Interviu cu Florin Irimia: „Cred că țara asta ar fi mai interesantă dacă ar avea mai mulți străini în ea.”

florin-irimia-citindPe Florin Irimia l-am descoperit anul trecut prin al doilea roman al său, O fereastră întunecată, și mi s-a părut că citesc un autor atipic, cu o scriitură complexă, dusă la cel mai înalt grad al ficțiunii, plină de metafore și de trimiteri la realitatea românească, dar nu direct, ci prin masca distopiei sau din contră, al celui mai dur și pregnant realism. Anul acesta a publicat un nou roman, Câteva lucruri despre tine, și am avut ocazia și plăcerea să-l cunosc la Iași, la FILIT, aflat în calitate de om implicat în organizare, unde am stat de vorbă de mai multe ori, ne-am împrietenit și a fost de acord să-mi acorde și un interviu, pe care vă invit să-l citiți mai jos. De asemenea, cartea lui este una din lecturile care m-au surprins cel mai plăcut, chiar dacă subiectul este unul total neplăcut, depresia, și vă îndemn, ba chiar vă provoc să o citiți, fiindcă chiar are câteva lucruri de spus.

SemneBune: Ai fost și anul trecut implicat în organizarea FILIT-ului, ești și anul acesta. Care ar fi diferențele dintre prima ediție și cea de acum? E mai matur festivalul?

: Diferențe există și în ceea ce privește numărul invitaților, anul acesta avem mai mulți, dar și în privința evenimentelor, care sunt mai diversificate. Apoi mai există și diferență inerentă dată de experiența pe care am câștigat-o: lucrurile s-au derulat mai ușor, nu am mai întâmpinat problemele de anul trecut (tocmai pentru că am știut să le prevenim, ceea ce nu înseamnă că nu au apărut altele noi) și în felul acesta pot spune că ediția a doua este chiar mai de succes decât prima, care a fost ea însăși un mare succes! Observi cât de bine mă pricep să fiu modest, nu?

Dar după ce te felicită David Lodge, cam ăsta e efectul. Sincer, am impresia că mulți invitați din Occident, își imaginau că vor ajunge cine știe unde, în vreun colț uitat de Europă, numai ca să sfârșească prin a ne spune că din punctul de vedere al atmosferei, al energiilor degajate, festivalul se aseamănă cu oricare alt festival mare din Europa. E o mare realizare, și nu doar pentru Iași, ci pentru România în general, pentru literatură în particular, având în vedere că nu trăim vremuri foarte generoase cu literatura și implicit cu scriitorii.

SB: Poți să ne spui câte ceva despre invitații de anul viitor? Este ceva planificat?

F.I.: Avem câteva nume la care ne gândim, altele cu care deja s-a luat legătura, chiar și câteva promisiuni, dar ar fi mult prea devreme să le divulgăm acum.

SB: Tu pe cine ai vrea să vezi la FILIT?

F.I.: O, lista e lungă. Unul din scriitorii dragi mie este Ian McEwan, care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Sunt un cititor constant al lui și mi-ar plăcea să-l avem invitat, dar m-aș simți la fel de bine și în prezența lui Elif Shafak și/sau a lui Rose Tremain, a lui Margaret Mazzantini și/sau Hilary Mantel, a Mariei Dueñas și/sau a lui Jeffrey Eugenides, a Andreei Levy și/sau a lui Kazuo Ishiguro ș.a.m.d. Nu de scriitori valoroși ducem lipsă.

SB: Și Cărtărescu și Herta Muller au spus că scriu din anumite motive, Cărtărescu pentru că „scrisul este viață”, iar Herta Muller pentru că „scrisul e terapie”.IMG_0165 Tu de ce scrii?

F.I: Probabil motivele pentru care scriitorii scriu nu sunt atât de diferite unele de altele până la urmă. Eu scriu din durere, uneori pentru a înăbuși o durere, alteori pentru a o potența, cred că asta e motivația în cazul meu.

SB: Dintr-o durere se poate scrie, dar dintr-o bucurie se poate?

F.I.: Bucuria vine la urmă, să zicem, există poate crâmpeie de bucurie și pe măsură ce scrii, sau dacă nu de bucurie, cel puțin de mulțumire pentru că, uite, ți-a ieșit un paragraf așa cum voiai, sau ai reușit să transmiți cutare idee sau sentiment, ai mai terminat o carte, nu ești secătuit, mai ai putere să te gândești la următorul roman. Există suficiente momente de mulțumire, rămân până la urmă la cuvântul acesta, dar asta nu înseamnă că nucleul acela dureros se estompează.

