„Ar trebui lăsate să vorbească doar senzaţiile şi reacţiile” – în dialog cu Dumitru Crudu (II)

În prima parte a interviului, Dumitru Crudu mi-a răspuns la întrebări legate de identitatea națională și condiția scriitorului. În continuare ne povestește ce este fracturismul, dar și despre prieteni și mentori în comunitatea literară.

SemneBune: Ați inițiat, alături de Marius Ianuș, fracturismul. Ce trebuie să știm despre el? Cum se manifestă în 2013 și ce scriitori fracturiști ați recomanda unor neofiți?

Dumitru Crudu: Au trecut mai bine de 15 ani de la apariţia primului manifest fracturist în ziarul „Monitorul de Braşov” (forma prescurtată) şi în revista „Paralela 45” (forma desfăşurată). Autorii acelui manifest (bătuţi pe o stradă din Braşov) eram eu şi Marius Ianuş. Pe atunci eram singurii fracturişti din România şi nimeni nu ne lua în serios. Pe atunci toată lumea vorbea doar de optzecişti sau de nouăzecişti. Nimeni nu avea nici o treabă cu noi. Astăzi numărul fracturiştilor este cu mult mai mare (atît în poezie, cît şi în proză sau dramaturgie) iar despre fracturism se dă cu părerea oricui nu îi este lene. Dar ce este astăzi fracturismul? Dar ce s-a ales din acele idei pe care le lansasem atunci când apăruse mişcarea? Dar, mai ales, cum este înţeles fracturismul?

Am să vorbesc mai ales despre ultima chestiune. Modul în care este, de multe ori, receptat fracturismul mi se pare eronat. Mulţi critici serioşi îl echivalează pur şi simplu limbajului indecent, licenţios, porcos şi vulgar care, cică, ar descrie o realitate a obsesiilor (în speţă sexuale) şi a dereglărilor psihice şi fiziologice, un univers al drogurilor şi aurolacilor, o lume fisurată în care nu ar mai funcţiona nici un fel de legi morale sau de alt ordin, o lume a deriziunii şi a abjecţiei umane. Adică ar fi echivalent mizerabilismului. În opinia acestor critici, în fracturism totul este permis: de la descrierea unei masturbări pînă la înjurarea cu cele mai murdare cuvinte a ordinii sociale sau politice din România sau din Republica Moldova. Este adevărat că acest limbaj (cu toată realitatea pe care o desemnează) a făcut carieră în textele multor scriitori fracturişti, inclusiv în ale mele, dar tot atât de adevărat este că în primul manifest fracturist nu i se acordase prea mare atenţie. La începuturi, miza noastră nu cădea neapărat pe utilizarea vorbelor fără perdea. La început, miza noastră era un pic alta, cu toate că nu excludea nonconformismul, negarea ostentativă a reţetelor literare la modă şi sfidarea oricăror înregimentări obligatorii în rîndurile postmoderniştilor sau neomoderniştilor din noua eră postcomunistă. Dar fracturismul nu se limita la o simplă negare a unor practici literare textualiste, neoexpresioniste sau care ţineau de plierea literaturii biograficului şi cotidianului pe nişte scheme livreşti, metafizice, religioase sau mistice (amalgamul e diferit de la un scriitor la altul). El voia cu mult mai mult decît atîta.

Cei care vor să vorbească documentat despre fracturism ar trebui să citească primul manifest deoarece fracturismul nu înseamnă nici pe departe doar limbaj vulgar, sex, droguri, violenţă, nonconformism şi descrierea treptelor cele mai de jos ale degradării umane. Fracturismul, chiar şi dacă are şi aceste componente, este complet altceva.

