Cartea, între egoism și Dumnezeu. Interviu cu Alexandru Petria

cu

Tip provocator, direct și incomod, scriitorul Alexandru Petria nu are ceea ce îndeobște se numeşte „o carte de suflet”. Nici scriitori-model. Desigur, există o listă lungă a scriitorilor pe care-i simte aproape de el, însă pe fragmente. Din adolescenţă, i-a citit cu pasiune pe Llosa şi Hemingway… „Nu pot să zic că mi-a influenţat viaţa vreun anume scriitor. Deşi am început scriind poezie, totdeauna i-am privit cu respect pe prozatori. Noţiunea de scriitor mi s-a suprapus peste cea de prozator.”

 

O singură persoană i-a marcat existenţa. Maica Tereza.

„Citind despre viaţa ei,  l-am găsit pe Dumnezeu. Înainte eram sceptic.

Sunt un tip care încearcă să fie doar el însuşi, cu compromisuri minime. Care nu se preocupă prea mult dacă place ori nu. De aceea par de destule ori provocator. Da, s-ar putea spune ca sunt egoist, dar asta îmi protejează ideile în care cred şi pentru care mă lupt. Şi mă lupt fără rezerve, chit că o mai şi încasez. Însă mă bucur pentru fiecare realizare de excepţie a semenilor. Nu sunt comod, o ştiu. Şi nici nu intenţionez să mă schimb. Dacă, la figurat, am o erecţie în biserică, nu neg şi n-o să neg niciodată evidenţa. Cât o să fiu lucid.

 


Cartea e ca o aruncare într-o piscină, ca o plimbare prin pădure sau ca fumatul de marijuana. E o pierdere de sine în pagini şi, totodată, o regăsire, un adaus de plus valoare. Sunt un cititor pătimaş, chiar obsedat. Caut plăcerea şi în lectură. Dacă un volum nu-mi place, abandonez lectura, indiferent cine este autorul textului. Viaţa e prea scurtă ca să transform plăcerea lecturii într-o corvoadă, doar ca să dea bine, ca să par interesant sau să fac pe snobul.

Aşa, n-am terminat de citit Proust şi James Joyce…

Nici „Orbitor” al lui Cărtărescu, ca să dau un nume şi de la noi.

 

Cartea… Nu ştiu dacă îţi dă putere sau te înalţă. Mă gândesc la literatură. Mie imi provoacă plăcere, o plăcere similară cu a actului sexual, sentimentul pierderii în ea dacă este de valoare.

 

Nu-s un fetişit al cărţii ca obiect. Semnele de carte le găsesc nişte preţiozităţi. Citind, pun pur şi simplu o bucată de hârtie unde am rămas sau îndoi pagina. Nu sunt de laudă „urechile de măgar”, însă aşa simt că sunt mai intim cu cartea. Sunteţi liber să daţi reprobator din cap.

 

Nu am moştenit o bibliotecă, mi-am cumpărat cărţile pe parcursul timpului. Majoritatea de proza. Nu prea împrumut cărţile mele.

Să vă povestec ceva interesant, scris demult într-un articol.

Am furat cărţi!  

În armată.

Am subtilizat câţiva saci dintr-o clădire dezafectată a aviaţiei militare, unde stăpâni erau şobolanii. În Siliştea, satul unde s-a născut Marin Preda, în ‘87. N-aveam ce citi. Eram la artilerie antiaeriană, iar lângă clădirea dormitoarelor noastre se aflau blocurile abandonate ale unei foste unităţi de aviaţie, ca un cartier al fantomelor. Circula zvonul că unitatea a fost desfiinţată după ce şeful ei a fugit în străinătate cu un MIG. Şi cu drapelul unităţii.

Şi era vară.

Şi Petria a umplut nişte saci cu cărți – ruşi îndeosebi. Tipăriţi în anii ‘50-‘60. Prozatori, poeţi. Tolstoi, Cehov, Esenin, marfă de marfă. Proletcultiştii i-am lăsat rozătoarelor, într-o împărţire echitabilă.

Când căram năduşit ultimul sac a dat peste mine un plutonier, care era la furat de motorină, iar comandantul garnizoanei m-a băgat la arest. La ţambal, fără şireturi la bocanci, fără curea. Îmi ţineam pantalonii cu mâna ca să nu pice. Mai marele garnizoanei, un colonel de infanterie, căruia cu ceva vreme în urmă i-am făcut un pocinog de-a ajuns de pe şareta care-l ducea la gară cu capul într-un rondou de flori, de astă dată nu m-a iertat.

