Am avut așteptări enorme de la acest roman, iar asta e, în general o notă proastă cu care să începi o lectură. Când ai așteptări foarte mari de la ceva, acel ceva sfârșește, inevitabil, prin a te dezamăgi. Deși 2666 (Roberto Bolaño, Editura Univers) a sfâșiat multe din așteptările mele, pot spune că lectura nu a fost în van. Să începem cu evidentul.
Proza lui Bolaño, ca a multor altor romancieri proveniți din America latină, este brutală. Nu îmi vine în minte niciun alt cuvânt care ar descrie cel mai bine ce se întâmplă în paginile lui 2666. Și nu vorbesc despre pasajele legate de crime. Romanul are, probabil, mult mai multe teme decât cele deja identificate de către critici și cititori, dar, din păcate, multe sunt secretele pe care acest sipet nu și le va dezvălui vreodată.
În caz că nu știai, romanul a fost scris de autorul chilean Roberto Bolaño, în ultimii trei ani de viață. După ce acesta a aflat că are cancer, într-o încercare de a asigura viitorul familiei sale, a început să scrie o serie de cinci romane care urmau să se publice după moartea sa. Veniturile din vânzări urmau să asigure un trai decent soției și celor doi copii ai săi. După moartea sa, editorul a hotărât, în ciuda faptului că manuscrisul rămăsese nerevizuit deBolaño, să publice toate cele cinci romane într-un singur volum.
Deși, teoretic, fiecare parte poate fi citită separat, legăturile între ele sunt clare și subtile, așa că nu vom mai vorbi despre evidenta bună alegere a editorului. Părțile au ca temă principală moartea și violența. Punctul central îl reprezintă atât seria aparent interminabilă de omoruri comise asupra femeilor în orașul mexican Santa Teresa (oraș fictiv, făcând aluzie la adevărata locație a crimelor, Ciudad Juarez, la vremea respectivă cel mai violent oraș din lume), cât și viața și cariera obscură a unuia dintre cei mai adulați scriitori germani ai secolului XX, un anume Benno von Archimboldi.
Întrețesute printre aceste două subiecte se află numeroase personaje, spații și întâmplări, povești-în-povești, toate legate într-o mai mică sau mai mare măsură de orașul crimelor și de scriitorul Archimboldi. Cele cinci părți au denumiri generice:
Partea criticilor se ocupă de povestea a patru critici europeni, trei bărbați și o femeie, care și-au petrecut ani de zile, separat și apoi împreună, ca echipă, studiind opera scriitorului german, iar apoi căutându-l în jurul lumii. În timp, cei patru ajung să o cunoască pe doamna Bubis, soția editorului lui Archimboldi. Cineva le spune că scriitorul a fost văzut în Santa Teresa, așa că doi dintre bărbați și femeia se îndreaptă acolo. Căutarea însă e lipsită de rezultat.
Partea lui Amalfitano descrie viața profesorului de filosofie Oscar Amalfitano, care trăiește împreună cu fiica sa Rosa. Aceștia se mută din Barcelona în Santa Teresa, unde bărbatul trăiește cu frica constantă că fiica lui va deveni una dintre multele victime ale ucigașului în serie care bântuie orașul mexican.
Partea lui Fate îl prezintă pe Oscar Fate, un jurnalist american trimis în Santa Teresa să scrie un articol despre un meci de box. Acolo, un jurnalist mexican pe nume Chucho Flores îi povestește despre crimele din oraș și îl introduce în lumea jurnaliștilor. Nefiind un jurnalist orientat spre sport, lui Fate i se pare că subiectul crimelor este mult mai interesant și cere permisiunea ziarului la care lucrează să rămână în Santa Teresa și să scrie un articol despre crime. Cererea îi este refuzată, iar el află că un bărbat pe nume Klaus Haas, cetățean american, a fost arestat ca autor al crimelor. O altă jurnalistă pe nume Guadalupe îi aranjează un interviu cu Haas. Înainte de interviu are loc un incident violent și intră în scenă profesorul Amalfitano care îl roagă pe Fate să o ia pe fiica lui, Rosa cu el la New York, pentru a o proteja de crime. Partea aceasta se termină cu Fate, Rosa și Guadalupe făcând o vizită la închisoarea în care este ținut prizonier Haas.