Supralicitarea acestui tip de limbaj şi de discurs s-a produs împotriva ideilor din primul manifest fracturist. Acolo, noi (eu şi Marius Ianuş) reclamam, în primul rând, o corespondenţă cît mai francă şi sinceră între existenţă şi biografie, pe de o parte, şi operă, pe de altă parte, ceea ce nu presupunea neapărat o relansare a limbajului şi literaturii protestatare de tip fuck you. Spuneam acolo (împreună cu acelaşi Marius Ianuş) că nu poţi fi un om de afaceri de succes, un director de editură prosper sau un profesor universitar cu funcţii şi greutate socială şi ştiinţifică trăind mai mult decât decent din punct de vedere material (spre deosebire de o mare parte a cititorilor tăi) şi să scrii aşa-zisa literatură a cotidianului în care să vorbeşti despre paradisul din tomberon (sintagma a fost inventată de un scriitor optzecist); despre sărăcia şi mizeria din apartamentul sau din oraşul în care locuieşti; despre mocirla abominabilă a realităţii; despre sordid şi abjecţie, în cele din urmă. Cum poţi practica o literatură de stânga cînd eşti proprietarul a câtorva apartamente, cînd afacerile îţi merg strună, cînd eşti un benefeciar de lux de pe urma reţelelor de burse şi călătorii în străinătate. Dacă faci aşa ceva (şi mulţi practicieni ai literaturii postmoderniste în variantă românească sau basarabeană au făcut-o) , eşti din start fals pentru că literatura cotidianului de tip protestatar pe care o vei lansa va intra într-o contradicţie vizibilă cu existenţa mic-burgheză pe care o duci. Oare înseamnă crearea unor universuri imaginare răspândirea unor lucruri false, a unor forme de protest fără substanţă?

Noi pledam pentru o corelaţie între biografie şi scris. Noi susţineam acolo că adevărata literatură a cotidianului o poate scrie doar un om care trăieşte dintr-o leafă de mizerie, care nu are unde dormi la noapte, nu ştie ce va mânca deseară şi aşa mai departe. Pentru ca literatura pe care o scrii să fie adevărată, să fie credibilă şi să nu se reducă doar la focurile de artificii ale unui oarecare nonconformism de suprafaţă ar trebui să aibă o motivaţie existenţială şi biografică. Aceasta era părerea noastră. Căci cum poţi înjura America atunci când locuieşti în această ţară pe baza unei burse barosane date de statul american? Căci cum poţi beşteli România sau Republica Moldova cînd eşti un tip prosper anume în această ţară? Anume din perspectiva motivaţiei se impunea şi limbajul indecent. Se impunea ca o un procedeu între multe altele de a motiva discursul literar al poeziei cotidianului. Atît, şi nimic mai mult.

Sunt, fără doar şi poate, unele texte fracturiste unde acest limbaj subjugă textul, unde toată naraţiunea se clădeşte doar pe semnificaţiile extratextuale ale înjurăturilor, ignorîndu-le pe cele imanentiste, care ţin de natura operei literare propriu-zise. Sunt, bineînţeles, dar eu cred în continuare că aceste texte nu sunt neapărat reprezentative pentru fracturism la fel cum nu sunt reprezentative nici măcar pentru autorii care le produc. Pentru că miza nu este limbajul indecent în sine, ci autenticitatea. Miza nu este abolirea oricărei etici, ci construirea unei etici noi, care, aşa cum spunea undeva Umberto Eco, s-ar naşte din raportarea la cel care e diferit. Păşind pe urmele lui Eco, afirmam că diferenţa ar trebui să ne apropie şi nu să ne îndepărteze. Fracturismul mai pleda şi pentru ca noua etică să se construiască pe relaţia dintre învingător şi învins. Învingătorul va trebui să-i recunoască toate calităţile pe care le are învinsul şi să i le aprecieze, cum ar spune un eseist şi filosof român iar mai înaintea lui un dramaturg englez de care a auzit toată lumea, dar nu toată lumea l-a citit. Învingătorul ar trebui să-l trateze cu respect şi cu preţuire pe învins, nu cu dispreţ şi cu batjocură.

Această nouă etică pentru care pleda fracturismul într-un text publicat în revista „Basarabia” voia să reabiliteze onoarea şi demnitatea individului, căci numai atunci cînd îţi poţi respecta adversarul învins poţi înţelegi ce este onoarea şi demnitatea. Fracturismul nu voia să-l deposedeze pe om de orice urmă de vrednicie şi autoritate, ci să încerce să plaseze în centrul unei lumi a deriziunii şi a derizoriului demnitatea umană. Pare ciudat, dar aşa este.

