„Această iluminare am trăit-o, din păcate, târziu”. Interviu cu Petre Barbu

Săptămâna trecută am asistat la evenimentul de lansare a romanului „Dumnezeu binecuvântează America”, de . O nouă ediție (care „nu este revizuită, adaptată sau adăugită”), a romanului apărut acum 21 ani la Editura Nemira. Alături de autor au fost prezenți: Ovidiu Șimonca, redactor-şef adjunct „Observator Cultural”, regizorul , redactor șef al Redacției Teatru din cadrul SRR, și , director Editura .

petre barbu 3

Roman din care SB a publicat un fragment aici.

***

SemneBune: Dumnezeu v-a binecuvântat oferindu-vă talent. Ați beneficiat de el, în ciuda faptului că ați absolvit o facultate „reală”, în orașul natal, Galați. Care a fost motivul pentru care ați lăsat „lucrul mecanic” pentru a alege „meșteșugul cuvintelor”?

: În anul patru la Facultatea de Mecanică din Galați, când începusem cursurile în specialitatea Tehnologia Construcțiilor de Mașini (TCM), mi-am dat seama că nu mă aflam pe „drumul meu”. Această iluminare am trăit-o, din păcate, târziu.

Am terminat facultatea, am luat repartiția de inginer-stagiar la Electroargeș din Curtea de Argeș și m-am prezentat în 1988 la locul de muncă. În cei doi ani de zile cât am fost angajat la Electroargeș, producător de aspiratoare și de râșnițe de cafea, nu am profesat deloc. Pur și simplu am pierdut vremea în fabrică. Nu pentru că eram o „loază” de inginer, un răzvrătit sau îmi pusesem în gând să sabotez prin pasivitate „economia socialistă”. Nu! Sistemul de atunci, care producea pe bandă foarte mulți ingineri, nu reușea să-i integreze în cei trei ani de stagiatură obligatorie. Așa încât, erau o mulțime de tineri, abolvenți de facultăți tehnice, care „ardeau gazul” prin întreprinderi. Erau angajați în acte în „câmpia muncii”, dar în realitatea ei nu făceau mare lucru. Nu este cazul aici ca să intru în „detalii tehnice”.

Singurul lucru notabil pe care l-am făcut ca inginer la Electroargeș a fost „schimbul trei”, adică am păzit muncitori în schimbul de noapte, de la ora 23:00 până la ora 07:00, șase zile pe săptămână. La facultate, nu făcusem acest „curs”: pontarea și paza muncitorilor în schimbul de noapte. Așa încât, eu mă prefăceam că-i păzesc și ei se prefăceau că muncesc. Eu citeam sau scriam în biroul rezervat inginerilor, iar muncitorii dormeau pe unde apucau prin secție. Sigur, acest regim de muncă s-a lăsat și cu urmări: am fost penalizat de multe ori la salariu pentru că nu m-am achitat de îndatoririle profesionale. Pentru mine, profesional vorbind, a fost o pierdere de vreme. Doi ani din viața mea…

Este adevărat că, în acest timp, am citit, am scris literatură și am publicat proză în câteva reviste literare. Visam atunci să debutez în volum la o editură. Am citit și am scris atât cât am putut.

Am locuit într-un cămin de nefamiliști, loc care avea alte reguli de viață decât studenția. Apoi, erau și anii de cumplită mizerie a regimului Ceaușescu. Cel mai bun lucru de făcut ca „tânăr intelectual” era să bei, să bei, să bei, să te faci muci, să nu mai simți nimic: nici frigul din camere, nici întreruperile de curent electric, nici lipsa de alimente, nimic! Dar nu vreau să dezvolt aici traumele pe care le-au trăit multe generații de absolvenți de facultăți în acea vreme! Acele traume nu sunt vindecate nici în prezent, oricât am spune că ne-am detașat în timp. Trăim cu ele, ascunse, ca niște condamnați pe viață.

Astăzi, aud numeroase amintiri amuzante din acele vremuri, amintiri din tinerețe: ceaiuri, chefuri, prietenii, muzici, Costinești… Într-adevăr, sunt amintiri personale care nu pot fi blamate sau aruncate la gunoi. Dar toate aceste lucruri s-au întâmplat într-un sistem instaurat prin crime, într-un sistem criminal, care și-a exterminat și mutilat psihic cetățenii. Acest lucru este mereu uitat fie dintr-o perfidă strategie, fie din prostia specifică unui nivel scăzut de educație a poporului.