SB: Zi-ne ceva amuzant de la vreo lansare de carte, despre vreun cititor înrăit sau altceva de acest gen.

F.I.: Tocmai ce-ți spuneam de durere și tu mă iei cu chestii amuzante. Există o asemenea poveste, dar să știi că nu-i deloc amuzantă. Și tocmai de-aia nici nu-mi arde s-o spun.

SB: Atunci o reacție interesantă de la vreun cititor al cărților tale? Poate de la cineva care ți-a scris pe Facebook: te-am citit, te-am înțeles, mi-a plăcut mult, m-am regăsit.

F.I.: Păi, da, cam de aici pornește totul. De la așa-zisa regăsire, identificare, suprapunere de viziuni. Doar că, repet, în cazul meu nu e nimic amuzant.

SB: Când te apuci de scris știi despre ce vei scrie, ai o viziune asupra cărții? Cătălin Dorian Florescu spunea că are o astfel de viziune, știe bine despre ce vrea să scrie.

F.I.: Am o dorință, nu neapărat o viziune, cu toate că poate fi și-un crâmpei de viziune. Când am scris O fereastră întunecată am avut dorința de a scrie despre Pogromul din ‘41, la următoarea carte, dorința (râde) de a spune câteva lucruri despre mine, deși nu sunt eu în toate.

SB: Chiar așa, cât ești tu în cărțile tale?

F.I.: Aș schimba un pic formularea, nu “cât” ci “unde”. Sunt peste tot și niciunde, de fapt. Sunt peste tot pentru că, până la urmă e mâna mea care scrie de la început până la sfârșit și sunt niciunde pentru că scrisul reprezintă într-o bună măsură și o pierdere a personalității pe care o ai, ca individ. O pierzi sau o transformi în altceva. De aceea sunt și nu sunt în același timp. Dar pornisem de la altceva, de la dorință. Deci am această dorință de a capta ceva, de a surprinde un anumit lucru, pe o întindere mai mare sau mai mică. Normal, în timp ce scriu apar și alte dorințe sau idei la care nu mă gândisem inițial, dar persistă acea dorință de început. Cam așa văd eu lucrurile. Iar acum am dorința de a scrie o carte despre Primul Război Mondial, nu vreau să spun mai multe pentru că dacă spun, n-am să mai pot scrie cartea. E o superstiție, poate, deși eu o văd ca pe o chestie absolut logică, dacă vorbești prea mult despre un plan, creierul îl percepe ca fiind realizat, și atunci motivația dispare.

SB: Ce voiai să te faci când erai mic?

F.I.: Om de știință. Eu nu-mi mai aminteam, dar părinții mi-au spus la un moment dat că asta voiam să mă fac, deși nu aveam (și nu am ) nici un fel de aplecare către științele exacte. Mi-ar fi plăcut să fiu genetician, acum, dacă mă gândesc bine, sau fizician, să fac o muncă care să știu că are o urmare, o importanță concretă pentru umanitate.

o-fereastra-intunecata_1_fullsizeSB: În romanul tău, O fereastră întunecată, ai și influențe thriller, horror, distopice.

F.I.: Nu în felul acesta am gândit eu cartea, dar asta nu înseamnă că nu poate fi văzută și așa. Cartea e o aluzie la ceva, lucrurile n-ar trebui interpretate literal. De exemplu, acei Neoameni, ființele acelea ciudate care ar fi și n-ar fi câini, ar fi și n-ar fi zombies, sunt o alegorie, n-am intenționat să scriu un S.F. sau o distopie, deși am folosit câte ceva din recuzita genurilor. Și Neoamenii și Răuvoitorii trimit, sau ar trebui să trimită, la oameni care sunt printre noi, de exemplu politicienii ar putea fi Răuvoitorii iar oamenii de afaceri,  Neoamenii. Influențe sunt, nu neg, dar repet, nu am vrut să construiesc un univers horror sau S.F. Mi-ar plăcea ca lumea să citească și să se gândească pe cine, din viața reală, ar putea substitui creaturilor din carte.

SB: Te-ai gândit vreodată să scrii basme sau să rescrii un basm folosind elemente din realitatea înconjurătoare? Am văzut că sunt mulți scriitori care fac asta, cel puțin în ultimii ani. De exemplu reiau mituri și le aduc în realitatea de azi.

