Florin Irimia – Misterul mașinuțelor chinezești

A patra carte a lui , Misterul mașinuțelor chinezești, îmi  pare și cea mai personală și intimă scriere a lui. În toate cărțile sale de până acum găsim elemente autobiografice, în toate autorul sapă în propria memorie și scoate de acolo detalii și povești care își fac loc în ficțiunile sale, însă aceasta este aproape pe de-a-ntregul autobiografică sau autoficțională, deoarece chiar și atunci când realitatea propriei vieți îl nemulțumește, sau chiar și atunci când memoria nu-l satisface, el își reinventează trecutul, îl rescrie așa cum ar fi vrut (trebuit?) sa fie. Autorul face o muncă de arheolog, scoate cioburi de memorie și idei, bucățele de imagini și le pune cap la cap într-un volum unitar, care ar putea la fel de bine să fie un roman asamblat din fragmente. Cele patruzeci de povestiri refac tot atâtea momente din viața lui, care dacă ar fi fost altfel prezentul lui ar fi fost mult diferit. Sunt acele întâmplări care de multe ori par banale și neimportante atunci când le trăiești, dar despre care îți dai seama că te-au marcat și ți-au schimbat destinul sau traseul propriei vieți.

Ficționalizând, sau pur și simplu transcriind pe hârtie, autorul ajunge să înțelegă el însuși viața lui de acum. Cartea este scrisă din perspectiva unui copil, mai apoi a unui tânăr, dar cu mintea și cunoștințele adultului care se reîntoarce la cel care a fost cândva. El știe cum a fost și știe ce efecte a avut o întâmplare sau alta, dar îl interesează să își aducă aminte cum anume a reacționat copilul Florin, ce gânduri i-a provocat, în ce fel l-a afectat, dacă l-a întristat sau ce fel de sentiment i-a provocat. Aducerea aminte este însoțită mai mereu de o senzație sau este provocată de o senzație. Dacă la Proust era madlena, la este o senzație fizică, o durere, o mângâiere sau una psihologică, un sentiment, o emoție. Și talentat fiind, autorul reușește să transcrie în cuvinte emoția sau amintirea astfel încât să provoace reacții aproape fizice cititorului.

Cărările memoriei pe care merge Florin Irimia nu sunt unele line, chiar dacă peste toate plutește un duh al liniștii sau mai degrabă al resemnării, ci abrupte, stâncoase, cețoase chiar, însă toate povestioarele lui au un aer candid, inocent. Chiar și când scrie despre lucruri grave, cum ar fi divorțul părinților, urmat de recăsătorirea de câteva ori a tatălui și de plecarea mamei în străinătate, de revenirile ei, de momentele lor împreună sau, mai ales, despre lispa ei, autorul nu cade în patetism, din contră, își începe povestirile pe un ton serios, spre a deveni ceva mai hâtru spre final. Ceea ce m-a intrigat este că multe dintre povestiri sunt scrise ca niște mici schițe polițiste sau de suspans. Autorul pornește de la o întâmplare inocentă, un detaliu descoperit întâmplător, creează o așteptare, își pune întrebări, se naște un mister și de abia înspre final îl rezolvă, într-un fel neașteptat.

Interesant este că aceste întâmplări nu sunt inventate (sau nu până la capăt), ci sunt chiar parte din viața lui, și el însuși a făcut de multe ori pe detectivul pentru a le dezlega misterul sau înțelesul. Sau poate că ficționalizate chiar în momentul în care se întîmplă, ele sunt mai ușor de înțeles sau chiar de suportat. Cea mai crudă este chiar cea care dă titlul volumului, când descoperă ascunse trei mașinuțe chinezești, pe care speră că le va găsi sub brad, dar al căror destinatar este cu totul altcineva și micul Florin este nevoit să accepte că familia lui nu va mai fi niciodată la fel. Ba mai mult, află că nici nu va mai fi singur la părinți, sau mai bine zis, la un părinte.