Revin: în februarie 1990, am primit un telefon la Electroargeș de la poetul Mihail Gălățanu, care m-a anunțat că revista „Flacăra” face angajări. A doua zi, dimineața, m-am urcat în tren și la prânz eram angajat pe postul de reporter la revista „Flacăra”, condusă de scriitorul George Arion. Pot spune că am avut noroc. Am fost norocos pentru că am avut parte de generozitatea acestor doi oameni, Mihail Gălățanu și George Arion.

SemneBune: Ați debutat editorial cu volumul de povestiri „Tricoul portocaliu fără număr de concurs” (Editura Cartea Românească, 1993). Revista SemneBune încurajează scriitorii aspiranți oferind un premiu un cadrul concursului de „Incubatorul de condeie”. Cum a fost debutul dumneavoastră, dincolo de intensitatea emoțiilor?

Petre Barbu: Volumul meu de nuvele a stat vreo câțiva ani buni până să fie acceptat și publicat. N-am nicio frustrare în această privință, toate lucrurile își au timpul lor.

Îmi amintesc că am fost foarte fericit și foarte emoționat la lansarea care a avut loc la librăria din curtea editurii, situată atunci pe Strada Berthelot. O dată cu mine a debutat, dacă îmi amintesc bine, Daniel Bănulescu, cu volumul „Te voi iubi până la sfârșitul patului”. Oricum, au fost mai mulți tineri pe care i-a debutat atunci „Cartea Românească”. Dar nu vreau să-i încurc… În fine, pe atunci nu era Google și nici n-am putut să pun poze pe Facebook. Iar unele „poze” din mintea mea încep să se estompeze.

Era cu totul altă piață editorială față de cea din prezent. Era și un alt public, atent la scrierile de memoralistică și jurnale, cărți care recuperau trecutul ascuns de comuniști, dar exista și o mare foame de literatură străină. Consider foarte firească această aplecare a publicului de atunci.

Așa încât, în zgomotele străzii din anii ‘90, în febra ziarelor, în noianul de speranțe și așteptări ale românilor, debutul literar al unor scriitori, care așteptaseră ani buni să-și vadă primele cărți, a trecut aproape neobservat. N-am nicio frustrare nici în această privință.

Marea mea frustrare, pentru că tot am pomenit acest cuvânt, este că societatea românească n-a avut viteza de dezvoltare pe care mulți tineri de atunci o doreau, fiind frânată și distorsionată de foștii nomenclaturiști și securiști, care au construit capitalismul românesc numai și numai în interesul lor personal.

Am trăit o mulțime de crize în anii ’90 (mineriade, inflație, tunuri financiare, falimente bancare, o prăduire sistematică a statului) care s-au adăugat la traumele comunismului. Să nu ne mirăm de ce trăim așa de prost acum, chiar dacă suntem în Uniunea Europeană: fără autostrăzi, cu un sistem medical castastrofal sau cu un învățământ lamentabil. Nici rușii și nici americanii nu sunt vinovați de ce este societatea românească în prezent. Dar să nu divaghez…

***

Recompensăm lunar abonații revistei.








***

petre barbu 1

SemneBune: Ați scris nuvele, schițe, teatru și, zilnic, scrieți editoriale. Aveți o activitate literară și publicistică intensă. Se poate trăi din scris?

Petre Barbu: N-aș spune că am o „activitate intensă”. Sunt senior- la revista „Forbes România” și colaborez săptămânal la ziarul „Adevărul”. Atât. Sunt mulțumit de câți bani câștig din activitatea publicistică. Mulțumit, nu fericit.

În prezent, piața de presă din România, oferă salarii foarte proaste. Nu este un secret și nici o anomalie. Până la urmă, piața urmează legea cererii și ofertei. Investițiile în media sunt foarte mici, aproape inexistente în ultimii patru-cinci ani, bugetele de publicitate sunt reduse, așa încât și veniturile ziariștilor sunt pe măsură. Nu poți cere o leafă decentă (înțelegeți ce vreți prin acest termen, „decentă”!) într-o piață răvășită de criza economică, săracă, fără niciun orizont de dezvoltare, cu o credibilitate din partea publicului-consumator în continuă scădere, o piață în ruină. Presa s-a prăbușit dinlăuntrul ei.

SemneBune: Ați scris foarte mult despre publicitate și media și despre urmele acestora lăsate în mediul socio-cultural, în publicații cu profil economic. Ați intervievat personalități din mediul de afaceri și în ultimul timp ați publicat dialoguri cu editori români. Cum vedeți oferta de carte românească din industria autohtonă, din perspectiva jurnalistului?  

