cu kratere și statui, am primit și o scrisoare ama­bilă din partea lui Merlin, iar beiul Tunisului mi‑a acordat o decorație. Da, este foarte interesant să văd toate astea după 45 de ani.

Lumea tăcerii de Jacques-Yves Cousteau și Frederic Dumas

Traducere din engleză de Alfred Neagu

Editura Art, colecția Sapiens, 2018