De vorbă cu Jan Willem Bos: despre succes, Harap Alb și alte șocuri culturale

„Succesul omului se măsoară cel mai devreme la mijlocul drumului, cel mai bine la sfârșitul drumului, dar niciodată la începutul lui.” –

Dacă am lua o hartă a lumii în mână și am pune degetul pe orașul Amsterdam, ne-am gândi la grămezile de biciclete de pe străzi, la canalele pe malul cărora ne-am putea plimba sau la magazinele ale căror vitrine sunt pline de porțelanuri Delft. Există, însă, o persoană, care a reușit să pună titluri importante din literatura română în vitrinele librăriilor olandeze: .

Jan este traducător din română în neerlandeză și are peste 30 de traduceri făcute pentru care anul acesta a primit premiul „” pentru traducere, cel mai important premiu pentru din Olanda.

SB: Dacă ai fi la masa cu un student la limbi străine, un devorator de literatură și un medic, ce le-ai spune despre traducere?

Cred că explicația va fi aceeași pentru fiecare, pentru că nu se schimbă munca în funcție de cititor sau de consumatorul de literatură. E o muncă foarte frumoasă, frustrantă, cu foarte multe provocări. Unul dintre colegii mei a subliniat ieri, la o întâlnire, că suntem creatori, pentru că actul de traducere este și creativ. Noi rescriem într-o altă limbă. Eu mai glumesc și mai spun că suntem toți niște prozatori ratați, dar nu este chiar adevărat.

Dacă îți iese o traducere, ai parte de foarte multă satisfacție. Pătrunzi câteodată în text mai ceva decât autorul, pentru că el s-a lăsat purtat de gânduri și de inspirație, iar noi trebuie să ne oprim asupra fiecărui cuvânt.

SB: Satisfacția traducerii merge și puțin mai departe, atunci când traducătorul trebuie să fie un intermediar între două culturi, nu?

Dacă vorbim de traducere în sine, este o muncă creatoare, dar importanța actului de traducere ține de comunicare. Traducerea este un act de comunicare. Literatura comunică ceva ce nu se poate comunica printr-o altă metodă, ceva ce nu se poate substitui printr-o discuție.

SB: Care sunt riscurile unei traduceri? Știu că ai tradus și Harap-Alb în neerlandeză și mă gândesc că a fost o provocare destul de mare.

Ai atins punctul meu slab, pentru că ce-i drept, e greu. Este o problemă pe care nu am rezolvat-o încă, nici după mai mult de 30 de traduceri. Cu arhaismele mă mai descurc, pentru că în neerlandeză poți inventa un limbaj arhaizant. Problema mea cea mai mare este cu regionalismele. Acolo chiar nu am o soluție. Creangă scrie într-un grai moldovenesc, care nu are echivalent în neerlandeză. Cum aș putea eu să îi fac pe țăranii lui Creangă să vorbească ca cei din Limburg sau din Drenthe? Nu are sens. Făcând abstracție că eu am crescut în Amsterdam și nu cunosc foarte bine dialectul.

Și colegul meu Jan Mysjkin, care este flamand, nu l-a tradus în flamandă. Inventăm un limbaj aproape țărănesc, care redă intenția. Eu am avut mari probleme cu Creangă, nu am vrut să îl traduc niciodată, însă cu vreo 10 ani în urmă am făcut o antologie de proză scurtă românească și am decis că nu poate lipsi Creangă. Dar pentru că mă împac greu cu el, am optat pentru ,,Povestea Poveștilor”. Este un text simpatic, care a fost apreciat de cititorul olandez. După asta, am zis că mi-am făcut datoria față de Creangă și îl voi lăsa în pace. Dar câțiva ani mai târziu, o fundație din Belgia avea un proiect care-și dorea publicarea basmelor populare europene în neerlandeză și au ales Povestea lui Harap-Alb, așa că m-au rugat pe mine să mă ocup de traducere. Nu am vrut să dau înapoi și mi-a ieșit onorabil, zic eu. Fără regionalisme, dar un limbaj mai neobișnuit, mai puțin literar. Și am avut noroc cu colegul meu, Jan M., că a tradus toate celelalte basme, mai puțin Harap-Alb, așa că împreună am reușit să scoatem chiar un volum cu basmele scrise de Ion Creangă, în neerlandeză.

SB: Primul contact cu o limbă este cu limbajul literar. Cum a fost pentru tine trecerea la înțelegerea limbajului colocvial?