Toată drama divorțului, plecarea mamei, bărbații din viața ei, femeile din viața tatălui, singurătatea, mutatul dintr-un loc în altul, toate acestea nu sunt povestite cu patetism, ci din contră, chiar și amarul conține o doză bună de melancolie și uneori chiar de umor. Copilul Florin crește și odată cu el crește și lumea lui interioară, care ajunge să o înlocuiască uneori pe cea reală. Atunci când realitatea nu-l mai ajută sau nu-l mai satisface, copilul se ascunde în debara, unde lumea lui interioară se poate manifesta, poate crește, odată cu cuvintele pe care le scrie pe ziduri, odată cu jucăriile care îi alungă tristețile. Iar mai târziu, când pe scriitorul Florin Irimia, fost copil, nu-l mai satisfac amintirile, își imaginează basme, cum e cel al ursulețului care voia să zboare și care într-o zi se trezește și descoperă o pereche de aripi, și le pune pe spate, se urcă în cel mai înalt copac și își dă drumul de acolo. Numai că aripile nu se mișcă și se izbește de pământ. Dar tragicul poveștii stă în faptul că tatăl urs nu pare să fie afectat de moarte băiatului său și după ce varsă o lacrimă, trece mai departe cu gandul la viitorii copii urși pe care-i va avea. Un psiholog probabil că ar citi altfel povestea.

Dar lumea psihanalizei nu-i este străină lui Irimia, chiar în penultima sa carte, romanul Cîteva lucruri despre tine, abordează tema aceasta și cartea este construită din cîteva ședințe de terapie în care personajul își povestește trecutul și ajunge la câteva concluzii nu tocmai încurajatoare. Dacă acest roman putea fi considereat doar puțin autobiografic, în această carte de povestiri biografia omului real Florin Irimia constituie baza volumului. Autorul se concentrează mai ales asupra primei copilării, însă ajunge până la prima tinerețe, îl vedem îndrăgostit în Paris, îl vedem la facultate, îl vedem bând, fumând, ascultă muzică, visează la un joint, călătorește, dar, cum ar spune Jung, totul se petrece în copilărie și aceasta este starea pe care el caută să o redea în scris, starea de copilărie.

Figurile părinților apar în aproape fiecare povestire, ei sunt de fapt adevăratele personaje ale cărții. Copilul este un observator, dar mama și tatăl sunt cei care fac ca lumea lui, inclusiv lumea ficțională, să meargă mai departe. Autorul nu își judecă părinții, dar nici nu încearcă să le „spele” imaginea. Așa cum și-i amintește, așa cum au fost apar în cartea lui. Cel mult încearcă să-i înțeleagă și să se înțeleagă și pe sine în raport cu ei, să înțeleagă ce ar fi devenit dacă lucrurile ar fi fost altfel. Și o face într-un stil simplu, de prozator american, care nu se îmbată în cuvinte mari și nici nu face paradă de tehnici literare. Fraze scurte, puține descrieri, mult monolog interior.

Marea întrebare a cărții și cea la care încearcă să răspundă autorul, răscolind sertare prăfuite și rupte ale memoriei, este cum ar fi arătat viața lui dacă părinții săi ar fi rămas împreună: ar mai fi scris ceva?, ar fi avut copii?, ar fi fost el însuși un copil mai puțin trist? Ultima povestire a cărții dă răspuns acestor întrebări. Scriitorul își imaginează o zi obișnuită, cu părinții (nedivorțați), cu proprii lui copii (pe care nu-i are), când pur și simplu sunt împreună la masă, fac glume, se distrează, sunt o familie obișnuită și banală în propria fericire. Un răspuns  la ântrebare ar fi: nu, probabil nu ar fi scris sau dacă ar fi scris, ar fi scris altfel și despre cu totul altceva. Misterul mașinuțelor chinezești este una dintre cele mai sincere cărți pe care le-am citit și un model de retrospecție și de introspecție care duce ficțiunea într-o zonă care cu greu poate fi separată de realitate.

Titlu: Misterul mașinuțelor chinezești
Autor: Florin Irimia
Editura:
An apariție: 2017
Număr pagini: 224

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ion-Valentin Ceaușescu
Co-fondator SB, Redactor-editor

Absolvent al Facultății de Litere (secția LUC) și al masterului TL-LC (2014), ambele la Universitatea București, este redactor-editor SB. Coordonator „Scrie-ți Povestea în Iași” (happening interactiv, în cadrul FILIT Iași). În 2015 debutează cu volumul de versuri „La o țigară cu umbrele” (Ed. Karth). Valentin este pasionat de rock, fotografie și poezie.

Număr articole publicate : 226