Dar m-am abătut. Ceea ce vreau să spun este că greşesc acei critici care cred că fracturiştii se folosesc de limbajul indecent ca de o armă pentru a-şi reduce la tăcere cititorul. Acest limbaj indecent este doar un punct de plecare pentru a aboli vechea etică, iar noua etică trebuie să fie construită cu alte mijloace literare.

Repet, în primul manifest, fracturismul nu mizase pe înjurături decât în măsura în care acestea puteau să facă mai strânsă legătura dintre textul literar şi biografie. Iniţial, miza era cu mult mai mare şi mai serioasă decât violentarea cititorului şi viza ontologicul; ţintea renunţarea la vechea etică şi încerca să pună în valoare o nouă etică, bazată pe o sinceritate şi o autenticitate duse la extrem.

În afară de aceasta, noua etică pe care voia să o inventeze fracturismul se sprijinea pe inventarea şi promovarea unui nou limbaj al realului. Era vorba despre aceea că noul limbaj al realului şi al cotitidianului urma să se hrănească atât din unicitatea momentului, cât şi din relevarea specificului individualităţii schimbătoare a fiecăruia dintre noi. Acest nou limbaj fracturist urma să fie deconceptualizat şi să fie redirecţionat de la enunţuri cu caracter general spre cele particulare, de la discurs spre cel care emite discursul.

Să încerc să fiu şi mai concret. Fracturismul denunţa faptul că limbajul realului de pînă atunci suferise eşec atunci cînd voise să spună ceva convingător despre realitate pentru că nu pusese acolo unde trebuia accentele. Fracturismul înţelesese că atunci cînd zici acum e seară şi răcoarea mă pătrunde pînă-n oase sau afară s-a făcut seară şi eu fumez în bucătărie ori pe cer trec norii sau pe mine mă dor dinţii, dar şi multe alte propoziţii de tipul ăsta, nu vei face nimic altceva decît să ratezi întâlnirea cu realul pentru că şi ieri fusese seară şi răcoarea îţi pătrunsese până la oase, pentru că şi acum zece ani tot treceau norii pe cer, pentru că aceste lucruri se întîmplă nu numai în RO sau RM, ci şi în Franţa, Australia sau Rusia. Ce zic eu nou în acest caz? Iată una dintre întrebările fundamentale pe care şi le pusese fracturismul în legătură cu limbajul realului care era folosit de toată lumea pînă atunci.

Propunerea fracturistă de a ieşi din impas era următoarea: să muţi accentul de pe obiectul descris pe cel care descrie (iată ce nu înţeleseseră o parte a practicienilor limbajului realului de până la fracturism). Pentru că norii plutiseră pe cer şi acum o sută de ani, dar şi acum două sute, mai poţi spune ceva nou numai atunci cînd îţi vei surprinde reacţiile pe care le ai vizavi de acest lucru. Numai aceste reacţii pot fi diferite de la un practician al limbajului realului la altul. Numai aceste reacţii pot fi inconfundabile. Numai ele pot fi necontrafăcute. Numai ele mai pot sugera realitatea. Numai aceste reacţii mai pot spune ceva nou. Numai ele mai pot comunica ceva care să intereseze cu adevărat cititorul.

În acest caz nu obiectul descris e important, ci doar reacţiile celui care descrie. Obiectul contează doar în măsura în care poate sau nu declanşa reacţii. Plecînd de la T. S. Eliot, căruia îi datorăm foarte mult, dar şi de care ne disociem de multe ori, noi nu voiam să refacem o nouă legătură între obiect şi subiect. Acest lucru era inutil şi nu ne pasiona. Necesară era doar focalizarea atenţiei pe reacţii pentru că numai în acest fel puteam spune ceva despre realitate. Importante sunt doar reacţiile pe care ţi le pot provoca norii trecînd pe cer, şi nu norii care trec pe cer. Norii care acoperă cerul nu ne preocupau. Acest lucru putea înfierbînta minţile scriitorilor de dinaintea noastră. Noi eram atenţi doar la reacţiile deşteptate în noi de peisajul celest. Aşadar, nu ne captiva nepărat descrierea unui accident, scuzaţi-mi cinismul, ci doar ce reacţii aveam noi în acest caz. Numai aşa puteam reinventa emoţia, numai aşa puteam reinventa fiorul necontrafăcut al realităţii.