Drept să-ți spun, contactul meu cu România a fost la începutul anilor ‘70, deci sunt câțiva ani de atunci. Și a fost cu toate straturile societății. Am venit prima oară în România în primăvara anului ‘74 și am făcut autostopul până aici. Cu româna mea învățată de abia 4 luni, trebuia să mă înțeleg cu șoferii de tir, de pildă, pentru că atunci nu prea te luau mașinile particulare, ci doar tirurile sau camioanele. Așadar, întotdeauna am vorbit cu tot felul de oameni. Am început să citesc literatură română abia din anul 2 de facultate, după ce am mai învățat limba. Am citit foarte mult, am încercat să citesc tot din literatura română. Primul text pe care l-am citit a fost ,,Bordeienii” de Mihail Sadoveanu și îți imaginezi că a trebuit să stau câteva zile bune cu dicționarul pe masă. Nu prea mi-a plăcut, pentru că îți dai seama cum mi-a venit să întrerup lectura și să caut cuvintele pe care nu le știam.

S-a discutat azi, la o întâlnire, despre colaborarea dintre scriitori și traducători. Eu nu am nevoie de scriitor lângă mine. Dacă am o întrebare, îi trimit un mail și îmi răspunde, nu e nici o problemă. Problema e de neerlandeză. Mircea Cărtărescu nu știe nici o boabă de neerlandeză, de exemplu, deci e necesar ca eu să rezolv problema, să mă gândesc cum să redau un anumit cuvânt sau o sintagmă.

SB: Apropo de venirea în România. Ce șoc cultural ai avut atunci când ai venit aici prima dată?

Șocul cultural de atunci a fost șocul politic. Pentru un tânăr de 19 ani din Olanda, cum eram eu atunci, a fost un mare șoc să vin într-o țară aflată sub regim dictatorial. Eu am trăit în Olanda în deplină libertate. Știu că generația tânără din România nu își închipuie cum a fost. Vorbeam pe atunci cu oameni de vârsta mea, 19-20 de ani, care nici aveau speranța că vor vizita vreodată o țară străină. Și vine un tip cu un rucsac în spate, care văzuse deja Franța, Anglia, care avea un pașaport de la vârsta de 14 ani și care dacă voia să plece undeva, se putea duce. Pentru ei era ceva absolut de neînchipuit. Nu se pleca din România. Ăsta a fost un mare șoc pentru mine. Noi trăiam cu muzica americană, britanică, care nu prea se auzea la radio în România. La radio se auzea muzică populară din Bulgaria, nu erau Beatles sau The Rolling Stones. Aici era o lume închisă, iar noi eram obișnuiți să avem granițele libere.

Totuși, la începutul anilor ‘70, situația din România încă era acceptabilă, erau destule probleme economice și politice, dar nu era situația din anii ‘80, când România era numita Ceauschwitz. Sau se spunea „dacă am avea de mâncare, ar fi fost ca în timpul războiului”. A fost ceva de neînchipuit. Era ca și cum aș fi trăit în al doilea Război Mondial, despre care știam de la mama mea.

SB: Și șocul cultural de acum?

Cred că sunt motive să fim îngrijorați de România și nu mă refer la situația politică pentru că, până la urmă, România nu se duce spre dictatură. Cât timp există libertate, lucrurile se vor rezolva. Problema ține de sentimentul generalizat că România nu merge în direcția cea bună și că este cazul că trebuie să pleci în altă parte, sentiment pe care îl contrazic întotdeauna. Motivul de îngrijorare este că lumea care pleacă din România nu pleacă neapărat pentru a câștiga un ban, ci pleacă pentru că se scufundă nava, ceea ce nu este adevărat. Am văzut și cum era la începutul anilor ‘90. Situația era mult mai dificilă, era îngrijorătoare. Cred că România se dezvoltă, încet, ce-i drept, dar în direcția cea bună. Văd că sunt atâția tineri care pleacă din România, încearcă să își facă un viitor într-o țară occidentală, dar de foarte multe ori rămân cu nostalgia patriei. Și, de foarte multe ori, nu obțin ce își doresc în țări ca Olanda, de exemplu. Eu sunt și translator oficial la tribunal și la poliție și aproape zilnic am de-a face cu tineri români care au venit cu foarte mari speranțe în Olanda și au dat greș, au un cazier de patru pagini și sunt arestați pentru că au furat te miri ce de la supermarket. Sau se apucă de droguri, pentru că au impresia că asta înseamnă Olanda.

SB: În ce măsură crezi că educația civică joacă un rol important în viața oamenilor? Cum percepi educația civică în Olanda și în România?

În Olanda educația devine din ce în ce mai mult o pregătire pentru un job într-o întreprindere, din nefericire. Din punctul meu de vedere, educația civică este mai importantă în România. În Olanda devine excepțional să te duci cu copilul la o piesă de teatru, pentru că nici copiii, nici adulții nu mai au timp. Nu vreau să exagerez situația, desigur și în Olanda sunt multe familii care acordă atenție educației civice.

