În prima zi de #FILIT2018 m-am întâlnit cu Adela Greceanu, scriitoare și jurnalistă care, dacă ar fi s-o plasez într-un canon personal, face parte din suita de scriitoare „fetițe” precum Nora Iuga, Ana Maria Sandu sau Simona Popescu, pentru imaginarul feminin și pentru prospețimea și tinerețea textelor, lucru pe care i l-am și spus înainte de interviu. Un fel de „Kate Bush” a poeziei, pentru că Adela Greceanu nu numai că este poetă chiar și atunci când scrie proză, dar îți inspiră și un comportament poetic atunci când vorbești cu ea.
Înainte să îi iau interviul sub cortul FILIT, Adela m-a întrebat pe un ton timid despre ce o să vorbim, recunoscând că de obicei ea este cea care intervievează. I-am promis că vom vorbi despre cărțile ei, ceea ce a bucurat-o. Imediat a urmat un dialog viu, în care Adela a anticipat și o discuție la care meditasem mult înainte, despre cartea ei, Mireasa cu șosete roșii.
Ai participat la FILIT încă de la prima ediție, ca jurnalist, din partea România Cultural. Ce ți se pare că s-a schimbat de la o ediție la alta? Cum este FILIT în comparație cu alte festivaluri la care ai participat?
Îți mulțumesc tare mult că m-ai pus într-o serie de autoare pe care le iubesc foarte-foarte mult, sunt trei dintre autoarele mele preferate, Ana Maria Sandu, Simona Popescu și Nora Iuga. Nora este, cred, cea mai tânără dintre noi și o să fie mereu cea mai tânără, în orice context (râde). Da, într-adevăr, am venit la FILIT de la prima ediție și nu cred că sunt mulți care se pot lăuda cu performanța asta, deja e o performanță, iată, suntem la a VI-a ediție, sper să ajung și la următoarele, măcar la câteva dintre ele și măcar într-una dintre cele două posturi: cea de jurnalist sau cea de scriitor sau chiar ambele, dacă se poate, în cel mai fericit caz. Ce s-a schimbat la FILIT? Țin minte că la prima ediție deja era mare festival, deja erau sute de evenimente, zeci de scriitori importanți și de la noi și din străinătate, serile FILIT deja aveau strălucirea pe care o au și acum, deja era public. Asta este extraordinar la Iași, asta am remarcat de la prima ediție: că aici, nu știu ce se întâmplă, cum se face – am tot întrebat și eu ca jurnalist – cum se explică faptul că sunt atât de mulți cititori la Iași și atât de mulți cititori tineri. Cum se face că vin tinerii la întâlnirile cu scriitorii, că scriitorii care se duc la licee se întâlnesc cu niște liceeni care deja le-au citit cărțile și știu foarte multe despre ei și sunt pasionați și îi întâmpină uneori ca pe niște staruri rock, cu aplauze și cu ovații, cum am auzit că s-a întâmplat? Nu știu care e explicația, dar probabil contează foarte mult și tradiția. În Iași s-a citit dintotdeauna. Iașul a fost un epicentru cultural, un epicentru mai ales al literaturii, și în secolele trecute, dar și la începuturile literaturii noastre moderne, în secolul al XIX-lea. FILIT-ul a avut două ediții ceva mai restrânse, au fost niște probleme, niște discuții, niște neînțelegeri, dar bine că s-au rezolvat și s-a revenit la amploarea din primele ediții și iată că acum suntem la a VI-a ediție, iar FILIT este mare și minunat și e o atmosferă extraordinară aici, pe care eu nu am mai întâlnit-o nicăieri. E o vibrație. Toată lumea se bucură, toată lumea citește, toată lumea vorbește despre literatură, despre scriitori, despre cărțile preferate și, dacă treci pe aici, nu ai cum să nu te contaminezi de bucuria asta de a fi prin preajma cărților și a scriitorilor. Nu știu dacă s-a schimbat ceva, poate că nici nu trebuie să se schimbe foarte multe, e foarte bine cum e FILIT-ul și e foarte important să existe în continuare, așa cum este acum.
Pe cine ți-ai dori să vezi la acest festival în următorii ani? Dar, dacă ar fi să deplasăm puțin discuția și să ieșim cumva din conformismul ei, mă gândesc și la personaje sau autori care nu mai există. Pe cine ai invita și pe cine ai intervieva?
