„Oryx și Crake” de Margaret Atwood [fragment]

Margaret Atwood, Oryx și Crake

Serie de autor

Traducere din limba engleză și note de

hardcover, 496 p, 115×185 mm

ISBN 978-606-710-465-3


Pe lista scurtă a premiilor Orange și Man Booker

Prima parte a unei trilogii care va continua cu Anul potopului și MaddAddam, Oryx și Crake este o călătorie în iadul viitorului. Într-o lume în care nu mai există nicio barieră morală în calea ingineriei genetice, Pământul devine un laborator imens: genografi lucrează – de dragul profitului – la cele mai vandabile modificări genetice, conflictele sociale se intensifică, virușii și bacteriile iau forme tot mai virulente și avem ocazia să vedem cu încetinitorul felurile în care poate fi schimonosită natura până la implozie. Totul promite o apocalipsă.

Care nu întârzie să vină. Crake lucrează în secret la un ambițios proiect genetic, încercând să creeze o specie nouă de hominizi, mai bine adaptată noii lumi, mai puțin violentă. Prietenul lui din copilărie, Jimmy, e singurul din vechea lume care știe ce s-a întâmplat și își așteaptă printre creaturile stranii ale lui Crake sfârșitul, care-ar putea de fapt să fie sfârșitul întregii omeniri.

„O carte impozantă și curajoasă.” New Yorker

Oryx și Crake este Atwood în ce are ea mai bun: o carte lugubră, fără ocolișuri, ingenios de scabroasă, dar totuși înduioșătoare și presărată cu străluciri de poezie pură.” The Independent



REJOOVENESENSE

Când ajunge în dreptul faţadei de sticlă şi aluminiu a Complexului RejoovenEsense, deja gâfâie şi transpiră din abundenţă. Clădirea, care măsoară în jur de patru metri înălţime, nu mai este electrificată, iar ţepii metalici de protecţie au început deja să ruginească. Se îndreaptă spre poarta principală – care arată de parcă ar fi detonat-o cineva, oprindu‑se pentru câteva clipe în umbra ei ca să‑şi mănânce batonul energizant de ciocolată şi să‑și termine sticla cu apă. Apoi porneşte din nou, trecând peste şanţurile de apărare, depășind gheretele santinelelor, unde obişnuiau să stea gărzile Corpurilor de Securitate, şi mai apoi de camerele cu pereți din sticlă, unde era monitori­zat echipamentul de supraveghere, şi dincolo turnul de pază, cu uşa lui de oţel, rămasă acum deschisă pentru totdeauna, unde altădată i s‑ar fi verificat amprenta digitală şi cea a retinei.

Mai încolo se întinde priveliştea pe care şi‑o aminteşte atât de bine: zona rezidenţială aranjată ca o grădină din suburbii, având case în stil georgian, sau Tudor, sau provincial francez şi străduţe şerpuite, care duceau altădată spre terenurile de golf ale angajaţilor, spre restaurantele, cluburile de noapte, clinicile, mallurile şi terenurile lor de tenis acoperite. În partea dreaptă, dincolo de granițele propriu‑zise ale zonei, se află centrele de izolare şi studiere a celor mai periculoase bioforme, cu niște clădiri vopsite într‑un portocaliu intens şi fortăreţele din sticlă neagră incasabilă, în formă de cub, unde se perfectau afacerile. În depărtare se vede şi destinaţia – parcul central şi partea de sus a cupolei vrăjite a lui Crake, vizibilă pe deasupra copacilor, rotundă, albă şi strălucitoare, ca un balon de gheaţă. Uitându‑se la ea, Snowman e cuprins de un tremur.

Dar nu e momentul să se frământe degeaba. O porneşte pe strada principală, călcând peste învălmăşeala de haine şi stârvuri umane – sau peste ce a mai rămas din ele după ce necrofagii şi‑au făcut datoria. Atunci când plecase de aici, zona arăta ca după război, iar mirosul era insuportabil. Acum totul e liniştit, iar duhoarea de abator s‑a risipit în bună măsură. Porcanii trebuie să fi scurmat peluzele, pentru că urmele lor de copite se văd peste tot. Din fericire, nu sunt proaspete.