SB: Dar dacă ne gândim și la celelalte aspecte, nu doar la timpul liber?

În România, cred că există loc de mai bine în relația dintre oameni, cetățeni și stat. Reprezentanții statului au deseori o atitudine superioară față de cetățean, ceea ce este extraordinar de enervant. Am venit recent din Republica Moldova și la graniță era un polițist de frontieră, care avea un comportament neutru față de români, se comporta într-un mod absolut nepoliticos cu moldovenii, iar cu occidentalii era de o blândețe care pur și simplu ne-a șocat. Adică de ce să nu te porți așa cu toată lumea?

SB: I-ai spus?

Nu. (râde)

Nici nu cred că ar fi înțeles. În engleză, un funcționar public este civil servant. E, așadar, un slujitor al cetățeanului, nu cred că s-a înțeles suficient în România.

SB: Nu cred că a fost tradus de cine trebuie.

Probabil, da. (râde)

Asta e, un funcționar public slujește cetățeanului. Același lucru se poate spune și despre atitudinea mai multor politicieni. Ei trebuie să înțeleagă, totuși, că reprezintă poporul. Fiind o societate, trebuie să ne respectăm reciproc. Nu trăim pe o insulă izolată. Trebuie să încercăm să ne înțelegem, să ne respectăm și să fim atenți la limbajul pe care îl folosim. Uite, spre exemplu, citeam azi într-un ziar olandez că șoferii de autobuz din Olanda au probleme aproape zilnic cu pasagerii nepoliticoși. E o problemă generală. Libertatea, democrația poate genera și acest sentiment ,,Domne, eu sunt liber, deci fac ce vreau!”. Nu e așa, nu ești de capul tău, ești parte dintr-o societate.

În al doilea rând, tu răspunzi pentru ce ești și ce faci, nu pentru ce fac alții. Spun asta, pentru că românii, de pildă, au o reputație foarte proastă și asta vine odată cu stereotipizarea că toți ar fi într-un anumit fel. Este foarte greu să te desprinzi de prejudecăți, dar până la urmă în asta constă libertatea. Așa era și comunism, nu? Ai avut o afacere în România interbelică, înseamnă că ești exploatator, deci intri la închisoare. Și acuzi o întreagă clasă socială fără nici un motiv.

Iar în al treilea rând, o carieră durează, nu poți da lovitura peste noapte. Românii, după căderea regimului comunist au avut impresia că se poate realiza orice, imediat, dintr-o singură lovitură. S-au uitat la niște șmecheri care s-au umplut de bani, furând sau implicându-se în politică și susțineau că vor să dea și ei lovitura. Domne, nu dai lovitura! Te duci la școală, mai faci o școală, după aceea poate mai faci încă o școală, te angajezi, mai faci niște cursuri. Ce vreau să zic este că educația nu se termină, e pe termen lung. Succesul omului se măsoară cel mai devreme la mijlocul drumului, cel mai bine la sfârșitul drumului, dar niciodată la începutul lui.

SB: Și care ar fi sfârșitul drumului? Știi cum e, fiecare are unitatea lui de timp.

Da, sigur. Nu lăudăm ziua, până ce nu s-a lăsat noaptea. Bineînțeles, te uiți înapoi și zici că ai făcut o treabă bună, iar dacă nu poți spune acest lucru, e trist.


Jan Willem Bos s-a născut în 1954 în Olanda. Este traducător, translator, scriitor, lexicograf și ziarist. A studiat limba și literatura română la Universitatea din Amsterdam și Literatură Comparată la Universitatea din Illinois (SUA). Între 1982 și 1984 a fost lector de neerlandeză la Universitatea din București. A tradus peste 20 de volume (proză, poezie, teatru) din română. Pentru Editura De Bezige Bij a tradus trilogia Orbitor a lui Mircea Cărtărescu, primele două volume fiind nominalizate pentru Premiul European pentru Literatură. În 2018 i-a fost conferit de Președintele României, Klaus-Werner Iohannis, Ordinul ,,Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer. În anul 2019 i s-a acordat Premiul ,,” pentru Traducere, cel mai important premiu pentru din Olanda.


Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Antonia Ispas

Antonia Ispas
Iubitoare de cultură nord-europeană, pasionată de literatură și cinema, masterandă la SCILL- Germanistik, lector în tabere educaționale, Antonia este o visătoare care călătorește prin Europa cu aparatul foto de gât: „ce-i pe film, e un film”.