Dintre cei care nu mai sunt printre noi, mi-ar fi plăcut să îl văd pe Gellu Naum, de pildă. Eu cred că ar fi făcut o seară FILIT extraordinară, dacă ar fi acceptat să vină, desigur. Dintre cei străini, care nu mai sunt în viață, mi-ar fi plăcut să îl văd pe Roberto Bolaño, care este un autor imens, și pe care l-am descoperit de curând, grație unui mare fan al lui, printre scriitorii români, Marin Mălaicu-Hondrari. El ne-a spus multora de Bolaño, înainte să apară în limba română, ce scriitor grozav este și, datorită lui, l-am citit. Apoi, pe cine altcineva? Pe Julio Cortázar mi-ar fi plăcut să îl văd aici la FILIT, dacă e să ne ducem cu imaginația foarte departe. M-aș putea duce cu imaginația până la Sappho, dacă ar fi să ne extindem atât de tare în domeniul luptei în timp. Iar dintre cei care sunt în viață și pe care am putea să avem șansa sa îi vedem la FILIT, cred că dintre scriitorii români au fost deja foarte mulți, unii s-au și întors, au fost de mai multe ori. Dintre străini sunt o grămadă de scriitorii minunați, în lumea asta mare, care, nu știu, poate la un moment dat vor ajunge aici. Mie, personal, mi-ar plăcea să îl văd pe Paul Auster, la FILIT. Apoi, și pe prietenul lui, Enrique Vila-Matas, care a fost prieten și cu Bolaño.
Pe cine mi-ar mai plăcea să văd? Mi-ar plăcea să văd o autoare argentiniană tânără și foarte interesantă și care acum începe să crească, să ajungă pe val, cum se spune, Mariana Enriques. Există o carte a ei publicată în limba română, la editura ART, Ce am pierdut în foc, se cheamă, o carte de povestiri. Mi-ar plăcea să îi văd pe toți aceștia la FILIT, dar și pe alții, desigur. Cu siguranță organizatorii au listele lor și probabil că au făcut deja invitații pentru anii viitori fiindcă e foarte greu să prinzi un scriitor important și să îl aduci aici, pentru că scriitorii aceștia mari și deja cunoscuți și traduși în zeci de limbi au agenda făcută pe un an, poate chiar mai mult.
Chiar mă bucur că ai amintit de Gellu Naum. Urma să te întreb ceva legat de el, dar voi reveni. Până atunci, tocmai a apărut „Mireasa cu șosete roșii” tradusă integral. Cum speri să fie receptată cartea de către cititorii străini?
Da, e într-adevăr prima traducere integrală a unei cărți scrise de mine. Până acum, am avut doar fragmente din cărți traduse prin antologii sau prin reviste literare străine. M-am bucurat foarte tare, evident, ca la prima traducere. Nu ți se întâmplă de două ori să ți se traducă o „prima dată” o carte. E tradusă în maghiară, într-adevăr. Pentru a mine a fost o surpriză, a venit așa pe neașteptate, după zece ani de la apariția în România a romanului. Știu că în Ungaria se citește foarte mult, se citește mult mai mult decât în România. Ei au o piață de carte mult mai mare și mai dezvoltată decât a noastră. Nu-mi dau seama cum va fi primită. Sper să ajungă la câțiva cititori și deocamdată nu am reacții, de-abia a apărut. Nu știu dacă o să am, dacă o să ajungă la mine. Eu sper să aibă câți cititori a avut în România, tot atât să aibă și în Ungaria.
Că tot am adus vorba despre acest roman, care e roman numai după paratext, dacă e să ne luăm după ceea ce scrie pe prima pagină, pentru că spui undeva că „un roman este un text-magnet”. Sintagma mi s-a părut foarte ofertantă și seducătoare întrucâtva, pentru că nu te consideri o prozatoare, ci mai degrabă o poetă. O astfel de atitudine față de roman nu este cu totul nouă în literatură. Chiar la Gellu Naum mă gândeam, care se juca cu teoria genurilor și își numea una dintre cărți „rhoman”, și nu știu dacă m-am hazardat în a găsi anumite similitudini între „Mireasa cu șosete roșii” și „Zenobia”. Mi s-a părut că există un „aer de familie” între cele două. Mireasa e o poetă, așa cum Naum-personajul e poet, primul personaj poet din literatura română, din câte știu eu. Și ca atmosferă, mi se pare că e un fel de răspuns la „Zenobia”, într-o variantă feminină. Mătușa Zizi chiar îl citează pe Naum: „pisicile în trei culori sunt cele mai rare”, spunea. Există o influență sau e doar o impresie de lectură?
