Dosar de Scriitor: Lucian Dan Teodorovici (IV)

Dosar de Scriitor: LDT0001/2013

Capitolul 3: Interviul

Nu cred că mai există pe lume multe popoare care să se dispreţuiască pe sine atît de mult şi, în acelaşi timp, prin autoexcludere individuală, să se preţuiască pe sine atît de mult.

lucian-dan-teodorovici

SemneBune: Ce om normal s-ar sinucide îmbrăcat doar în chiloţi? (Circul nostru vă prezintă:, p. 9)

: Haideţi s-o luăm altfel: nu sîntem cu toţii anormali, măcar din cînd în cînd? Eu zic că-l putem ierta pe naratorul şi personajul central din roman pentru ciudăţeniile sale, mai ales că, mă gîndesc, i le putem şi înţelege. Să vă povestesc o discuţie amuzantă pe care am avut-o la lansarea ediţiei italiene a romanului: o cunoscută scriitoare, Margherita Oggero, care mi-a făcut onoarea de a mă prezenta publicului din Torino, spunea la un moment dat că, după ce mi-a citit cartea, se gîndeşte în felul ăsta la România: ca la o ţară cu mult umor şi cu autoironie, dar în acelaşi timp suprarealistă, în care, dacă mergi pe stradă şi ridici privirea, s-ar putea să zăreşti cîte un om în chiloţi pe vreun pervaz, pregătit să se arunce. I-am răspuns, continuînd gluma, că e adevărat, dar că n-are de ce să-şi facă griji, căci nimeni n-o să-i cadă în cap: românii ies într-adevăr pe pervazuri în chiloţi, însă numai în scopuri turistice, nimeni nu se va arunca, de fapt. Dacă extrapolăm puţin şi ne gîndim la ce fac numeroşi români pentru a se face vizibili, în special la televizor, cred că n-am exagerat foarte tare.

SB: Psihologii de la televizor fie rezolvă probleme familiale grave, fie ne învaţă cum să fim optimişti (Circul nostru vă prezintă:, p. 18). Cum ajungi să fii psiholog sau sociolog la Realitatea TV sau la Antena 3?

 LDT: E musai să existe cineva care să ne explice de ce în chiloţi, de ce pe pervaz, nu? Scriitorii n-o fac de obicei, ei doar aruncă situaţii recognoscibile pe piaţă şi lansează întrebări în jurul lor. De aceea nu vedeţi scriitor de televizor, chiar dacă din cînd în cînd, prea puţin, mai sînt totuşi şi scriitori la televizor. Cine are nevoie de unul care să lanseze alte întrebări? Avem cu toţii prea multe. Răspunsuri, vrem răspunsuri. Şi dacă ni se dau pe un ton doct, cu siguranţa aceea a psihologului, le acceptăm fără nici o problemă, ni le însuşim, devin ale noastre. Psihologul de televizor e foarte important, e vital pentru naţiunea de telespectatori. Nu pentru ce spune, căci n-am prea văzut un psiholog de televizor care să te răvăşească în vreun fel cu subtilitatea percepţiei sale, ci pentru că pe bandă se poate scrie numele lui, iar dedesubt, calitatea în care ne vorbeşte: „psiholog”. E un exerciţiu de seducţie, ca multe altele, venit din partea televiziunii. Iar practica îl defineşte ca exerciţiu reuşit.

SB: Vorbiţi despre individualism, despre singurătate în câteva dintre romanele dumneavoastră. Credeţi că individualismul este una dintre bolile societăţii româneşti?

LDT: Nu cred în bolile societăţii româneşti. E o metaforă cu care nu prea sînt de-acord, căci mi-e greu să văd societatea noastră ca un organism, ca un întreg. Şi în felul ăsta v-am şi răspuns, de fapt, la întrebare. De cîte ori nu vi s-a întîmplat să staţi de vorbă cu un cunoscut sau cu un om pe care abia l-aţi cunoscut şi care să vă spună: „Românii nu sînt în stare să facă asta, românii nu-s capabili să facă cealaltă”? Uneori chiar, într-un mod pervers, apare sintagma: „noi, românii”. De ce pervers? Pentru că, de fapt, tonul acuzator la adresa celor care „nu-s capabili să facă” e unul de autoexcludere. Mai toţi românii se plîng că… românii nu fac. Vedeţi cîtă ironie e în situaţia asta? Noi, românii, iată-mă şi pe mine fiind un român perfect, avem o calitate ciudată: aceea de a vorbi despre noi ca şi cum n-am vorbi despre noi. Nu cred că mai există pe lume multe popoare care să se dispreţuiască pe sine atît de mult şi, în acelaşi timp, prin autoexcludere individuală, să se preţuiască pe sine atît de mult.

