Prima parte aici
SB: Bine, oricum, voi, scriitorii, trebuie să faceți un pic diferența între cititorul avizat și cititorul neavizat care recomandă ca pentru prieteni, blogul care pretenții de critică literară și cel care, pur și simplu, vrea să informeze cititorii. Sunt filme diferite, dar rezultatul e același.
FL: Ideea e că, încet-încet, și încă nu cred că s-a ajuns acolo, literatura tradițională, cea în care estetica e pe primul loc, ar avea mult mai multe șanse să se vândă dacă ar exista literatură SF, dacă ar exista un public pentru literatură de consum. Cred că asta e problema în România. E bine să fie literatură pentru toată lumea.
SB: Aceeași problemă există și în cinematografie. Avem filme care primesc superpremii, de te doare ficatul de intense şi deprimante ce sunt, dar nu avem filme de consum.
FL: Nu e chiar acelaşi lucru în cinematografie. În cinema, îţi trebuie bani, în literatură nu îţi trebuie bani să scrii. E foarte greu să faci industrie în cinema. Să faci un film de consum, îţi trebuie efecte speciale care costă enorm, îţi trebuie bugete uriaşe.
SB: Nu neapărat. Ai văzut „Love Building”? E film făcut cu 35 de debutanţi şi buget mic.
FL: Bun, câtă lume a auzit de el?
SB: A avut sală plină, în toamna asta, la Noaptea albă a filmelor româneşti. A avut săli pline şi în ţară.
FL: Dar tot nu a fost suficient promovat dacă nu am auzit de el, până acum. Industria funcțională e cea în care sistemul de promovare e atât de bun încât aflu imediat când apare filmul x, promovat în publicaţia specializată, la care să mă şi duc. La noi, industria filmului e la plezneală. Industria editorială e mai aşezată, mai predictibilă.
SB: Bine, e şi mai uşor de controlat…
FL: În România, nu ai decât mall-urile care nu primesc filme de artă, de regulă, se intră foarte greu în zona aia şi nu au public.
SB: De fapt, e cam aşa, cel puţin în capitală. Primesc, mai nou, găseşti proiecţii de varii forme şi culori, dar publicul nu e învăţat cu ele.
FL: În fine, când nu merge ceva de calitate şi când spun calitate, nu mă refer doar la marea artă, ci şi la chestii de consum de bună calitate, nu cred că problema e publicul, ci proasta promovare.
SB: Mai e o chestie. Sunt curioasă, nu ştiu pe cine aş putea să întreb, dacă vânzările volumului „Sunt o babă comunistă” au crescut după ce a apărut ecranizarea.
FL: Eu cred că da.
SB: Atunci, am găsit soluţia. Hai să ecranizăm literatură română.
FL: Mi se pare atât de naiv. Știu cum se face un film…
SB: De ce naiv? A mers! „Sunt o babă comunistă” a mers! A fost bine promovat…
FL: Știi cât a costat?
SB: Nu știu (n.ed. cam aici m-am dat bătută, mi s-au topit planurile mărețe).
FL: Tocmai de asta. Un scenariu de film costă în jur de 30 de mii de euro. Cam atât te costă, în România, să ai un scenariu bun pe masă. Apoi, urmează partea infernală. Scenariul e 1% din ce trebuie să faci. Un film cu un buget de 1 milion de euro în România este low budget. E o naivitate să crezi că poţi face valuri de ecranizări.
SB: CNC nu dă bani pentru filme?
FL: Dau bani pentru filme, de multe ori, o dată la doi ani. Şi tu, când vrei să ecranizezi, concurezi cu Mungiu, cu Puiu care stă şi el la coadă, săracul, de trei ani, să prindă fonduri pentru un film. Ghici cine o să câştige?
SB: Hai să ne privatizăm, atunci! Obţinem finanţări de la sponsori.
FL: Păi, nu, că ăsta e cercul vicios. Problema că filmele nu se vând şi nu produc bani. Povestea cu filmul e foarte complicată şi e o discuţie aparte, pe care putem să o avem o zi întreagă. Când lucram în Polirom sau chiar şi acum mi s-a spus. Am avut un clip foarte fain, făcut de Radu Jude.
