Putem să mai scoatem astăzi în evidență probleme ce țin de conștiință, considerate tabu de societatea românească, prin intermediul literaturii sau al cinematografului de artă? Oare colegul nostru de birou va putea accepta discuții despre homosexualitate, nazism sau Holocaust fără să se inflameze sau fără să folosească clișeele auzite seara la televizor? Vom deveni mai buni dacă vom trece la următorul nivel, în care vom lăsa în urmă vedetele de carton și meciurile din Liga lui Mitică? Întrebările astea pot continua mult timp de acum încolo. Nu știu de ce mi le pun și de ce o fac în scris, mai ales în momentele acestea de campanie electorală, când discursul în spațiul public este condus de cu totul și cu totul alți vectori.
Shalom Auslander, scriitor american și beneficiar al unei educații iudaice stricte reușește să atace problema Holocaustului printr-o abordare de tip rețea. Păienjenișul construit de autorul cărții Speranța: o tragedie (Univers, 2014/ Hope: A Tragedy, 2012) atacă registre extrem de variate. Regăsim sarcasm, plonjăm în cinism, dar și în candoare. Ne retragem în melancolie și suspin, însă nu pierdem niciodată controlul bolidului numit drama poporului evreu. Holocaustul este întors pe toate fețele, însă niciodată nu se ajunge la o concluzie care să le denatureze sau să le dezavantajeze pe toate celelalte. Adolf Hitler, Anne Frank (aflată la senectute), dar și personajele romanului sunt părți ale Cubului Rubik, cub ce nu va fi rezolvat în cele 260 de pagini. Pe coperta patru, regăsim o bucată ce l-ar atrage până și și pe cel mai sceptic editor de carte din lume.
Hitler a fost cel mai mare optimist din istoria omenirii. Credea că există o Soluţie Finală la toate problemele. Anne Frank a murit din cauza speranţei unui dement într‑o lume mai bună. Şi dacă supravieţuia? Ne‑ar fi mişcat la fel de mult Jurnalul ei? Ce se întâmplă cu supravieţuitorii? Nu suntem nişte supravieţuitori şi noi, cei care visăm să ne cumpărăm o casă într‑un loc liniştit, să scăpăm de stres şi să ne plimbăm cu bicicleta în natură?
Povestea este simplă, elementul de culoare o transformă într-un bestseller al literaturii de azi. Familia Kugel (tată, mamă, copil mic și bunică) lasă New York-ul pentru un orășel mic numit Stockton. Acest oraș nu este renumit pentru nimic, iar Solomon Kugel, capul familiei, îl alege pentru ca Jonah, fiul bolnav, să aibă parte de un aer cât mai curat. De asemenea, intențiile protagonistului se îndreaptă și spre mama sa, obsedată de Holocaust, cu toate că nu a fost implicată nici direct, dar nici indirect în vreunul dintre aceste masacre. Lucrurile se schimbă atunci când Kugel o găsește pe Anne Frank, autoarea celebrului jurnal din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în podul casei sale – poetizare și nu prea -. Bătrâna este sursa tuturor conflictelor ce se vor construi în volumul lui Shalom Auslander. De asemenea, o zonă importantă a cărții o reprezintă sursa inepuizabilă de citate, ce ar putea servi drept epitaf pentru Solomon Kugel.
Kugel mergea pe patruzeci de ani și, deși nu era foarte hotărât care anume să fie ultimele lui cuvinte, știa foarte sigur care nu și-ar fi dorit să fie: nu voia niște implorări. În ruptul capului, nu voia să implore. Fără nici un te rog. Sau nu. Sau stai. Sau nu. Te rog: sau nu, stai; sau stai, te rog. Sau nu, nu,nu. Sau te rog, te rog, te rog. Sau stai, stai, stai. (p.5)
Păreau o groază de chestii pe care să le spui în ultima clipă. Kugel își imagina că el ar reuși să spună, sufocându-se, doar primele cuvinte – De ce… – și-ar cădea mort înainte să termine. De ce, s-ar întreba Bree. Ce a vrut să spună cu asta? Țineți minte ultimele cuvinte ale bunicului vostru, o să le spună Jonah copiilor lui: Viața nu-i nimic mai mult decât un de ce abia șoptit. (p.194)
Ce rămâne în urma acestor lamentări ale lui Solomon Kugel? Speranța și suferința pot să funcționeaze independent una de cealaltă? Am putea oare să ne renegăm originile? Nu ar fi ăsta un atu în favoarea evoluției? Imaginile trecutului trebuie să rămână acolo sau e nevoie ca ele să servească drept lecții de viață? Și, cel mai grav: putem folosi Holocaustul doar pentru a ne menține în viață? Chiar dacă jurnalul nostru s-a vândut în 32 de milioane de exemplare și ne numim Anne Frank. Nu primim răspunsuri, însă ne izbește o frumoasă istorie contrafactuală. Și asta îmi place cel mai mult în romanul lui Shalom Auslander.
Când intrară într-o încăpere numită Deportații, o imagine păru că le atrage atenția elevilor în mod deosebit și-i făcu să zăbovească mai mult timp în fața ei. Era o fotografie cu un vagon pentru transportul vitelor, mărită atât de mult încât acoperea un perete întreg. Patru tinere îi făceau cu mâna fotografului printre gratiile de la fereastra îngustă a vagonului. (p. 58-59
A fost ultima dată când a mai pus la îndoială ce spunea ea despre trecut sau despre război. Se hotărî ca din acel moment să nu-i mai arate decât compasiune și sprijin. Părea să aibă nevoie de război, iar el era încântat că poate să i-l ofere. În sfârșit, mai era un lucru, în afară de ură, pe care tânărul Kugel i-l putea oferi mamei pe care o adora atâta: îi putea oferi suferință.(p.61)
Vreau să fiu Anne Frank fără Holocaust, dar mă folosesc de Holocaust ca să mă mențin în viață, ca să fac rost de ce îmi trebuie: adăpost, mâncare, un loc în care să lucrez. În privința asta pledez vinovată. Dar m-ai fi lăsat să rămân aici dacă nu și-aș fi spus cine sunt? (p.218)
PS: Lectura acestui roman merge continuată cu Jurnalul Annei Frank. Poate chiar imediat ce ați lăsat Speranța: o tragedie din mână.
–
Titlu: Speranța: o tragedie
Autor: Shalom Auslander
Traducere: Carmen Scarlet
Editura: Univers
An apariție: 2014
Număr pagini: 260
Preț: 25 lei
–
foto: http://i.telegraph.co.uk/, cartepedia.ro
Comments are closed.