SB: Multe dintre personajele dumneavoastră, şi din Circul nostru vă prezintă:, şi din Cu puţin timp înaintea coborîrii extratereştrilor printre noi , dar şi din cel mai recent roman, ,sunt educate să se roage în perioada copilăriei. Nu este un lucru neapărat spiritual, ci ţine mai mult de a te conforma rigorilor sociale. Există vreo prelungire a acestui obicei şi în biografia omului ?

LDT: Am copilărit într-un sat din Bucovina. Şi sînt două cuvinte-cheie în propoziţia asta: „sat” şi „Bucovina”. Nu spun nimic nou: în satele noastre religia are încă un rol important, iar slujba de duminică are un rol social nemaipomenit. În Bucovina, toate astea sînt cumva întărite, legate şi prin tradiţie. În cărţile mele însă, nota autobiografică e un pic transformată, dusă într-un soi de obligaţie care, pe alocuri, devine chiar ridicolă. Aşa se întîmplă în general cu elementele autobiografice: devin doar tuşe pe care le modelezi, le colorezi după necesităţile naraţiunii. În realitate, copilăria mea, una minunată, nu-mi trimite prin timp amintiri neplăcute în sensul ăsta.

SB: Cum putem scăpa de clişeele şi de stereotipurile societăţii româneşti, motive adesea ironizate în romanele dumneavoastră?

LDT: Aici ar trebui, mă văd nevoit s-o spun, să devin la rîndu-mi un pic de psiholog de televizor. Pînă la urmă însă, de ce ne-ar deranja clişeele, stereotipurile? Pe mine mă afectează, sincer, un singur lucru la societatea în care trăim: faptul că nu mai reuşim, după atîţia ani de şi de postcomunism, să învăţăm să ne bucurăm. Ar fi de-ajuns, după mine. S-ar schimba totul. Dar pentru a ajunge acolo ar trebui, mai întîi, să nu ne mai urîm atît de mult pe noi înşine pentru că sîntem români. Ar trebui, pasul următor, să scăpăm de autocompătimiri. Ar fi necesar să începem să vedem că unele lucruri din jur ne pot face să zîmbim, în loc să strîmbăm buzele, nemulţumiţi. Poate se va ajunge acolo. E însă un curs firesc, mă gîndesc eu, care n-are nevoie de prea multe sfaturi, de îndrumări, ci doar de timp.

SB: Acum să ne referim puţin la romanul . Într-un interviu acordat Observatorului Cultural, spuneaţi că, citez: Eu nu le caut scuze turnătorilor, dar, din ceea ce citesc, văd că toţi sînt trataţi ca nişte brute, indiferent de ceea ce au făcut. Se uită complet că acei oameni au avut şi un alt comportament public, că nu au fost alcătuiţi doar din laşităţi şi cedări, şi că a fost o presiune asupra lor. Nu spun asta ca o scuză, pur şi simplu, mi se pare mult prea dur tratamentul ce li se aplică. (Ovidiu Şimonca, Decembrie 2011). Personal, am fost fascinat de unul dintre personajele episodice, gardianul Nea Zacornea. Nea Zacornea este cumva un contrabalans pentru stereotipul gardianului violent?

LDT: Oarecum periculos citatul pe care l-aţi extras… Sigur că-mi aparţin cuvintele, dar în acel interviu contextul explica mai bine frazele, ceea ce, evident, printr-o preluare parţială se pierde. Pentru că, spre a fi mai clar, părerea mea e asta: nu le găsesc nici o scuză turnătorilor, cu atît mai puţin torţionarilor. Însă orice ticălos are o poveste de viaţă. Uneori, poveştile ţin strict de ticăloşie, fără a ascunde nimic spectaculos. Alteori însă, de cele mai multe ori, ele sînt explicabile (chiar dacă în continuare de neiertat) şi ne transmit lecţii pe care ar fi bine, mă gîndesc, să le studiem cu atenţie şi să ni le asumăm. Căci, din păcate, sînt explicabile prin firea umană. Cînd afirmam că „mi se pare prea dur tratamentul”, exact la asta mă gîndeam: gîndim în alb şi negru, iar în cazul acestor oameni vedem exclusiv negrul. Fără a ne mai preocupa (şi, nu folosesc degeaba cuvîntul, cutremura de) viaţa lor extrem de comună altfel: oameni cu familie, cu copii, oameni care s-au îndrăgostit, care au gîndit şi bine, care au făcut şi gesturi frumoase. Sigur că faptele bune sînt anulate, în percepţia noastră, de ticăloşia lor. Şi pe bună dreptate. Dar ar fi, mă gîndesc eu, de dorit să înţelegem complexitatea din care se naşte răul, nu doar să-l arătăm cu degetul. Spunem, de obicei, că un om care iubeşte animalele e un om bun – mulţi chiar credem asta. Niciodată nu vom crede însă că Hitler a avut o fărîmă de bunătate în el, ni s-ar părea de-a dreptul o blasfemie să gîndim aşa ceva. Şi totuşi, Hitler iubea cîinii, în ultimele luni ale vieţii transformîndu-şi iubirea asta aproape într-o obsesie. Îl salvează în vreun fel? Categoric, nu. Dar să reţinem amănuntul, să ne punem întrebări. Pentru că ne-ar putea ajuta, oricît de surprinzător ar părea, să ne înţelegem pe noi.