SB: L-am văzut, l-am promovat, mi s-a părut genial!
FL: Toţi spuneau, „de ce nu l-am văzut pe ProTV?” Păi, interesează-te cât costă 30 de secunde pe ProTV.
SB: În prime time, ştiu cât costă. E enorm.
FL: Nu critic pe ei, dar ăsta e preţul pieţei şi nu îmi permit să mă duc la un astfel de post. „V-a venit ideea să vă duceţi la ProTV, la Antene?” Da, ne-a venit, dar nu avem banii pentru astfel de promovare. De banii ăia, fac festivalul ăsta. Problema e dacă merită.
SB: Mă enervează cercul ăsta vicios pentru că promovarea prin ecranizare funcţionează. E reţetă dovedită.
FL: Eu nu aş fi aşa de entuziast şi mi-aş permite să-i spun publicului să se mai trezească. Mi-aduc aminte că am avut perioade în care mergeam în librării şi căutam ceea ce nu era mainstream. Aveam plăcerea de a descoperi. În general, marketingul distruge plăcerea de a descoperi. Vezi ca tâmpitul reclame la trei paste de dinți și nu mai încerci altceva.
SB: Scuză-mă, acum vrei tu să reinventezi roata.
FL: Nu. Dacă la pastă de dinți sunt de acord că mergi cu tipul ăsta de marketing și piața din spate îți permite să investești genul ăsta de bani într-o campanie uriașă de promovare, piața de carte nu îți permite chestia asta. În România, din 20 sau 22 de milioane de locuitori, câți om fi, ar fi un milion de cititori…
SB: Nu sunt?
FL: Per total, da, dacă îi aduni. Dacă un autor român ar reuși să vândă 30 de mii de exemplare, ceea ce nu sună enorm, dar, în realitate, dacă vinde 10 mii, deja rupe lanțul, e super scriitor, în momentul ăla ai reuși să plătești mai bine autorul, graficianul, ai bani de promovare. Dar, în momentul în care vinzi 2-3000 și tot e foarte bine, nu există banii pentru promovare. Apropo de ecranizări, cred că mă pricep cât decât și la film și, sincer, nu văd legătura între ecranizare și carte. Sunt lucruri total diferite. Dacă ai nevoie să facă cineva un film despre orice carte, adică aceea să fie confirmarea că tu trebuie să citești o carte…
SB: Nu am pus problema așa. Am pus problema altfel. Am zis doar că mi se pare că anumite cărți cer să fie ecranizate.
FL: Nu cred. Eu nu îmi doresc să ecranizez cărțile mele. A zis și Weyergans și mă bucur că gândesc la fel ca el: o carte care poate fi ecranizată e o carte proastă. Și regretatul Alex Leo Șerban spunea același lucru. Din punctul lui de vedere, o carte care este făcută să fie ecranizată, este o carte slabă. Aa, că poți face film din orice, că există cărți mari, cum e Marele Gatsby, care au fost ecranizate, asta e altceva. Sunt lucruri total diferite. Se poate face film și după cartea de telefon.
SB: Aș vrea să văd o ecranizare de genul ăsta.
FL: Da, se poate face. Se vorbește foarte mult după ureche, despre filme și ecranizări de la noi și de afară, dar se uită că un Avatar 
a costat 100 de milioane de dolari. Sunt criticați regizori cum e Cristi Puiu, că nu fac filme de acțiune, ”cu bătaie”. Nu-l interesează pe om filmele de acțiune, omul e un artist.
SB: Stai puțin, că nu i-a cerut nimeni lui Cristi Puiu să facă filme cu bătaie.
FL: Ba da, am auzit de mii de ori reproșurile astea aduse celor care au luat premii, câți or fi, o mână de oameni, că de ce nu fac și ei filme ca afară? Unu, nu îî interesează și nu e treaba lor. Nu sunt responsabili. E ca și cum ar veni la mine cineva și m-ar întreba de ce nu scriu cărți de genul ăsta?
SB: Mesajul, de fapt, este că boborul vrea filme mai accesibile. De exemplu, mie mi-a plăcut După dealuri foarte mult, dar e un film greu. E genul de film de la care lumea a ieșit cu răsuflarea tăiată.
