Feminismul celor 99%. Un manifest [fragment]

Teza 6: Violența de gen ia multe forme, și toate au legătură cu relațiile sociale capitaliste. Noi ne propunem să le combatem pe toate.

Cercetătorii estimează că, la nivel global, mai mult de una din trei femei au fost expuse la o formă sau alta de violență de gen de-a lungul vieții. Mulți dintre cei care comit astfel de acte sunt partenerii intimi, responsabili în cazul unui procent incredibil de 38% dintre femeile ucise. Violența partenerilor intimi poate fi fizică, emoțională, sexuală sau toate la un loc şi este prezentă în întreaga societate capitalistă – la toate popoarele, în toate clasele, la toate rasele şi în toate grupurile etnice. Departe de a fi accidentală, violența de gen îşi are rădăcinile în structura instituțională de bază a societății capitaliste. Violența de gen la care asistăm astăzi reflectă dinamica contradictorie a vieții personale şi de familie în societatea capitalistă. Iar sursa acesteia este separarea, caracteristică acestui sistem, a procesului prin care se fac oamenii de cel prin care se face profitul, dintre familie şi „muncă”. O schimbare-cheie în această privință a avut loc odată cu trecerea de la gospodăriile extinse, predominante în trecut, care erau formate din persoane înrudite – şi în care bărbații în vârstă aveau putere de viață şi de moarte asupra celorlalți – la familia nucleară, restrânsă şi heterosexuală, din modernitatea capitalistă, care îi învesteşte cu mai puțină putere pe bărbații „mai mici” din fruntea unor gospodării mai reduse. Odată cu această trecere, caracterul violenței de gen între rude a suferit o schimbare fundamentală. Un fenomen, recunoscut înainte ca politic, a devenit „privat”: mai puțin formal şi mai „psihologizat”, mai puțin „rațio nal” şi controlat. Alimentată adeseori de alcool, ruşine şi frica de a-şi pierde poziția dominantă, acest tip de violență de gen poate fi observată în toate perioadele dezvoltării capitaliste. Cu toate acestea, ea devine mult mai virulentă şi mai generalizată în vremuri de criză. În astfel de perioade, când frica de pierdere a statutului social, precum şi precaritatea economică şi incertitudinea politică se profilează amenințător la orizont, şi ierarhia de gen pare să se clatine. Unii bărbați încep să perceapă femeile ca fiind „scăpate de sub control”, iar societatea modernă, cu noile libertăți sexuale şi fluiditatea genurilor, pare „scrântită”. Soțiile şi iubitele lor sunt „obraznice”, casele le sunt „în dezordine” şi copiii, „sălbatici”. Șefii nu îi mai slăbesc, colegilor li se fac favoruri pe nedrept, iar locurile de muncă le sunt în pericol. Priceperea sexuală şi puterea de seducție le sunt puse sub semnul întrebării. Simțindu-şi masculinitatea amenințată, bărbații explodează. Dar nu orice violență de gen din societatea capitalistă ia această formă aparent „privată”, „irațională”. În alte cazuri, ea este cât se poate de „rațională”: dovadă hărțuirea sexuală folosită ca tehnică de control. Printre exemple se numără utilizarea violării femeilor înrobite sau colonizate pentru a teroriza comunitățile de culoare şi a le supune şi mai mult; violarea repetată a femeilor de către proxeneți şi traficanți pentru a le „roda”; şi violarea în masă a femeilor „duşmane” ca armă de război. La fel de folosite sunt şi violul şi hărțuirea sexuală la locul de muncă, în şcoli sau în spitale. În aceste cazuri, atacatorii sunt şefii şi supraveghetorii, profesorii şi antrenorii, polițiştii şi paznicii din închisori, doctorii şi psihologii, proprietarii de locuințe închiriate şi cadrele militare – şi toți au o putere instituționalizată asupra victimelor lor. Ei au posibilitatea de a solicita servicii sexuale, aşa că unii o şi fac. În aceste situații, principala cauză este vulnerabilitatea economică, profesională, politică şi rasială a femeilor: dependența noastră de salariu, de recomandări, de bunăvoința angajatorului sau a şefului de echipă de a nu cere dovada statutului de imigrant legal. Această violență devine posibilă datorită existenței unui sistem de putere ierarhică ce îmbină genul, rasa şi clasa. Astfel, sistemul este consolidat şi normalizat. De fapt, aceste două forme de violență de gen – una privată, cealaltă publică – nu sunt chiar aşa de diferite, la urma urmelor.