Da, mi s-a mai spus că Mireasa… poate fi citită și ca un răspuns la Zenobia. Probabil că e ceva din Naum care a răzbătut în cărticica asta a mea, pentru că în perioada în care am scris Mireasa cu șosete roșii, îl citeam asiduu, într-adevăr, și o vizitam și pe doamna Lygia Naum. Pe el nu am apucat să îl cunosc, l-am văzut o singură dată la o întâlnire la Uniunea Scriitorilor, demult de tot, unde el era prezentat ca „marele poet”, seniorul poeziei, ultimul suprarealist „nu știu ce” și atât. Dar după ce el s-a prăpădit, am cunoscut-o pe doamna Lygia Naum și am avut bucuria s-o vizitez de câteva ori în ultimii ei ani de viață, și atunci am citit și recitit și cărțile lui Naum, dar și cartea Simonei Popescu despre Gellu Naum, pentru că prin Simona Popescu am ajuns eu la Gellu Naum. O mică paranteză: în adolescență când am încercat să citesc Zenobia, pentru prima dată, nu am înțeles nimic. După câțiva ani am dat peste Salvarea speciei. Despre suprarealism și Gellu Naum, și cartea aia mi-a deschis ușa către Gellu Naum, și către Zenobia, și către poezie, și către el, că el însuși era poet din cap până în picioare, de la început până la sfârșit, era poet, Poetul. Și probabil că ceva a trecut în cartea mea, eu nu-mi dau seama, nici măcar acum după zece ani de când a apărut, nu am detașarea necesară, și poate că n-o s-o am niciodată, ca să văd ce legături ar putea fi între ce scria Naum și ce am scris eu acolo, dar probabil că există un „aer de familie” acolo. Cititorii își dau seama mai bine decât autorul ce se întâmplă în cărțile lor și cu cine se înrudesc cărțile lor. E posibil să fie un aer comun între cărțile astea. Nu pot decât să mă bucur că sunt, cel puțin prin cartea asta, în zona aia, care mă interesează și în care mă regăsesc, mă simt eu acasă, eu sunt de acolo, în orice caz. Nu știu cum se cheamă zona asta.
Întra-adevăr, bănuiesc că este și bucuria autorului să i se găsească tot felul de afiliații sau, dimpotrivă, de exemplu lui Gellu Naum nu îi plăcea să fie comparat cu cineva.
Exact. Zicea: dacă spui un nume, gata, te-ai trezit etichetat, nu mai scapi de etichetă. Bucuria cititorului e diferită de bucuria scriitorului, dar este la fel de importantă.
Acum 4-5 ani ai semnat un volum care a însemnat o revenire la poezie, după un deceniu. E vorba de „Și cuvintele sunt o provincie”. Undeva spuneai că „adevărul este că fiecare cuvânt e numai vârful unui aisberg”. Mi se pare o definiție foarte bună pentru tot ce scrii, pe mine m-a dus cu gândul și la „poezia tranzitivă” pe care o teoretizează Gheorghe Crăciun, dar a ta e cu o anumită „secretivitate”, e o poezie cu secrete, aș spune. Una dintre tehnicile literare pe care le-am identificat este repetiția, care creează o diferență creatoare. E voit procedeul sau vine în mod natural?
Da, e curios. Nu cred că a mai remarcat cineva asta. Eu nu am remarcat, nu e voită, într-adevăr. E cumva instinctivă, probabil, dar așa este, repet și în cartea asta de poezie și în celelalte se pot găsi repetiții. Probabil simt nevoia cumva să subliniez anumite lucruri, și să dau și un soi de ritm scriiturii prin repetiție. Ce am observat eu după ce am publicat câteva cărți este că nu repet numai cuvinte sau sintagme, ci și personaje chiar sau teme, să le zicem așa, teme, dacă putem numi temă întâlnirea dintre o fetiță și un băiat despărțiți de un gard de sârmă. Asta e una dintre temele mele, de pildă, și o temă foarte importantă despre care am scris până acum în două cărți și nu știu dacă o să mai scriu, dar simt că acolo e un nucleu din care eu am tras niște fire și din care m-am dus acolo pe mai departe. Repetiția e făcută cu ochii închiși, dar probabil că e una dintre mărcile scrisului meu. Cred că am fost un Monsieur Jourdain. Făceam repetiție diferențiatoare, cum îi spui tu, fără să știu că fac repetiție diferențiatoare (râde).
Ai declarat în Suplimentul de cultură că nu vrei să faci literatură. Mai ești de acord cu această idee?