FL: Aproximăm foarte mult. Ce înseamnă film greu?
SB: E un film pe care boborul nu îl digeră așa de ușor și trebuie să îi dai de la fiecare nivel, și de aici, și de aici…
FL: Dacă poporul se uită non-stop la filme porno, înseamnă că trebuie să îi dai porno de dimineață până seara?
SB: Nu. Înseamnă că trebuie să îi dai de la filmele porno, până la filmele de artă, să prindă gust de mai bun.
FL: Și cum faci asta? Te duci la un autor de film de artă și îi dai tematică ca pe vremea lui Ceaușescu?
SB: Nu răstălmăci, că nu asta am zis.
FL: Nu, eu te întreb practic. Hai să dăm. Cine să dea? Cui îi ceri tu să facă asta? Spune-mi concret.
SB: (și m-am declarat înfrântă) Aici nu mai știu eu.
FL: Exact. Toată lumea spune: ”Să facem”. Bun, hai să vedem concret. Cine să facă? Până la urmă, e ca atunci când a dat Ceaușescu directivele în 76 sau în 77, să scriem despre ţărani, ăia să fac filme despre proletari. Poporul îmi cere mie asta.
SB: Nu, poporul nu ştie ce să îţi ceară.
FL: Atunci, eu nu îi pot da decât lucruri la care mă pricep. Nu poţi să mă faci pe mine responsabil ca autor de film, că nu îţi dau filme SF, pentru că nu mă interesează zona aia. Bravo ţie, popor, că vrei SF, dar eu atât pot să-ţi dau, la asta mă pricep – să îţi dau dramă. Până unde mergi când te mulezi pe ce vrea poporul? Pentru că poporul vrea să facă un minim efort. Uite unde s-a ajuns. Să luăm presa: din cauza a ceea ce vrea poporul şi a minimei rezistenţe a presei care s-a tot mulat pe popor, am ajuns în punctul în care toată lumea se plânge că nu mai suportă, că e un can-can general. Dar, culmea, lumea cumpără şi se uită la can-can-ul ăla şi o să ajungem nişte idioţi şi nişte zombie. Ştii mi se pare mie îngrozitor? Sunt porcărioarele alea, poveşti care circulă în flash şi îţi trimite unul o povestioară, retrimisă de 50 de ori. La un moment dat era o chestie cu titlul „Senzaţional! Minunat! Nemaivăzut!” care era, de fapt, nucleul unei povestiri de Matei Vişniec şi nimeni dintre sutele de oameni care au redistribuit-o nu a recunoscut povestea. Eu mă tem că într-o zi o să pot susţine că am scris Hamlet şi nu o să-şi dea nimeni seama de asta. Aici ajungem cu ce vrea poporul. Sună comic, dar tare mă tem că ajungem la chestia asta. Dacă vrei să vorbim concret, apropo de ce vrea poporul, lasă-mă să îţi aleg oameni dintre cei cu studii, să le povestesc Don Quijote şi să le spun că e scrisă de mine şi să nu o recunoască. Hai, poate exagerez cu Don Quijote, dar garantat, dacă le arăt Truman Capote şi le spun că e romanul meu, toţi vor crede că e scrisă de mine chestia aia. Spun că nivelul de ignoranţă a ajuns acolo.
SB: Norocosule, poţi să devii noul Updike.
FL: Apropo, cu autori de genul ăsta, pe care îi ştim noi, sunt absolut convins că mă pot duce în anumite medii, să citesc şi să spun că e al meu. Nu o să ridice absolut nimeni în sală mâna să spună că asta nu e textul meu. Nu sunt sceptic. Ştiu foarte mulţi tineri care citesc, dar îţi arătam care este riscul lui „să-i dăm poporului ce vrea”.
Şi ne-am întors la muncă, printre cititori, scriitori şi prieteni. S-a dus 2013, ne-am tras sufletele şi suntem pregătiţi pentru un 2014 viu şi agitat, plin de evenimente. Avem cărţi multe şi bune să vă propunem, evenimente, teatru, film, muzică, nu ratăm nimic. Şi, apropo, ne vedem la FILIT, în 2014!