Primul lui obiectiv este mâncarea. Teoretic, şansele cele mai mari pentru asta le‑ar avea mallurile, dar până acolo e ceva de mers şi lui îi este prea foame. În afară de asta, trebuie să se adăpostească de soare chiar în clipa asta.

Aşa că o ia pe a doua stradă la stânga, spre unul dintre sectoarele rezidenţiale. În dreptul curbelor, buruienile sunt mai dese. Strada e circulară, iar din insuliţa din mijloc nişte tufe înflorite, netunse și crescute la întâmplare, aruncă în jur o vâlvătaie roşiatic‑vişinie. Vreo specie exotică modificată. În câţiva ani vor muri sau, dimpotrivă, se vor adapta și se vor înmulţi, acoperind treptat toată zona şi sufocând celelalte plante autohtone. Cine mai ştie acum? Lumea întreagă e un vast experiment scăpat de sub control – aşa cum a fost dintotdeauna, după părerea lui Crake –, iar doctrina consecinţelor neintenţionate e în plină desfăşurare.

Casa pe care a pus ochii este una de dimensiuni medii, în stil Queen Anne. Uşa de la intrare e închisă, dar unul dintre ochiurile de geam în formă de romb a fost deja spart: vreun amărât de hoţ trebuie să fi intrat înaintea lui. Snowman se întreabă ce putea oare să caute sărmanul aici: hrană, bani care nu aveau să‑i mai folosească la nimic sau doar un loc unde să doarmă? Orice ar fi căutat, n‑avea cum să‑l mai ajute prea mult.

Ia câteva înghiţituri de apă dintr‑o mini‑fântână arteziană, împodobită cu nişte broaşte cu aspect tâmp, destul de plină de la ploaia torenţială de ieri şi fără prea mult găinaţ de pasăre în ea. Snowman n‑are de unde să ştie ce boli au păsările şi dacă microbul e transmisibil prin fecalele lor. Va trebui să‑şi încerce norocul. După ce se stropeşte pe faţă şi pe gât, îşi umple sticla la loc. Apoi priveşte cu atenţie casa, căutând semne de activitate umană. Nu poate scăpa de sentimentul că cineva – cineva asemenea lui – îl pândeşte de undeva, de după un colţ, de după o uşă întredeschisă.

Îşi dă jos ochelarii de soare şi‑i îndeasă într‑unul din faldurile cearşafului. Apoi se strecoară în casă prin geamul lipsă – mai întâi un picior, apoi celălalt, nu înainte de a‑şi fi aruncat băţul înăuntru. Acum se găseşte în semiîntuneric. Părul de pe braţe i se zbârleşte, claustrofobia şi energia negativă îi apasă deja pe umeri. Aerul e apăsător, ca şi cum panica s‑ar fi acumulat aici în straturi succesive şi încă n‑ar fi avut timp să se risipească. Miroase a o mie de guri de canal înfundate.

— Bună ziua! se surprinde spunând. E cineva acasă?

Nu se poate abţine: orice casă îl duce cu gândul la potenţiali locuitori. Pentru o clipă ezită: greaţa îi clocoteşte în gât. Apoi duce un colţ al cearşafului lui împuțit la nas – măcar e propriul lui miros – şi îşi croieşte drum de‑a lungul carpetei mucegăite, până dincolo de siluetele întunecate care trebuie să fie masivul mobilier ce imită mobila stil. Se aude un chiţăit, urmat de zgomot de lăbuţe în alergare: şobolanii s‑au instalat de mult aici. Se mişcă cu grijă, uitându‑se atent pe unde calcă. E conştient că pentru ei e un fel de leşîn viaţă, un stârv ambulant. Măcar sunetele pe care le‑a auzit erau de şobolan, nu de şarolan. Şarolanii nu chiţăie, ci sâsâie.

Chiţăiau, sâsâiau, se corectează el. Între timp fuseseră exterminaţi, au dispărut – trebuie să‑şi repete asta la nesfârşit.