În fine, sînt foarte multe de spus, iar subiectul e riscant, pentru că, mai cu seamă într-un interviu, pe un spaţiu redus, există riscul de a fi înţeles greşit. Să ajungem deci la Nea Zacornea. Să ştiţi, mai întîi, că nu e întru totul ficţiune. M-a inspirat povestea gardianului Dumitrache, de la Tîrgşor, căruia mulţi foşti deţinuţi i-au păstrat o amintire plăcută, pozitivă să zicem, tocmai pentru că exista o anumită complicitate între ei şi el, era intermediarul celor închişi, le ducea scrisorile afară, le aducea înăuntru pachete. Există multe mărturii despre Moş Dumitrache, nu insist. Trimiterea din Matei Brunul este spre acest personaj real deci. Sigur însă că mai nimic din biografia lui Dumitrache nu apare la Nea Zacornea. Personajul din roman are, în viziunea mea, rolul de a forţa puţin lucrurile, de a spune, prin creionarea unui asemenea gardian, că maniheismul e riscant, ne poate face să pierdem din vedere lucruri importante, esenţiale.

SB: Un laitmotiv al romanului este şi influenţa istoriei mari asupra istoriei mici. Unul dintre purtătorii acestui mesaj este tovarăşul Bojin, un alt reprezentant cu faţă umană al regimului. Credeţi că în zilele noastre istoria mare mai poate influenţa istoria mică?

LDT: Nu ştiu dacă tovarăşul Bojin e, într-adevăr, un reprezentant cu faţă umană. Oare n-ar putea să fie tocmai acel ticălos căruia îi facem o favoare: aceea de a afla mai multe lucruri din viaţa lui? Rămîne să decidem noi, pe mai departe, dacă merită iertarea. Eu vă reamintesc cîteva fapte: Bojin e totuşi un privilegiat, îşi însuşeşte prin fals o casă, conduce un experiment în esenţă criminal la adresa Brunului, profită de inocenţa lui cauzată de boală, nu-şi prea preţuieşte soţia, conduce o reţea de informatori (luaţi puţină distanţă şi gîndiţi-vă cîte destine au distrus informaţiile pe care le-a furnizat superiorilor din Securitate) ş.a.m.d. Însă îmi faceţi un mare compliment, remarcîndu-i acea „faţă umană”. Înseamnă, aşa îmi place mie să deduc, că l-aţi simţit ca pe-un personaj viu, complex, care pe lîngă toate trăieşte, se bucură, iubeşte din cînd în cînd şi se luptă cu propria-i conştiinţă. Şi mai înseamnă, o spun din nou, cu riscul de a deveni plicitisitor, că între alb şi negru există atît de mult gri, încît nu-l putem ignora.

În ceea ce priveşte a doua parte a întrebării, cred că întotdeauna, fără putinţă de scăpare, istoria mare domină, ţine în hăţuri istoria mică. E de-a dreptul un truism, desigur. Dar importantă, după mine, e încercarea de a înţelege cum ajungi tu, cu istoria ta mică, în hăţurile celei cu majusculă. Şi ce poţi face în timp ce eşti prins între acele hăţuri. Din acest punct de vedere, nimic nu s-a schimbat. E vorba, iertaţi-mi insistenţa pe metafora asta banală, doar de alte hăţuri, atît.

1319799619matei

SB: În acelaşi interviu din Observatorul Cultural, vorbeaţi şi despre şansele reduse ca acest roman, Matei Brunul, să aibă o carieră internaţională. Consideraţi că aţi fi putut insista mai mult pe tinereţea italiană a protagonistului?

LDT: Nu, nici vorbă. Bine, trebuie să spun mai întîi că acum nu mai am aceeaşi părere. Atunci îmi exprimasem mai degrabă o teamă. Romanul dă diverse detalii despre istoria noastră, iar eu m-am gîndit că ele n-au cum să intereseze un cititor din afară. Nu ştiam încă dacă povestea în sine are suficientă forţă pentru a atrage cititorul în carte, pentru a-l ţine acolo, dincolo de contextul pur românesc. Între timp, mi-am temperat serios această grijă. De altfel, romanul tocmai apare zilele astea în Franţa şi va fi tradus, de asemenea, în bulgară, maghiară şi germană. Am speranţe că, în curînd, şi în alte limbi. Tinereţea italiană n-ar fi avut, oricum, nici o importanţă în sensul ăsta, al traducerilor. E o poveste care foloseşte exclusiv cărţii şi, din punctul meu de vedere, cred că nu era cazul să fie mai amplă.