Există şi situații mixte, ca în cazul subculturii adolescenților, a frățiilor şi a echipelor sportive, în care bărbații tineri adoptă metodele misoginiei instituționalizate şi intră în competiție pentru statut social şi dreptul de a se umfla în pene abuzând femeile. În plus, unele forme de violență de gen publică şi privată formează un cerc vicios, prin care se consolidează reciproc. Capitalismul atribuie munca reproductivă într-o măsură covârşitoare femeilor, restricționându-ne, astfel, capacitatea de a participa din plin, de pe picior de egalitate, la „munca de producție”, ceea ce înseamnă că majoritatea ajungem în locuri de muncă fără perspective, care nu sunt suficient de bine plătite pentru a întreține o familie. Ceea ce ne afectează viața „personală”, opțiunile de a ieşi din relații nesatisfăcătoare fiind, astfel, mai limitate. Cel mai mult de câştigat de pe urma acestei situații are, fără doar şi poate, capitalul. Dar, pentru femei, principala ei consecință este un dublu abuz – mai întâi, din partea apropiaților, fie ei rude sau parteneri intimi, şi, în al doilea rând, din partea celor care susțin şi impun capitalul. Reacțiile feministe convenționale la adresa violenței de gen sunt de înțeles, dar totuşi inadecvate. Cel mai frecvent se cer criminalizarea şi pedepsirea ei. Acest „feminism carceral”, cum a fost botezat, ia de bun tocmai aspectul care trebuie pus sub semnul întrebării: ipoteza greşită că legile, poliția şi tribunalele au suficientă autonomie față de structura de putere capitalistă pentru a se împotrivi puternicei ei tendințe de a genera violență de gen. În realitate, justiția vizează într-o măsură disproporționată bărbații de culoare săraci şi din clasa muncitoare, inclusiv migranții, în timp ce gulerelor albe le permite să violeze şi să snopească în bătaie după bunul plac; iar ponoasele le trag tot femeile, care trebuie să se deplaseze pe distanțe mari pentru a-şi vizita fiii şi soții încarcerați, să îşi întrețină singure familiile şi să sufere repercusiunile legale şi birocratice ale încarcerării. De asemenea, campaniile împotriva traficului de persoane şi legile împotriva „sclaviei sexuale” sunt folosite adeseori pentru a deporta migrantele, în timp ce violatorii lor şi profitorii rămân în libertate. În acelaşi timp, soluția încarcerării nu ia în seamă cât de important este pentru supraviețuitoare să aibă posibilitatea de a ieşi din situațiile care le pun în pericol. Legile care incriminează violul conjugal şi abuzul sexual la locul de muncă nu ajută deloc femeile care nu au unde să se refugieze şi nici mijloacele necesare. În astfel de condiții, feministele care au măcar o fărâmă de sensibilitate la problemele de clasă şi rasă nu au cum să susțină soluția încarcerării la violența de gen. La fel de inadecvate sunt şi „soluțiile bazate pe mecanismele pieței”, pe care le promovează femocratele. De la înălțimea pozițiilor lor în instituții financiare globale, aceste progresiste neoliberale propun ca nenorocitele lor surori din Sudul Global să fie protejate de violență împrumutându-li-se mici sume de bani pentru a-şi deschide o afacere. Dovezile că microîmprumuturile chiar reduc violența domestică sau promovează independența femeilor de bărbați sunt, în cel mai bun caz, sporadice. Dar una dintre consecințe este cât se poate de evidentă: microîmprumuturile cresc dependența femeilor de creditori. Strângând lațul datoriilor în jurul gâtului femeilor sărace şi din clasa muncitoare, această abordare a violenței de gen nu face decât să genereze violență, la rândul ei. Când vine vorba de violența de gen, feminismul celor 99% respinge atât soluțiile carcerale, cât şi pe cele femocratice. Știm că, în capitalism, violența de gen nu reprezintă o perturbare a ordinii fireşti a lucrurilor, ci o condiție sistemică. Adânc înrădăcinată în ordinea socială, ea nu poate fi nici înțeleasă, nici corectată despărțind-o de contextul mai larg al violenței capitaliste: violența biopolitică a legilor care îngrădesc libertatea reproductivă; violența economică a pieței, a băncilor, a proprietarilor de locuințe închiriate şi a creditorilor hrăpăreți; violența de stat a poliției, a tribunalelor şi a gardienilor din închisori; violența transnațională a agenților de frontieră, a regimurilor migrației şi a armatelor imperiale; violența simbolică a culturii de masă, care ne colonizează mințile, ne deformează corpurile şi ne reduce la tăcere; acea violență ecologică „lentă” care ne macină comunitățile şi habitatele.