Asta e o idee de când eram foarte tânără, cred că eram la liceu, și nu scrisesem încă ceva care să merite publicat, dar eu aveam această idee, nu știu de unde, că eu nu vreau să fac literatură, nu vreau să intru în tiparele deja construite de alții, de atâția alții și că vreau să-mi găsesc drumul meu, vreau să mă feresc de etichete, de modele, de tipuri de scriitură, și că trebuie să-mi găsesc neapărat vocea mea, care să fie doar a mea, după care să fiu recunoscută, așa cum își dorește până la urmă orice scriitor, orice artist. Știu că mi-am dorit foarte mult asta atunci, foarte devreme, dinainte să fiu scriitoare, până la urmă. Da, continui să cred în asta. Aș vrea să reușesc să nu fac literatură și să îmi văd de scrisul meu, indiferent ce formă va avea el, că va fi poezie, că va fi proză, că va fi „rhoman” sau proză poetică, că va fi rudă cu Gellu Naum sau cu alți autori pe care îi iubesc, totuși să fie acolo ceva care să spună foarte multe despre mine, până la urmă, cred că asta ne dorim, cred eu, cu toții, să reușim să spunem ceva despre noi, să ne spunem nouă.
Apropo de asta, despre scrisul ca formă de căutare a identității, e ciudat cum din perspectiva mea ca cititoare, deși scrii despre propria persoană, pare că ți se adresează în mod direct, că nu poți fi acuzată de egoism sau solipsism, pentru că ieși din zona asta și te adresezi cumva și cititorului.
Mulțumesc tare mult. Acesta e omagiul suprem pentru un scriitor, care scrie la persoana I și, chiar voiam să adaug în urma răspunsului dinainte că, da, vreau să spun ceva despre mine, dar mi-ar plăcea ca cei care citesc să citească despre ei. Până la urmă, ne întâlnim cu toții într-o zonă comună, adică într-o zonă a umanului, de fapt, venind pe căi diferite, foarte diferite, fiecare pe drumul lui.
Ce lecturi te-au impresionat în ultima vreme? Lucrezi la un proiect nou?
Uite, o carte care mi-a plăcut foarte mult și care a apărut acum, de câteva zile, este primul roman al Andreeei Răsuceanu, O formă de viață necunoscută. Mi-a plăcut foarte mult. Cred că e una dintre cărțile anului, cel puțin. Și mă bucur că Andreea Răsuceanu s-a hotărât să scrie și proză, nu doar proză eseistică. Anul trecut am descoperit o autoare chiar la FILIT, pe Tatiana Țîbuleac, cu Vara în care mama a avut ochii verzi. Deja e un hit cartea asta. S-a făcut și un spectacol de teatru și a devenit o autoare foarte cunoscută și iubită. A publicat și anul ăsta o carte, Grădina de sticlă, nu am citit-o încă, dar e acolo în vârful teancului de cărți care așteaptă să fie citite. Am citit peste vară o carte care nu e ficțiune, Homo Deus. Scurtă istorie a viitorului de Yuval Noah Harari, un istoric israelian, care este un povestitor fabulos, te trece prin toată istoria omenirii cu un talent de povestaș pe care nu cred că îl întâlnești la mulți istorici. Eu lucrez mereu la un proiect nou sau la mai multe, chiar (râde). Acum am un text de proză pe care l-am început înainte să public volumul de poezie apărut acum patru ani. Deci, lucrez mereu.
Fotografiile inserate în articol sunt de pe pagina de Facebook a scriitoarei.
Adela Greceanu s-a născut în 1975 la Sibiu. Scriitoare şi jurnalistă la Radio România Cultural, a debutat în 1997 cu Titlul volumului meu, care mă preocupă atât de mult… (poezie), Editura Eminescu. A obţinut Marele Premiu „Cristian Popescu” şi Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu. Au urmat volumele de poezie Domnişoara Cvasi, Editura Vinea, 2001, Înţelegerea drept în inimă, Editura Paralela 45, 2004, Și cuvintele sunt o provincie, Editura Cartea Românească, 2014, volum pentru care a primit Premiul pentru poezie al revistei „Observator cultural” și mențiunea specială pentru „Cea mai bună carte a anului” la Gala Industriei de Carte din România. Criticul Marin Mincu a publicat în 1998 antologia critică numită Poezia română actuală. De la Adela Greceanu la Leonid Dimov. În 2008, a publicat romanul Mireasa cu şosete roşii, la Editura Polirom. A câştigat, în 2018, cu povestirea Dar dacă, prima ediţie a Premiului „Boccace”, acordat unei povestiri româneşti de către asociația franceză „Tu connais la nouvelle?”. În 2018 a publicat la Editura Muzeelor Literare Iași Povestea lui Vasile Alecsandri.