Petre Barbu: Oferta de carte din librăriile Bucureștiului și din marile orașe este copleșitoare. Pare un lucru bun. Dar în mediul rural și în micile orașe, cărțile lipsesc pentru că nu mai există librării. Sigur, librăriile se mută în online și n-ar fi o problemă să cumperi cărți! Eu cred că nivelul educației reflectă perfect consumul redus de carte în România comparativ cu Ungaria sau Cehia. Avem o piață editorială de vreo 60 de milioane de euro pe an, la o populație de 18 de milioane.

Aș mai semnala un lucru foarte important: lipsa de transparență pe piața editorială. Nu există nici acum un organism independent care să monitorizeze vânzările de carte din România.

Pe piața TV există compania Kantar Media, care măsoară independent audiențele televiziunilor. Pe baza acestor audiențe (puncte de audiență – Gross Rating Points sau GRP), clienții publicitari cumpără timpi de publicitate la televiziuni. Ei știu ce cumpără: rating! La rândul său, Biroul Român de Audit Transmedia (BRAT), organism independent, furnizează cifrele de tiraje și de audiențe pentru presa scrisă, audiențele multor site-uri și volumele de publicitate pe print, radio, online și outdoor. Alt exemplu este Asociația pentru Radio Audiență (ARA), care furnizează datele de audiență pentru piața de radio.

Ei bine, toate aceste instituții s-au născut din dorința jucătorilor de pe piețele respective pentru reglementarea (naturală) și introducerea transparenței pe aceste piețe. Pentru că fără transparență nu se pot face investiții în piață. Fără transparență și fără niște reguli acceptate de jucători nu se poate vorbi de o dezvoltare solidă.

Mă întreb, de ce după aproape 26 de ani de piață editorială liberă nu există o instituției care să furnizeze cifre credibile și verificate despre vânzările de carte din România? Răspunsul este simplu: nu există interes din partea editorilor și distribuitorilor de carte. Așa încât, consider că businessul pe acestă piață este pierdut în ceață. Și nu cred că va ieși la lumină în următorii ani.

Întrebarea principală ar fi: de ce să ne intereseze tirajele vândute de carte? Nu putem să trăim fără ele? Nu putem să citim fără acestea? Nu putem să dormim? Sigur, putem să trăim foarte bine. În ceață. Ba mai mult, în întuneric.

petre barbu 2

SemneBune: Activitatea de ziarist vă influențează opera literară? Mă gândesc aici la abordarea temelor și preferința genului literar.

Petre Barbu: Cred că este prea mult spus „opera literară”. Eu nu am operă. Ca să ajung la „operă” trebuie să muncesc mult, foarte mult. Și nu cred că vreodată în viața asta voi spune că am o „operă”.

Aș spune că ziaristica, într-adevăr, îmi influențează textele literare. Dar nu pot să-mi dea seama cum și cât de mult. Mă feresc să abordez teme din viața mea jurnalistică. Pentru că mi se par „fumate” chiar acolo, în jurnalism. Ca să fiu foarte clar: încerc să separ categoric cele două activități, la redacția sunt redactor, la masa de scris sunt… un debutant care vrea să scrie din ce în ce mai bine.

Dumnezeu-binecuvateazaSemneBune: A trecut ceva vreme de la prima ediție publicată, pînă astăzi, la reeditarea romanului „Dumnezeu binecuvântează America”. Cum vedeți personajele pe care le-ați folosit în cele 160 pagini? V-ați gândit la o continuare, „după 20 de ani”?

Petre Barbu: Ediția a II-a a romanului „Dumnezeu binecuvântează America”, apărută recent la Editura , nu este o ediție revizuită, adaptată sau adăugită a celei care a apărut la Editura Nemira, în 1995. N-am făcut nicio modificare pentru că sunt curios dacă acest roman rezistă la noile generații de cititori. Nu m-am gândit la nicio continuare. Nici nu se pune problema. Povestea scrisă la începutul anilor ’90 este deja închisă pentru mine.

Cât despre personajele din această carte… Sunt și eu uluit de câteva dintre personaje. Dar asta contează mai puțin. Important pentru mine este dacă acest roman va mișca ceva în sufletele oamenilor.

Setul (carte+CD) poate fi achiziționat de la Editura Tandem Media.

surse foto: arhiva Petre Barbu

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ciprian Burcovschi
Columnist & consultant editorial

este fondatorul AdLittera PRO-CSR și făurar de platforme culturale experimentale. Specialist în comunicare vizuală, Ciprian este implicat în mai multe programe socio-culturale. Îi plac oamenii care vor ceva de la viață și care doresc să lase ceva bun în urma lor.

Număr articole publicate : 62