F.I.: Da, știu despre ce vorbești, editura Canongate are sau a avut un asemenea proiect în care mai multor autori cunoscuți li s-a cerut să reinterpreteze o serie de mituri, scriind un roman. Margaret Atwood a reinterpretat mitul Penelopei, și tot ea, apropos de basme, are o nuvelă în care incorporează povestea lui Barbă-albastră a lui Perrault. Zic de Atwood pentru că sunt un cititor fidel al cărților ei, am și tradus două din ele. În fine, e o direcție pe care s-ar putea merge, dar sincer nu m-am gândit la ea, chit că am și eu în O fereastră întunecată o scurtă referință la Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, este replica Morții din finalul basmului: „Bine ai venit, că, de mai întârziai, și eu mă prăpădeam”. Dar deocamdată asta e singura mea contribuție.

SB: Dacă ți s-ar propune să ecranizezi o carte ai vrea să fii tu regizorul?

F.I.: Nu, nici măcar scenaristul. Ceea ce nu înseamnă că nu mi-ar plăcea să scriu un scenariu, cum la fel de mult mi-ar plăcea să regizez un film, dar nu știu dacă se va întâmpla astacoperta1 vreodată. Arriaga spunea că își concepe scenariile ca pe niște adevărate romane, interesant, având în vedere că scenariile sunt de obicei foarte subțiri când vine vorba de stil, sau poate asta e valabil numai la unii. Sunt curios cum arăta un scenariu scris de Faulkner, de exemplu, sau unul de Fitzgerald, cât de mult din stilul lor era prezent în ceea ce scriau pentru Hollywood. Zic asta pentru că peste ce scriau ei, veneau oricum alte mâini care schimbau, modificau, până ce scenariul ajungea un fel de scriere colectivă, chiar dacă doar numele lor apărea pe ecran ca să dea greutate peliculei. Deci, da, mi-ar plăcea să scriu un scenariu, dar nu după o carte de-a mea, ci mai degrabă unul original. Cât despre regie, mă limitez să zic asta: în Câteva lucruri despre tine, personajul principal este fascinat (sau obsedat, poate) de Woody Allen și Roman Polanski. Ei bine, recunosc că uneori mi-ar plăcea și mie să văd ce văd ei, poate nu chiar cadru cu cadru, dar așa, în linii mari. Mi-ar plăcea să am experiența asta.

SB: Ce muzică asculți? Asculți rock?

F.I.: Ascult muzică rock pentru că asta am auzit în casă. Eu am început cu The Beatles, la care am tot adăugat apoi: The Rolling Stones, The Doors, la un moment dat, Led Zeppelin și multe altele. Anii care mă definesc nu sunt anii ‘90 sau ‘80, ci anii ‘60-‘70, acolo e muzica mea. Ascult și muzică mai recentă, normal, dar cântărețul meu preferat este Leonard Cohen. Urmat de Bob Dylan, Roger Waters și John Lennon.

SB: Ai fost la vreun concert?

F.I.: Am fost la Cohen, am fost la Dylan, am fost la Waters. John Lennon n-a mai ajuns. A tot zis că vine, dar a trebuit de fiecare dată să amâne…

SB: Ce faci în afară de scris, de organizat festivaluri?

F.I.: Ei, nu-i ca și cum organizez festivaluri de o viață. Mai discutăm peste zece ani, să sperăm că atunci întrebarea va fi mai nimerită. Dar ca să-ți răspund totuși, când nu scriu și nu organizez festivaluri predau limba și literatura engleză la Universitatea din Iași. Într-o vreme scriam și cronică literară, dar între timp am renunțat.

SB: Nu mergi la vânătoare ca Arriaga.

F.I.: Nu, nu merg la vânătoare. Am o viață foarte monotonă, dacă tot veni vorba, dar e asumat monotonă tocmai pentru a putea scrie cât mai mult. El își trage seva din experiență, eu mi-o trag mai mult din imaginație.

SB: Te-ai gândit vreodată să pleci din România?

F.I.: M-am gândit de mai multe ori, și nu că nu se poate pleca oricând, dar cred că am trecut de vârsta aceea optimă, când nu te gândești decât la partea pozitivă a experienței. Altfel spus, nu mai am 20 de ani.

SB: Norman Manea a plecat la 50 de ani din România.