Acolo susţineam că, deoarece, în mare, multe lucruri seamănă şi se repetă, mai cinstit este să vorbeşti doar de reacţiile tale pentru că ai mai multe şanse să zici ceva cât de cât autentic.

Şi tot acolo pledam şi pentru enunţuri contextuale pentru că verbul a aştepta este acelaşi, dar sunt atât de diferite semnificaţiile pe care le are atunci cînd aştepţi trolebuzul ca să mergi la o zi de naştere, atunci cînd aştepţi să intri la dentist avînd măseaua umflată sau atunci cînd aştepţi să vină avionul pentru a te căra naibii din ţara asta pentru totdeauna. Sigur că aceste idei, chiar acestea legate de aşteptare, au mai fost spuse şi de alţii, dar noi voiam să le aplicăm cu toată sinceritatea de care eram capabili la acea oră cînd apărea din negura anilor nouăzeci fracturismul.

Şi aceste aşteptări atât de diferite ca şi durerile sau bucuriile care au alte semnificaţii în funcţie de context trebuiau recompuse doar din reacţiile pe care le aveai în acel moment.

Sună foarte fals sintagma îmi este rău şi este mai autentică descrierea reacţiilor şi senzaţiilor din care se configurează sintagma mi-e rău. Nu trebuie să-i spui cititorului mi-e rău de nu mai pot, ci să-l laşi pe el singur să tragă această concluzie luând cunoştinţă de senzaţiile şi reacţiile tale. La fel ar fi bine să procedezi şi atunci cînd ai vrea să afirmi – eu mă bucur/ eu sunt fericit – nişte sintagme care nu ar trebui spuse deloc, ci ar trebui lăsate să vorbească doar senzaţiile şi reacţiile. Doar cititorul, aşa cum am mai spus deja, ar putea să conchidă că mă bucur şi sunt fericit.

Acestea sunt doar câteva lucruri din care se ivea metoda fracturistă, dar la această metodă primii care au renunţat au fost chiar unii dintre fracturişti. Dar nu toţi. De aceea, eu cred că acei critici care vor să descopere ce aduce nou fracturismul ar trebui să ţină cont de aceste teze. Cel puţin pentru ca fracturismul să nu aibă parte de o receptare eronată.

SB: Un american la Chișinău vorbește și despre prieteniile între scriitori, pe care le-aș numi mai degrabă alianțe temporare. În realitate, cât de importante sunt prieteniile cu alți autori și găsirea unui mentor? Pe dumneavoastră cine v-a influențat cel mai mult?

DC: Prieteniile dintre scriitori sunt foarte importante, dar sunt foarte rare. Ce prietenii pot rezista când intră în joc ideile de glorie şi de cine e mai bine văzut de critică şi de public? Foarte puţine. Am avut mentori. Fără mentori, probabil, aş fi scris cu mult mai naşpa. Mentorii mei au fost poetul şi prozatorul Alexandru Muşina şi prozatorul Gheorghe Crăciun, de la care am învăţat că adevăraţii scriitori sunt de cursă lungă. Cei mai buni prieteni ai mei mi-au fost chiar mentorii mei.

SB: Și dumneavoastră v-ați aflat în rolul de mentor, când v-ați ocupat de workshop-urile de scriere creativă. Dacă ar veni tânărul Dumitru la un astfel de atelier, ce sfat i-ați da?

DC: În tinereţe nu prea aveam condiţii pentru a scrie. Foarte mulţi ani am trăit în camere neîncăpătoare de cămin. O vreme am dormit şi în stradă. Şi tot visam că, într-o bună zi, o să am condiţii pentru a scrie şi că mă voi apuca serios de scris. Acum ştiu. Condiţii ideale pentru scris nu o să le avem niciodată. De aceea, e bine să scriem în orice condiţii, dacă vrem să scriem, chiar şi pe o bancă din parc. Asta i-aş spune. Cele mai frumoase clipe sunt alea când poţi să scrii, chiar şi dacă dormi în stradă.

SB: Dar Dumitru din viitor? Ce planuri aveți pentru el?

DC: Să scrie un roman despre Dumitru din copilărie.