Partea crimelor este cea mai lungă dintre cele cinci, și descrie în detaliu și cu mult nerv cele 112 crime săvârșite asupra femeilor în Santa Teresa, din anul 1993 până în 1997. Pe lângă asta, este prezentată încercarea autorităților de a-l prinde pe făptuitor. Unul dintre personajele principale ale acestei părți este polițistul Juan de Dios Martinez care, pe lângă aceste cazuri, îl mai are de rezolvat pe cel al unui bărbat care urinează în bisericile din Santa Teresa. Martinez are o relație cu Elvira Campo, o femeie mult mai în vârstă decât el, directoarea unei clinici de psihiatrie. Un alt personaj important este Klaus Haas, din partea anterioară, care face demersuri pentru a demonstra că nu el este ucigașul femeilor.
Partea lui Archimboldi prezintă viața și ascensiunea literară a lui Benno von Archimboldi, un neamț născut sub numele de Hans Reiter, în anul 1920. Acesta a participat în luptele celui de-al Doilea Război Mondial, iar apoi a devenit un scriitor care, încetul cu încetul, și-a lăsat amprenta asupra lumii literare a secolului XX, ajungând chiar să fie nominalizat la premiul Nobel. Aici află că doamna Bubis din prima parte este baroneasa Von Zumpe, a cărei familie avea un conac unde mama lui Archimboldi muncea ca servitoare. Archimboldi o întâlnește pe baroneasă din nou în timpul războiului, în România, iar apoi au o aventură după ce Archimboldi își trimite spre publicare primul roman. Finalul părții descrie viața surorii lui Archimboldi, Lotte, și tot aici aflăm că americanul de origine germană Klaus Haas este fiul ei, și nepotul lui Archimboldi.
Uite așa am făcut, cu un pic de ajutor, rezumatul unui roman de 1100 de pagini în mai puțin de una.
Acum, de unde să încep să îți povestesc despre ce e cu adevărat romanul 2666 ?
Nu știu dacă Bolaño știa cât mai avea de trăit sau dacă era cu adevărat conștient că aceasta avea să fie ultima lui carte, dar peste tot simți dedicarea pe care doar conștiința apropierii morții o scoate la suprafață din orice artist. La fel ca în orice altă capodoperă (de data asta și opus magnum), simți lipsa oricărui compromis, simți că autorul știe clar în ce direcție se îndreaptă totul, dar în același timp vezi povestea fără vreun final și personajele dansând unele cu altele, și cu destinul, chiar la marginea haosului. Deși nu are mereu finețea – să zicem – lui Vargas Llosa, în 2666, Bolaño pășește cu măiestrie pe linia subțire dintre nebunie și geniu.
Roberto Bolaño
Preferatele mele, trebuie să recunosc, au fost părțile criticilor și ale crimelor. Partea criticilor începe cu o biografie a unuia dintre cei patru, care se scurge pe nesimțite în biografia celui de-al doilea critic și, înainte să îți dai seama te afli în mijlocul lor, stând cu ei la masă și întrebându-te cine naiba o fi Archimboldi și ce hram poartă. Pentru că unul dintre critici e o frumoasă femeie, totul degenerează într-un triunghi amoros în care nu există secrete, iar finalul este unul care te surprinde în cel mai neobișnuit mod posibil.
Partea crimelor mi-a plăcut pentru ochiul analitic rece al autorului, ce mi-a adus aminte de primul roman true crime pe care l-am citit – In Cold Blood, al lui Truman Capote. Și vreau să spun aici că 2666 se ridică la înălțimea așteptărilor. Parcă ar fi un al treilea sezon din True Detective sau un Sicario care ține la nesfârșit. Deși scenele sunt repetitive și, privite în felul în care sunt, au tendința să dezumanizeze victimele, câte un mic detaliu îți atrage atenția, îți strânge stomacul și îți aduce aminte că e vorba de ființe umane în paginile acelea.
