Pentru că în ultima vreme m-a preocupat mult cultura sud-coreeană, am încercat să mă familiarizez și cu literatura din Coreea de Sud, pe care până acum am cam ignorat-o. Și cred că este corect să spun că mă familiarizez, pentru că oricine aterizează în literatura sud-coreeană are nevoie de o perioadă de obișnuire, de încercare de a-i înțelege simbolurile și temele și chiar de o oarecare documentare. Și mi-am dat seama de asta abia după primele două cărți, să zicem. Pentru că cea mai mare provocare cu care te confrunți când te întâlnești cu literatura sud-coreeană contemporană este lipsa unor cunoștințe despre istoria mai recentă a acestei țări, care a influențat foarte mult literatura ei. Foarte mult și foarte profund, mergând de la tematică până la stilistică.
Nu vreau să intru în noțiuni de critică literară, dar simt nevoia să spun aceste câteva lucruri, înainte de a recomanda câteva romane sud-coreene contemporane. Și o spun pentru cei care, la fel ca mine, se pot trezi în poveștile din aceste cărți și pot avea un sentiment de frustrare. Pentru că asta ți se întâmplă la început: ai impresia că ceva nu funcționează, că lucrurile nu sunt la locul lor, nu sunt spuse „cum ar trebui” și că povestea îți alunecă printre degete. Apoi ajungi la final și zici wow. Și îți vine s-o iei de la capăt, pentru că abia atunci îți dai seama că, de fapt, ai în față o carte grozavă.
În primul rând că literatura sud-coreeană este plină de teme neobișnuite, aparent banale, unde cuvântul cheie este aparent. În realitate, multe dintre ele sunt teme mai întunecate, mai filosofice, pe care literatura occidentală le cam ocolește. Și peste toate plutește o notă de tristețe profundă, dar oarecum difuză, acel han caracteristic acestui popor, care se regăsește și în literatură. Han fiind un concept din cultura sud-coreeană, un sentiment colectiv de tristețe, de apăsare și izolare în fața asupririi și nedreptății, greu de explicat, care vine tocmai din istoria ei plină de traume. De aceea, ideal este ca înainte de a citi literatură sud-coreeană să te familiarizezi cu istoria ei din ultimii o sută de ani, să zicem. În general, în lume, tradiția literaturii revoluționare pare să se fi încheiat, în timp ce literatura coreeană încă este angajată în tematica transformărilor culturale care derivă din istoria ei. Nu este vorba despre temele revoluționare din literatura sud-americană, de exemplu, ci de o altfel de revoluție culturală, care ține de specificul locului. La o privire mai atentă, o să observi că literatura lor este un fel de purtător de cuvânt al discursului social, al transformărilor socio-culturale. Și cele mai vizibile și mai bine conturate teme, din această perspectivă, sunt cele feministe și cele de ieșire de sub influența patriarhală de-a dreptul instituțonalizată la ei.
Stilistic, ai impresia că romanele sud-coreene sunt influențate de ritmul rapid de dezvoltare a țării din care vin. Parcă sunt în căutarea unui stil care să țină pas cu modernitatea din care vin, chiar dacă tematic încă privesc peste umăr, la rădăcina istorică a problemelor. Romanele lor au depășit faza limbajului cu înflorituri, al limbajului descriptiv. Textele sunt de multe ori atât de succinte, încât ai impresia că sunt cinematografice. De o simplitate ades iritantă, mai ales dacă ești obișnuit cu literatura occidentală sau dacă ai crescut cu marea literatură rusă, cu romanele ei fluviu… Dar, așa cum spuneam mai devreme, abia când ajungi la finalul unor astfel de romane sud-coreene ai o privire de ansamblu și îți dai seama că stilul care te-a iritat oarecum pe parcursul lecturii este de fapt cel mai potrivit pentru povestea pe care o spune. Doar că tu ai început să citești având în minte niște rețete, niște așteptări de care trebuie să te rupi.
Dintre cărțile citite până acum din literatura sud-coreeană cel mai mult mi-au plăcut romanele scriitoarei Han Kang: Disecție și Vegetariana. Disecție fiind pe primul loc în topul preferințelor mele. Dacă citești descrierea cărții, ai putea fi descurajat de subiect: „În centrul romanului Disecție se află un episod atroce din istoria Coreei de Sud, masacrul de la Gwangju din mai 1980 când armata a ucis cu o brutalitate și o cruzime de neînchipuit civilii care protestau, inclusiv femei și copii.” În realitate, ce impresionează este felul în care Kang alege să spună povestea acestui episod violent din istoria țării ei. Cartea este împărțită în șase capitole și epilog, în care povestea este spusă din perspectiva a șapte voci diferite. Fără să abuzeze de un limbaj violent sau de descrieri sângeroase, Kang reușește să transmită toată grozăvia unui astfel de episod prin umanizarea victimelor, care în cartea ei sunt mai mult decât niște cifre într-o statistică a morților. Și mi-e greu să explic asta fără să detaliez și să stric astfel plăcerea lecturii. Cartea trebuie citită, ca să înțelegi. Totuși, nu este o lectură ușoară, nu te aștepta la asta. Zic doar să te pregătești pentru un stil pe care poate că nu l-ai mai întâlnit și care, prin simplitatea lui aparentă, poate să dea cu tine de pământ.