Aceste dinamici – de altfel, endemice în capitalism – au luat proporții semnificative în actuala perioadă de criză. În numele „responsabilității individuale”, politicile neoliberale au dus la tăierea fondurilor publice pentru asistența socială. În anumite cazuri, au supus serviciile publice principiilor pieței, transformându-le în surse directe de profit; în altele, le-au deviat către familii, forțându-le pe acestea – şi mai ales pe femei – să ducă în cârcă întreaga povară a îngrijirii. Ca urmare, violența de gen a fost încurajată şi mai mult. În Statele Unite, prăbuşirea pieței ipotecare a afectat în proporție covârşitoare femeile de culoare, care au suferit cele mai multe evacuări şi în cazul cărora exista o mai mare probabilitate de a fi obligate să aleagă între a dormi pe străzi sau a rămâne în relații abuzive. În Marea Britanie, guvernanții au reacționat la colapsul financiar tăind din bugetul pentru servicii publice – în primul şi în primul rând, fondurile alocate adăposturilor pentru victimele violenței domestice. În Caraibe, creşterea prețurilor la hrană şi combustibil a coincis cu tăierea fondurilor publice pentru servicii sociale, ceea ce a dus la intensificarea violenței de gen. Aceste mişcări au fost însoțite de proliferarea unei propagande disciplinare, cu scop uniformizator. Admonestările repetate adresate femeilor, îndemnate să fie soții „ascultătoare” sau să facă mai mulți copii, se transformă mult prea uşor în justificări ale violenței împotriva celor care nu se conformează rolurilor şi identităților normative de gen. În plus, în ziua de azi, legislația care subminează sindicatele a exacerbat violența din sectoarele economice care se sprijină, în principal, pe femei. În zonele industriale libere pentru export, aşa cum sunt, de exemplu, cele trei mii de maquiladoras în Mexic, violența de gen este folosită la scară largă ca instrument de disciplinare a muncitoarelor. Șefii şi managerii din fabrici se folosesc de violuri, abuzuri verbale şi percheziții corporale umilitoare în serie pentru a creşte productivitatea şi a descuraja sindicalizarea. Odată împământenite în aceste zone libere, e doar o chestiune de timp până când aceste practici se vor generaliza, pătrunzând în întreaga societate – inclusiv în familiile din clasa muncitoare. Aşadar, în societățile capitaliste, violența de gen nu este o structură independentă. Dimpotrivă, ea are rădăcini adânci în ordinea socială care împleteşte subordonarea femeilor cu organizarea muncii pe criterii de gen şi dinamica acumulării de capital. Văzută astfel, nu e de mirare că mişcarea #MeToo a început ca un protest împotriva abuzurilor de la locul de muncă, nici că prima declarație de solidaritate cu femeile din industria spectacolului a venit din partea imigrantelor care lucrau în fermele din California: acestea au recunoscut imediat în Harvey Weinstein nu doar un simplu agresor, ci şi un şef puternic, care putea să dicteze cui i se va permite să muncească la Hollywood şi cui nu. Violența, sub toate formele ei, este parte integrantă din felul în care funcționează societatea capitalistă – pentru că doar printr-un amestec de constrângere directă şi consimțământ construit artificial sistemul se poate menține, chiar şi atunci când este favorizat şi de alte circumstanțe. O formă de violență nu poate fi oprită fără a le opri şi pe celelalte. Feminismul celor 99% îşi propune să le elimine pe toate şi să lege lupta împotriva violenței de gen de lupta împotriva tuturor formelor de violență din societatea capitalistă – şi împotriva sistemului social de la baza lor.