Să le luăm pe rând, îşi spune. Localizează barul din sufragerie şi îl cercetează rapid. O sticlă de whisky pe jumătate plină, altceva nimic, doar câteva sticle goale. Nicio ţigară. Trebuie să fi fost o casă de nefumători sau poate că le‑a luat pe toate hoţul care intrase aici înaintea lui.

— Du‑te dracu’! i se adresează el bufetului de stejar.

Apoi urcă în vârful picioarelor pe scările mochetate, până la etaj. De ce trebuie să facă totul în linişte, de parcă ar fi un răufăcător? Nu se poate dezbăra de ideea că, pe undeva prin casă, proprietarii dorm şi, dacă nu merge încet, au să‑l audă şi‑au să se trezească. Dar e o prostie, îşi spune.

Pe gresia în tonuri pământii din baie e întins cadavrul unui bărbat îmbrăcat într‑o pijama cu dungi maro şi albastre. Ciudat cum în situaţii limită cei mai mulţi oameni se reped spre baie. În case de genul acesta, băile erau locurile care aduceau cel mai mult cu niște sanctuare, în care te puteai retrage să meditezi. Sau să borăşti, să‑ţi iasă sângele pe ochi, să‑ţi caci maţele, să cauţi cu disperare în dulăpiorul cu medicamente vreo pastilă care să te salveze.

E o baie frumoasă. Are şi jacuzzi, cu sirene din ceramică mexicană pe pereţi, având frunţile împodobite cu niște coronițe de flori, părul blond căzându‑le în onduleuri pe umeri şi pe sânii mici, dar rotunzi, care se termină cu sfârcuri pictate în roz‑deschis. Nu l‑ar deranja să facă un duş – casa are probabil un rezervor secundar alimentat cu apă de ploaie –, dar cada e pătată cu o substanţă care acum s‑a întărit. Ia un săpun pentru mai târziu şi se uită în dulăpiorul de medicamente după o cremă de protecție solară, fără succes însă. Găseşte un tub de BlyssPluss, pe jumătate gol, și o cutie cu aspirină pe care o şuteşte. Se întreabă dacă n‑ar fi bine să adauge şi o periuţă de dinţi, dar simte o aversiune la ideea de a băga în gură periuţa unui mort, aşa că ia doar pasta de dinţi. ,,Pentru un zâmbet mai alb“, citeşte el pe tub. Foarte bine, chiar are nevoie de un zâmbet mai alb, deşi, la momentul acesta, nu‑şi dă seama la ce i‑ar mai folosi.

Oglinda dulăpiorului cu medicamente a fost spartă, într‑un ultim gest de furie zădarnică, de protest cosmic. „De ce una ca asta? Şi de ce eu?“ Înţelege o asemenea reacţie, şi el ar fi făcut la fel. Ar fi spart ceva, și‑ar fi făcut bucăți ultima reflecție. Cea mai mare parte a cioburilor sunt în chiuvetă. Dar tot ar fi bine să fie atent pe unde calcă: la fel ca în capul unui cal, viaţa lui depinde acum de picioare. Dacă nu mai poate merge, va ajunge hrană pentru şobolani.

Îşi continuă incursiunea de‑a lungul holului. Stăpâna casei e în dormitor, vârâtă sub plapuma roz cu auriu care acoperă tot patul uriaş. De sub lenjerie îi ies o mână şi un omoplat, cu oasele şi tendoanele îmbrăcate într‑o cămaşă de noapte ce imită blana leopardului. E întoarsă cu fața în partea cealaltă, ceea ce‑l lasă indiferent, dar părul îi e intact, ca şi când pe cap ar fi avut o perucă: rădăcini negre, cu şuviţe argintii, ca de zână. Pe anumite femei le prindea genul ăsta de coafură.

Mai demult avea obiceiul să cotrobăiască prin sertarele oamenilor dacă i se ivea ocazia, dar acum nu are chef. Oricum, n‑ar găsi probabil nimic mai deosebit decât în alte situaţii. Lenjerie intimă, jucării erotice, bijuterii amestecate cu cioturi de creioane, ceva mărunţiş, ace de siguranţă şi cel mult un jurnal, dacă avea noroc. În liceu îi plăcea să citească jurnalele fetelor, cu literele lor mari și semnele lor de exclamare, pline de formulări extreme – „iubire iubire iubire, ură ură ură“ – şi de sublinieri făcute în culori, ca misivele anonime pe care ulterior avea să le primească la serviciu. Aştepta până când fata intra sub duş, după care începea să‑l frunzărească în grabă. Bine­înţeles că se uita după propriul nume, deși nu‑i plăcea întotdeauna ce găsea.