 

Într-o seară (se lua curentul zilnic pe atunci) unui coleg i-a născut nevasta. Eram beţi. Fiind santinelă, am uitat o băncuţă în mijlocul drumului ce trecea, prin faţa dormitorului, spre gară. Stăteam atent şi pufăiam palmat o ţigară, ştiam că o să meargă colonelul spre casă. Trebuia să-mi anunţ camarazii să întrerupă tămbălăul până trece ofiţerul. Dar am aţipit. Am realizat pericolul când caii erau aproape. Le auzeam doar copitele pe asfalt, în beznă. Am reuşit să dau alarma în ultimul moment, însă am uitat de băncuţa care a ajuns între picioarele cailor, iar colonelul printre panseluţe.

 

Dacă prima oară am scăpat ca printr-o minune, la mustaţă, la faza cu cărţile, colonelul mi-a spus că mă eliberează doar când termin de plivit ceapa unităţii. La aproape 40 de grade. Ceapă cât pe două stadioane. În trei zile am isprăvit.

Colonelul a ştiut doar de sacul cu care am fost surprins. M-am ales cu un bronzat de zile mari, cu bătături în palme şi cu o mini-bibliotecă. Şi colegii au citit, şi au citit, complici.

Unii au isprăvit atunci primul roman din viaţa lor.

 

Azi, înțeleg internetul și mă folosesc de el. Privesc cu încredere spre cărţile electronice, viitorul este în această direcţie. Internetul m-a ajutat enorm ca să mă afirm.” 

 

 

Mesaj pentru comunitatea SemneBune:

„Eu nu tac în faţa nedreptăţilor și nu mănânc căcatul tranzacţionării principiilor.

Parafrazând un personaj sinistru al istoriei, când aud de nemernicii, îmi vine să pun mâna pe pistol.

Vreţi un îndemn la lectură? Români, nu vă stricaţi ochii cu cititul! Ar fi păcat să nu rămâneţi tâmpiţi. O masă de manevră pentru cei care vă manipulează.” 

 

Scurt bio 

Scriitorul s-a născut la 27 feb. 1968, în oraşul Dej, judeţul Cluj.

Debut publicistic şi poetic în “Tribuna” în 1983. Studii întrerupte de psiho-sociologie.

 

Cărţi publicate:

–          „Neguţătorul de arome” (1991, poeme),

–          „33 de poeme” (1992, poeme)

–          „La ce bun poeţii…”(volum colectiv, interviuri).

–          „Zilele mele cu Renata” (roman, 2010)

–          “Deania neagră” (proza scurta, 2011)

 

Alexandru Petria a avut colaborări sporadice la toate revistele revistele literare importante.

După 1989, a fost şeful Comisiei pentru abuzuri şi drepturile omului în CPUN-ul municipiului Dej; întemeietor, împreună cu Radu Săplăcan şi Zorin Diaconescu, al săptămânalului dejean “Gazeta someşeană”- primul număr a fost scos în 23 decembrie 1989; candidat din partea Mişcării Ecologiste din România la Camera Deputaţilor- 1992;

Redactor investigaţii, între 1992- 1994, la revista bucureşteană “Zig-Zag” pe vremea directoratului lui Alex Ştefănescu, între 1992- 1996 a locuit la Bucureşti;

1994-1995- reporter investigaţii la ziarul “Cotidianul”;

1995-1996- redactor şef al săptămânalului bucureştean pentru comercianţi “Hermes” şi redactor la săptămânalul “Partener” publicat de trustul “România Azi”.

După reîntoarcerea în Ardeal a fost redactorul şef al săptămânalului “Monitorul de Someş”, apoi, în 2000, a fondat propria sa publicaţie, lunarul “Realitatatea de Bistriţa-Năsăud, Dej şi Gherla”, al cărei director este în prezent.

 

Mulțumim Alexandru Petria!

București, martie 2012 © Copyright SemneBune | semne de carte, pentru carte
Seria de interviuri „Cartea, între Om și Simbol”

Sursa foto: Alexandru Petria

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ciprian Burcovschi
Columnist & consultant editorial

este fondatorul AdLittera PRO-CSR și făurar de platforme culturale experimentale. Specialist în comunicare vizuală, Ciprian este implicat în mai multe programe socio-culturale. Îi plac oamenii care vor ceva de la viață și care doresc să lase ceva bun în urma lor.

Număr articole publicate : 62