Din partea a trei dintre organizatoarele Grevei Internaționale a Femeilor:  un manifest pentru feminismul celor 99%

Locuințe pe care nu ni le mai putem permite, salarii la limita supraviețuirii, servicii medicale pe care nu ne putem baza, violențele poliției – acestea nu sunt teme obișnuite pentru feministe.  Dar de ce ar trebui feminismul să se limiteze doar la spart plafoanele de sticlă de prin corporații? Acesta este un manifest al celor 99%.  Al celor pentru care creșterea salariului minim și serviciile medicale și de îngrijire a copiilor gratuite și de calitate sunt mult mai importante decât numărul de femei care ajung CEO.  Feminismul nu începe și nu se termină cu cât sunt de reprezentate femeile la vârful ierarhiilor.

Feminismul începe cu problemele celor 99%.

Autoare: , ,

MANIFEST: „Locuințe pe care nu ni le mai putem permite, salarii la limita supraviețuirii, servicii medicale pe care nu ne putem baza, violențele poliției – acestea nu sunt teme obișnuite pentru feministe.  Dar de ce ar trebui feminismul să se limiteze doar la spart tavanele de sticlă de prin corporații? La urma urmei, pentru majoritatea dintre noi – pentru 99% dintre noi – problema principală nu e dacă reușim sau nu în afaceri. Acesta este un manifest al celor 99%.  Al celor pentru care creșterea salariului minim și serviciile medicale și de îngrijire a copiilor gratuite și de calitate sunt mult mai importante decât numărul de femei care ajung CEO. Un manifest care cere mai puține închisori, protecție pentru migranți, locuințe de calitate și pe care ni le putem permite, libertate pentru Palestina, sfârșitul războaielor imperialiste din Orientul Mijlociu, și multe altele.

Din partea a trei dintre organizatoarele Grevei Internaționale a Femeilor, acest manifest arată de ce toate acestea sunt teme feministe.  Feminismul nu începe și nu se termină cu cât sunt de reprezentate femeile la vârful ierarhiilor din societate.  Feminismul începe cu problemele celor 99%.”


este profesoară universitară de filosofie la New School for Social Research.  A publicat Dangerous  Liaisons: The Marriages  and Divorces  of  Marxism  and  Feminism și A  Wolf  in  the  City:  Tyranny  and  the Tyrant  in  Plato’s  Republic.

Tithi  Bhattacharya este profesoară universitară și Directoarea programului de Studii Globale de la Universitatea Purdue.  A publicat The  Sentinels  of  Culture:  Class, Education,  and  the  Colonial  Intellectual  in  Bengal și a coordonat colecția Mapping Social  Reproduction  Theory.

Nancy  Fraser deține catedra de filosofie și politică Henry  and  Louise  A.  Loeb la New School for Social Research.  A publicat Fortunes  of  Feminism:  From  State-Managed  Capitalism  to  Neoliberal  Crisis și  Scales of  Justice:  Reimagining  Political  Space  in  a  Globalizing  World.


Cu acest manifest, lansează colecția de teorie și practică feministă Bread&Roses, după faimosul slogan al primelor greviste feministe. Această colecție își propune să prezinte lucrări fundamentale de teorie și practică feministă care analizează condiția femeii la intersecția asupririlor de gen, clasă, rasă, sexualitate. De la texte clasice pana la apariții recente, aspirația acestei selecții este să afirme idealurile unui feminism cu adevărat egalitar, care nu slujește la reproducerea unor privilegii și ierarhii, ci le face să se prăbușească.

Coordonare: .

Lasă un semn

comentarii

Autor articol: Semnu' Bun

Avatar
Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.