Odată a putut citi următoarele: „Jimmy, băgăcios împuţit ce eşti, ştiam c‑ai să citeşti asta, TE URĂSC, nu înseamnă că dacă mi‑am tras‑o cu tine îmi şi placi, aşa că ia mai CARĂ‑TE!!!“ O chema Brenda, era drăguţă, mesteca tot timpul gumă şi stătea chiar în faţa lui la ora de deprinderi practice. Avea un robocâine cu baterii solare, care lătra, făcea aport cu un os de plastic şi îşi ridica piciorul ca să facă pipi – o apă cu aspect de urină. Întotdeauna s‑a mirat cum cele mai dure şi mai afurisite fete îşi umpleau dormitoarele cu cele mai siropoase şi mai sentimentale nimicuri.

Pe măsuţa de toaletă se află obişnuitele creme anticelulitice, tratamente hormonale, fiole şi injecţii, produse cosmetice şi sticluţe cu parfum. În semiîntunericul de aici – singura geană de lumină e cea care răzbate prin jaluzele – obiectele strălucesc misterios, o natură moartă dată cu lac. Snowman se stropeşte puţin cu lichidul dintr‑o sticluţă, un parfum de mosc care, speră el, va acoperi celelalte mirosuri din încăpere. Crack Cocaine scrie pe eticheta cu litere aurii, în relief. Pentru o secundă îi trece prin minte să dea pe gât conţinutul, dar apoi îşi aminteşte de sticla de whisky.

Apoi se apleacă pentru a se uita în oglinda ovală. Nu rezistă niciodată în fața oglinzilor din casele în care intră, aruncă o privire furișă propriei imagini ori de câte ori are ocazia. Pe zi ce trece e tot mai şocat de ceea ce vede. Un necunoscut se holbează la el cu ochi împăienjeniţi şi obraji scobiți, plin de urme de la înţepăturile insectelor. Arată cu douăzeci de ani mai bătrân. Îşi face cu ochiul, rânjeşte şi scoate limba: efectul e de‑a dreptul sinistru. În spatele lui, reflectat în oglindă, scheletul din pat aduce cu o femeie în carne şi oase. E ca şi cum din clipă în clipă s‑ar putea întoarce spre el şi, deschizându‑şi braţele, i‑ar şopti: „Vino şi ia‑mă!“ Pe ea şi părul ei de zână.

Avusese şi Oryx o perucă de culoarea asta. Îi plăcea să poarte tot felul de costumaţii, să‑şi schimbe înfăţişarea, să pretindă mereu că e o altă femeie. Defila prin cameră, făcea un mic număr de striptease, îşi unduia şoldurile, poza. Spunea că bărbaţilor le place varietatea.

— Cine ţi‑a spus asta? o întrebase Jimmy.

— Ei, cineva, a răspuns ea izbucnind în râs.

Asta înainte ca el s‑o ia în braţe şi să‑i cadă peruca…

Jimmee!

Dar acum nu‑şi poate permite să se gândească la Oryx.

Se pomenește stând în mijlocul camerei. Mâinile i se bălăngănesc pe lângă corp, gura îi e deschisă.

— Am fost neinspirat, spune el cu voce tare.

Următoarea e camera copilului, cu un computer de un roşu vesel, un raft cu ursuleţi, tapet cu girafe şi o grămadă de CD‑uri conţinând, după imaginile de pe copertă, nişte jocuri extrem de violente. În schimb, nici urmă de copil. Poate că a murit primul şi a fost incinerat în primele zile, când trupurile încă se mai incinerau. Sau poate s‑a speriat când şi‑a văzut părinţii prăbuşindu‑se şi scuipând sânge şi a fugit. Poate că era şi el printre pa­chetele de haine şi oase pe lângă care a trecut pe stradă. Unele erau chiar foarte mici.