O altă carte pe care o recomand este romanul Kim Jiyoung, Născută în 1982, de Cho Nam-Joo. Tot într-un limbaj minimalist, cred că ăsta ar fi cuvântul potrivit, cartea spune povestea unei casnice tinere, care trece printr-o cădere nervoasă și o depresie extremă. Tema este cea a misoginismului cotidian, încă combătut în societatea sud-coreeană, care duce la o alterare psihologică și chiar fizică a femeii. Pentru că multă vreme poziția femeii în Coreea de Sud a fost una inferioară, cu tot ce implică asta. Începând de la naștere și mergând pe tot parcursul vieții ei, în toate aspectele. Deși eroina cărții s-a născut într-o epocă în care femeile aveau deja unele drepturi, puteau urma o facultate și puteau avea o carieră, caracteristicile patriarhale ale societății sunt încă adânc înfipte în toate aspectele vieții, iar femeile nu au cu adevărat scăpare din asta.
Descrierea cărții sună așa: „Kim Jiyeong are 33 de ani și o viață normală, un soț iubitor și o fetiță adorabilă. Locuiește într-un apartament modern, într-un cartier rezidențial nou din Seul. S-a născut într-o epocă în care fetele dobândiseră dreptul să meargă la școală, la facultate, să aibă o carieră. Ar trebui să fie fericită. Și totuși, într-o bună zi, tânăra începe să se poarte ciudat. La început, soțul crede că glumește imitându-și mama sau fostele colege de facultate. Dar în curând Jiyeong ajunge la psihiatru, iar răceala clinică a consemnării specialistului ne dezvăluie o dramă care nu este doar personală. Ca atâtea alte fete, Kim Jiyeong nu ar fi trebuit să se nască. Pentru că era fată, și-a dezamăgit părinții în clipa când a venit pe lume. Pentru că era fată, la școală și la facultate a fost tratată altfel decât colegii săi, exact cum i s-a întâmplat după absolvire, când și-a găsit o slujbă. Mai târziu și-a asumat rolul de mamă și s-a dedicat copilului, sacrificându-și cariera. Și atunci, să fie „nebunia“ lui Kim Jiyeong o exprimare exacerbată a ceea ce simt toate celelalte femei?”
Autoarea cărții este scenaristă de televiziune și a declarat într-un interviu că a scris cartea în două luni, pentru că, practic, propria ei viață i-a oferit întregul fundal de care avea nevoie. Povestea personajului principal este povestea a nenumărate femei din Coreea de Sud. Cartea a atins un punct sensibil în Coreea de Sud și a devenit bestseller internațional, fiind tradusă cel puțin în 18 limbi. Cum spuneam, este scrisă într-un limbaj minimalist, lipsit de emoție, clinic de-a dreptul. Și tocmai de aceea este și mai impresionant. Pentru că autoarea nu face apel la sentimentalisme și asta face ca „grozăvia” să fie și mai și. La fel ca în cazul lui Kang, stilul este unul neobișnuit pentru literatura cu care suntem obișnuiți, ideea este să nu cedezi impulsului de a abandona, pentru că trebuie să ajungi la final ca să ai perspectiva completă a mesajului. Am văzut undeva o recenzie în care cineva spunea că a fost un pic dezamăgită de personaj, pentru că nu luptă cu adevărat. Recunosc că și pe mine m-a intrigat, dar nu pot vorbi despre dezamăgire. Pentru că, așa cum am spus la început, trebuie să privești din perspectiva culturală a țării din care vine povestea. Iar cartea tocmai asta vrea să spună, că în Coreea de Sud din zilele noastre încă nu există cu adevărat scăpare dintr-un sistem patriarhal care a dominat societatea atât de mult și atât de adânc. În plus, nu poți transforma un personaj din Coreea de Sud într-un personaj american. Pur și simplu, diferențele culturale și de mentalitate sunt foarte mari și trebuie să le înțelegi.
Și închei astfel cercul pe care l-am deschis la început. Încearcă mai întâi să te documentezi și să asimilezi unele concepte din cultura și istoria sud-coreeană, înainte de a te cufunda în literatura ei. Pentru că altfel ai putea fi dezamăgit. Iar dezamăgirea asta vine din lipsă de înțelegere și din idei prefabricate, nu din calitatea literaturii. Și trebuie să accepți câteva caracteristici ale literaturii sud-coreene. De exemplu, relațiile și personajele în raport cu aceste relații sunt mai importante decât intriga; structura socială este una diferită de cea occidentală; nu există întotdeauna ceea ce noi numim concluzie, o linie finală trasă ostentativ; de multe ori, personajele sud-coreene suportă situații și contexte care ar face ca un personaj occidental să clacheze; așteptările sociale le determină foarte mult acțiunile, iar acest lucru poate fi uneori dificil de înțeles pentru noi.
Cu siguranță, ar mai fi multe de sus, dar m-am lungit, așa că o să mă opresc aici, nu vreau să vă pun răbdarea la încercare. Mai menționez doar câteva titluri pe care le recomand, din ce s-a tradus la noi până acum: Măcar ne pricepem la scuze, de Ki-Ho Lee; O familie modernă, de Cheon Myeong-Kwan; Te rog, ai grijă de mama și Vorbește-mi despre tata, ambele de Shin Kyung-Sook.