76231_1583918832748_5198158_nF.I.: Știu, m-am gândit la el, iar alții au plecat din nevoie mai ales, chiar și mai târziu, dar Norman Manea a plecat, cred, prea târziu, în sensul că a rămas scriitor român, scrie în română, nu că e ceva rău în asta, dimpotrivă, e de admirat că a reușit să se impună în America scriind în limba română. Eu însă, dacă aș pleca, nu aș mai rămâne, cu siguranță, scriitor român, pentru că aș pleca într-o țară în care se vorbește limba engleză și aș începe să scriu în engleză. Am avut și aici câteva porniri din astea, și, fără să mă laud, cred că nu ar fi un lucru dificil pentru mine, mai ales acolo. Dar, rămâne totuși întrebarea, ce aș face dacă aș pleca? Cum m-aș descurca? Ce s-ar alege de mine?

Recunosc că mă bântuie spectrul ratării, am trăit tot timpul cu impresia că sunt croit pentru asta și că, în anumite circumstanțe “favorabile” , aș deveni candidatul perfect. De fapt, e ciudat, pentru că în România șansele de a te rata, sau de a te irosi, sunt mult mai mari decât în afară, și totuși eu am impresia că e invers. Dar cred că e vorba de altceva, și anume de credința pe care o am că ratarea în afară ar fi totală, absolută, pe când aici, ca toate lucrurile în România, ar fi doar parțială. Probabil că în asta constă explicația.

SB: Poate citim următorul roman în engleză, publicat pe undeva prin UK sau în America.

F.I.: Ar fi interesant, dar nu cred. Nu știu. Sunt destui scriitori care au făcut asta. Cioran, la noi, sau Joseph Conrad, care era polonez și a început să scrie în engleză. Sau Nabokov. Mă gândeam la altceva, dacă tot ai adus în discuție subiectul: oare despre ce scrii după ce viața ta se schimbă, după ce pleci și devii cetățean ai unei alte limbi, ai unei culturi diferite? Ce scrii, ca emigrant, altfel spus? Oare încep să te preocupe problemele legate de dezrădăcinare? E obligatoriu să începi să scrii despre problemele de formare a unei noi identități? Sau poți foarte bine să scrii tot despre primul război mondial?

În orice caz, e interesant să poți vorbi mai multe limbi. Mă uitam la traducătorii invitați anul acesta la FILIT. Câțiva dintre ei vorbesc la perfecție româna încât pentru o clipă uiți că suntIMG_7156 totuși străini. Adică, gândirea lor, visele lor, se petrec în altă limbă. Cred că țara asta ar fi mai interesantă dacă ar avea mai mulți străini în ea. Pentru că în funcție de ce limbă vorbești ți se schimbă puțin și modul de gândire, poate nu suficient de mult pentru a scrie un roman, nu din prima cel puțin, dar suficient pentru a veni cu un alt tip de gândire. Mai constructivă, mai normală. Avem nevoie de asta ca de aer. Nu știu de ce zic lucrurile astea.

SB: Așa, pentru final, spune-ne și nouă o bârfă de la FILIT.

F.I.: Nu știu, nu mi-a ajuns nici una la ureche. În general sunt o persoană discretă, dacă vine cineva la mine și îmi zice: „îți spun un secret, dar nu mai spune nimănui chestia asta”, eu n-o spun. Deci chiar dacă aș ști o bârfă, n-aș spune-o. Dar sincer acum, chiar nu știu una.

SB: Dar nu mă refer la o bârfă negativă neapărat, ci la ceva amuzant, o anecdotă.

F.I.: Îmi amintesc că anul trecut, de exemplu, David Vann ne-a rugat să nu-i programăm nici un eveniment până la ora 14, nici măcar plecarea, pentru că el în fiecare zi până la ora aceea scrie. Inițial, mi s-a părut o dorință oarecum excentrică, având în vedere că omul își petrecea doar trei zile aici, dar i-am respectat-o, iar acum nu pot să spun decât că îi admir disciplina, voința de a nu se abate de la o rutină nici măcar când se găsește într-un context excepțional. Eu nici nu m-aș fi gândit să le cer asta organizatorilor unui festival. Aș fi zis, ei lasă, am să recuperez eu după. Și probabil n-aș mai fi recuperat niciodată. Și nici măcar nu mi-ar fi părut rău.

(foto: 1, 2)

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

V. Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB.
Ion-Valentin Ceaușescu este coordonator „Scrie-ți Povestea” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth).
Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 230