SB: Cui se adresează romanul Matei Brunul?

LDT: Se adresează celor interesaţi de poveste. Nu de istorie, nu de , ci de poveste. Este, în felul său, un roman despre poveşti – şi m-a bucurat că au fost critici care au remarcat asta. Un roman chiar, pe o coordonată a sa, despre supravieţuirea prin poveşti. Şi dacă Brunul supravieţuieşte în închisori povestind, inventînd situaţii, gîndindu-se la spectacolele sale de marionete, nu ne e greu să ne gîndim că noi toţi, în închisoarea generală în care am trăit în , am făcut într-un fel acelaşi lucru: prin bancurile noastre, prin poveştile noastre, prin micile libertăţi cîştigate astfel, am reuşit să nu uităm în totalitate de noi înşine. Poate că romanul meu se adresează, de fapt, tuturor celor care gîndesc aşa.

SB: Romanul Sînt o babă comunistă va fi ecranizat. Nu îmi amintesc ca vreun alt roman postdecembrist să fi fost ecranizat. Care ar fi atuurile lui Matei Brunul pentru a ajunge pe marele ecran?

LDT: Cu toate reţinerile, mă văd totuşi nevoit să vă contrazic. Sînt cîteva romane postdecembriste ecranizate. Unul e chiar romanul meu Circul nostru vă prezintă: – e adevărat, jenant ecranizat sub titlul O secundă de viaţă. A fost o întreagă poveste acolo, scenariul meu a fost ignorat, făcîndu-se un film cam după ureche. Din toate punctele de vedere. Şi vă garantez că nu numai în opinia mea. În cele din urmă, am cerut scoaterea numelui meu de pe generic, permiţînd doar o trimitere spre roman. Dar nu mai insist. Însă, spre exemplu, romanul Legături bolnăvicioase, al Ceciliei Ştefănescu, a generat un film bun. Sigur mai sînt şi alte ecranizări, nu mi le amintesc acum. Dacă nu apărute, cel puţin în curs de a fi turnate.

SB: Cum a schimbat destinul romanului premiul de 10.000 de euro?

LDT: Asociaţia „Casa de Cultură” a făcut lucruri admirabile pentru promovarea literaturii şi, evident, a romanelor selectate în finala Premiului „Augustin Frăţilă”. E greu însă de cuantificat în ce fel s-au schimbat lucrurile. Poate e şi prea devreme, abia au trecut două-trei luni. A fost însă, în sine, un eveniment extraordinar realizat, plus o mare bucurie personală.

SB: Cel mai important dintre dezideratele SemneBune este promovarea scriitorilor români contemporani. De ce ar trebui să citim contemporanii români?

LDT: Pentru că s-ar putea să descoperim cărţi cu nimic mai prejos decît unele mult mediatizate din afară. Pentru că-i avem aici pe autori, îi putem întîlni, putem dialoga. Pentru că literatura din ultimii ani e vie, e plină de miez şi, mai cu seamă, vorbeşte despre ceea ce ne doare pe toţi, rîde de ceea ce am putea să rîdem cu toţii, visează la ceea ce visăm noi, spune de multe ori ceea ce am vrea cu toţii să spunem şi nu ne găsim întotdeauna cuvintele. E o literatură bună literatura română contemporană, eu sînt convins de asta, în calitate de cititor şi de editor.

SB: Pe cine consideraţi că ar trebui să includem în viitorul apropiat în Dosarul de Scriitor, rubrică care debutează cu dumneavoastră?

LDT: Aici, iată, în final, mă puneţi într-o reală dificultate. Dacă aş fi doar scriitor, poate mi-ar fi mai uşor. Coordonez însă o colecţie de literatură română, aşa încît vă daţi seama că-mi sînt dragi mulţi autori. Prin urmare, o să vă fiu recunoscător dacă mă veţi lăsa să nu fac o recomandare. Din fericire, sînt suficienţi scriitori români foarte buni, e destul de greu să daţi greş în alegerea pe care o veţi face.

 

Mulțumim editurii Polirom pentru suportul oferit în realizarea „Dosarului de scriitor”.

sursa foto aici

Citiți celalalte capitole din dosar LDT0001/2013 (1) aici, LDT0001/2013 (2) aici și LDT0001/2013 (3) aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat „Rock în Praga” în 2011 și „#kazim (contemporani cu primăvara arabă)” în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 391