Nervul de care dă dovadă Bolaño în această parte te face să uiți că părțile 2 și 3 (în care nu se întâmplă chestiuni majore) au un iz de anticameră pentru un eveniment extraordinar. Dar să reținem o parte din laude. Am aflat că Bolaño a colaborat cu polițiști pentru acest segment, că s-a documentat. Îi revine meritul de a fi transformat materialul adunat într-o poveste coerentă.
Dar, nici măcar în această secțiune populată de crime și peisaje dezolante, autorul nu uită de afinitatea lui pentru situațiile cotidiene și personajele identificabile. Unul dintre ele este polițistul Juan de Dios Martinez care se confruntă, pe lângă problemele de la serviciu, cu drama de a iubi o femeie mai sofisticată decât el și mult mai rezervată din punct de vedere emoțional. Zilele trec, iar sexul devine din ce în ce mai rece.
Romanul lui Bolaño este unul total. Prin bogăția imaginilor, prin temele abordate și viscolul de sentimente, autorul ne face părtași la o experiență care, deși se împarte la numeroase personaje, nu pare deloc divizată.
Un aspect ciudat al cărții este totuși lipsa unei structuri narative clasice și, da, chiar a unei intrigi. Cel puțin în sens tradițional. Odată trecut peste șocul evenimentelor descrise și peste stilul narativ al lui Bolaño, realizezi că acțiunea se desfășoară static, schimbările au loc, dar în același timp nimic nu pare că se schimbă. Personajele nu evoluează pentru că sunt deja tridimensionale, dar lucrurile se scurg dintr-un moment în altul atât de natural, încât e posibil ca autorul însuși să fi fost luat prin surprindere. Că doar intriga nu e un element atât de important al unei povești de peste 1000 de pagini.
Mult timp după lectură am fost contrariat de această revelație. Nu știam dacă lipsa intrigii este ceva pozitiv sau o scăpare (aproape) de neiertat. Ori poate întregul roman este o intrigă și doar o intrigă, un mănunchi de întrebări cărora personajele le caută răspunsul încontinuu. Totuși, chiar dacă romanul 2666 nu pare să aibă nevoie de o intrigă, mă întreb dacă ar fi fost îmbunătățit de una.
Lumea l-a batjocorit pe Bret Easton Ellis când a publicat romanul Glamorama, zicând despre subiectul acestuia că era unul destul de bun pentru o povestioară de 15 pagini, dar infinit mai insipid atunci când era extins la un roman de 600 de pagini. Acelora eu le spun: dar măcar avea o intrigă ! Romanul lui Bolaño mi se pare a fi, dintr-un anumit punct de vedere, un exercițiu în susținerea interesului. Autorul pare că și-a propus să încerce să îți mențină interesul cât mai mult posibil, fără să îți ofere o poveste per se. Romanul este un colaj convențional, dacă e să fiu sincer, de evenimente și personaje legate între ele. Atât doar că evenimentele nu sunt evenimente, ci par mai degrabă spectrele unor evenimente. Aura aceea de vis amintit pe jumătate persistă mereu, iar cititorul se trezește deseori pe tărâm necunoscut, fără să știe cum naiba a ajuns acolo.
Lectura a fost ca o furtună. A împins, a dezbinat și a șuierat, apoi m-a lăsat gândindu-mă la cum voi aduna cioburile de pe jos. După ce ai citit 2666, probabil te vei întreba la rândul tău acest lucru.
Pe scurt, îl recomand pentru prospețimea și vigoarea limbajului, pentru imaginile de neuitat și pentru rețeta stranie folosită de autor pentru a pregăti acest festin, chiar dacă romanul nu este, în niciun caz, acel Mesia al postmodernismului, cum îl recomandă unii.