Găsi dulapul cu aşternuturi şi‑şi schimbă cearşaful mizerabil cu unul nou, de data asta nu simplu, ci unul cu model floral, care cu siguranţă va face senzaţie printre copiii Crakerilor. Uite, au să spună ei, lui Snowman i‑au crescut frunze! L‑ar crede în stare. În dulap e un teanc în­treg de cearşafuri curate şi frumos aranjate, dar Snowman nu ia decât unul. Nu vrea să se încarce cu obiecte care nu‑i sunt cu adevărat de folos. Şi oricum, dacă‑i mai trebuie ceva, se poate întoarce oricând.

În minte îi răsună vocea mamei lui, care îi spune să pună cearşaful vechi în coşul cu rufe murdare – vechile canale neuronale mor greu – însă el îl aruncă pe jos, după care coboară la parter şi se duce în bucătărie. Speră să găsească ceva conserve pe‑aici: tocăniţă de soia sau fasole cu cârnaţi din înlocuitor de carne, ceva care să conţină proteine – chiar şi nişte legume ar fi bune, din înlocuitori sau adevărate, ar fi în stare să mănânce orice –, însă cine a spart geamul de la intrare trebuie să fi golit şi cămara. Găseşte în schimb o mână de cereale uscate într‑o cutie cu capac, aşa că le mănâncă pe astea. Sunt sută la sută carton cu genă de junk food şi trebuie să mestece bine la ele şi să bea nişte apă ca să‑i alunece pe gât. Mai găseşte şi trei pachete de nuci caju, pachețele de mâncat în tren, şi înfulecă rapid unul; din fericire, nu sunt foarte râncede. Dă şi peste o cutie de sardele SoyOBoy şi peste o sticlă de ketchup pe jumătate goală, dar care are o culoare maro‑închis şi probabil fermentează de ceva vreme.

Se abţine să deschidă uşa frigiderului. O parte a mirosului din bucătărie vine de‑acolo.

Într‑unul din sertarele dulapului găseşte o lanternă care funcţionează. O ia, împreună cu câteva capete de lumânare şi nişte chibrituri. Găseşte un sac de gunoi, exact acolo unde ar trebui să fie, şi pune totul în el, inclusiv sardelele, celelalte două pachete de caju, sticla de whisky, săpunul şi cutia cu aspirină. Ia şi două cuţite, nu foarte ascuţite, și o oală de gătit care‑i va fi de folos în caz că va găsi ceva care se poate găti.

Undeva, mai în spate, înghesuit între bucătărie şi debara, e un birouaş. O masă cu un computer mort, un fax, o imprimantă, un suport de pixuri, un raft de cărţi – un dicţionar, un ghid Bartlett, Antologia Norton de poezie modernă. Tipul de sus, în pijamaua cu dungi, trebuie să fi fost un literat, vreun scriitor de discursuri la RejoovenEsense, vreun depanator de ideologii, vreun agent de presă sau poate vreun chiţibuşar profesionist. Săracu’, îşi zice Snowman.

Lângă o vază cu flori ofilite şi o fotografie înrămată cu tatăl şi fiul – aşadar copilul era băiat de vreo şapte sau opt ani – se află un carnețel de însemnări. În capul primei pagini erau scrise lăbărțat cuvintele: „NU UITA SĂ TUNZI PELUZA“. Apoi, mai jos, cu litere ezitante, se poate distinge: „Sună la clinică…“ Pixul e încă acolo, lângă hârtie, ca şi cum ar fi fost scăpat jos de o mână slăbită. Trebuie să se fi manifestat brusc, chiar atunci, și boala şi conştientizarea ei. Snowman şi‑l poate imagina pe bărbat dându‑şi seama ce se petrece, în timp ce mâna cu care scria începuse să tremure. Probabil că a fost unul dintre primele cazuri, altfel nu şi‑ar mai fi făcut griji în privinţa peluzei.

Părul de pe ceafă i se zbârleşte din nou. De ce are oare sentimentul că locul în care a pătruns e chiar casa lui? E casa lui de acum douăzeci şi cinci de ani, în timp ce copilul dispărut e chiar el.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Content Manager

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Număr articole publicate : 2884