Ce cred cititorii despre unele cărți clasice; provocare de lectură pentru adulți; de ce nu e bine să împrumuți cărți – o abordare amuzantă; Keanu Reeves și China Miéville au scris împreună o carte; o listă cu cele mai bune romane din literatura japoneză – iată câteva știri din lumea literară, în ton cu sezonul vacanțelor.
♣ Prima oprire am făcut-o pe website-ul The Washington Post, unde mi-a atras atenția următorul titlu: Ce cărți ar trebui să fie considerate clasice? Ce părere au cititorii noștri. „Când i-am întrebat pe cititorii abonați la newsletter-ul nostru ce cărți clasice sunt supraestimate și ce romane necunoscute ar trebui să fie considerate de top, nu am prevăzut nivelul de entuziasm care va însoți răspunsurile. Sute de persoane au scris cu sentimente foarte puternice despre Holden Caulfield și Leopold Bloom, împreună cu rugăminți pasionate de a adăuga romanele lui Percival Everett și Amor Towles la canonul literar” – astfel începe articolul amintit. Și m-am oprit la el pentru că acesta este un subiect care tot reapare și în discuțiile de pe social media în ultimii ani, și pe bună dreptate. Fie că vorbim despre programa școlară, fie despre lecturi, pur și simplu, este interesant de văzut ce mai înseamnă clasicii în ziua de azi.
Articolul prezintă apoi câteva dintre numeroasele răspunsuri primite.
Iată ce se spune despre romanul De veghe în lanul de secară, de J.D. Salinger: «În rândul respondenților noștri, acest roman din 1951 a stârnit cele mai multe – și mai nemiloase – plângeri. O mare parte din nemulțumiri s-au învârtit în jurul lui Holden Caulfield, un personaj pe care mai mulți cititori l-au catalogat drept „plângăcios”. „Refuz să-l numesc pe Caulfield protagonist pentru că el nu era «pro» nimic, cu excepția poate a suferinței create de el însuși”, scrie Elizabeth Coleman. „Au trecut zeci de ani de când am suferit citind-o; poate că acum aș percepe cartea diferit. Totuși, nu mă simt obligată să îmi asum acest risc; există prea multe cărți potențial minunate care așteaptă să fie citite pentru prima dată.”»
Nici Marele Gatsby, de F. Scott Fitzgerald nu scapă:
«„Gatsby” nu a inspirat nivelul de indignare pe care l-a avut Holden, dar mai mulți respondenți au considerat că îi lipsește substanța. Potrivit cititorului Daniel McMahon, romanul este „plin de personaje antipatice și josnice, dintr-o zonă incredibil de îngustă a vieții americane. Fără umor, fără bucurie și mediocru din punct de vedere intelectual, acest roman nu este doar supraevaluat – nu este bun. (…) Presupun că, dacă cineva a citit doar 10 romane în viața sa (sau în cariera de liceu), ar putea crede că este cel mai bun dintre acelea.”»
Și exemplele continuă cu scrieri de Hemingway, James Joyce, Nathaniel Hawthorne și alții. După care, urmează exemple din literatura contemporană, care ar putea înlocui clasicii. De exemplu:
Un gentleman la Moscova, de Amor Towels – «Mai mulți cititori au vorbit laudativ despre acest bestseller din 2016, printre care Juanita Stein: „O combinație perfectă de roman istoric, intrigă inteligentă și un personaj principal care este forțat să-și găsească un scop în viață în moduri neașteptate. Adăugați un strop de mister și intrigă, umor și observații geniale despre umanitate și veți avea ceea ce eu consider a fi romanul perfect.”»
Și exemplele continuă, dar vă las să le descoperiți singuri. După cum spuneam, însă, o idee ce merită dezbătută, mai ales cu astfel de exemple concrete din partea cititorilor, pentru că opinia criticilor a tot fost dată ca argument…
♣ Un alt titlu care mi-a atras atenția a fost unul de pe website-ul Literary Hub. Pentru că este de sezon și m-a amuzat, oarecum. Titlul sună așa: Vă este dor de provocările de lectură de vară din copilărie? National Book Foundation are una pentru adulți.
„Dacă sunteți cititor Lit Hub, se poate presupune că aveți amintiri plăcute despre provocările de lectură de la școală, din timpul vacanțelor de vară, acele provocări individuale și la nivel de clasă pentru a vă înregistra lecturile din timpul verii, pentru a vă lăuda și poate pentru a câștiga un premiu în septembrie”, astfel începe articolul respectiv și presupun că acele provocări aveau loc în școlile din SUA, pentru că nu țin minte să se fi organizat la noi așa ceva. Chiar și așa, însă, continuarea este interesantă.
«Dacă vă lipsesc acele proiecte de lectură de vară, Fundația Națională a Cărții lansează astăzi prima sa aventură de lectură de vară, „pentru ca adulții să se bucure de distracția nostalgică și plină de premii a lecturilor de vară.” Aventura este o celebrare a celei de-a 75-a aniversări a National Book Awards și îi provoacă pe cititori să realizeze cât mai multe activități literare pe parcursul verii, cum ar fi să schimbe o carte cu un prieten, să citească în aer liber sau să facă un pelerinaj la un sit literar și multe altele. Lista completă a activităților se află pe site-ul lor, precum și un link pentru a descărca un card imprimabil în engleză, spaniolă și mandarină.
Dacă emoția lecturii nu este un stimulent suficient, NBF oferă și premii. Marele premiu constă în două bilete la cea de-a 75-a ceremonie de decernare a National Book Award din 20 noiembrie, plus bilete de avion și cazare. Dar toți cei care trimit propuneri până la sfârșitul lunii august vor primi coduri de reducere de la Bookshop.org și Libro.fm și vor participa la o tombolă la care vor câștiga cărți, căni de cafea, înghețată și multe altele.»
Desigur, provocarea le este adresată tot celor din SUA, dar este un joc de adulți frumos și interesant și mă gândeam că nu strică să se afle și la noi despre el și poate chiar să ne inspirăm. La urma urmei, tot ne plângem că lumea citește tot mai puțin…
♣ Mai rămânem un pic pe Literary Hub, pentru că am văzut un alt titlu care m-a făcut curioasă: De ce este atât de dificil să împrumuți o carte unui prieten, conform internetului. Ia să vedem despre ce este vorba mai exact, mi-am zis, pentru că mi se întâmplă și mie să am această problemă.
După o scurtă introducere, în care autorul articolului relatează cum de a ajuns să-l preocupe acest lucru, ne spune:
«La fel ca majoritatea fetișiștilor cărților, și eu sunt pretențios când vine vorba să împrumut cărți oamenilor. Dar aspir să fiu mai mult un spirit liber, „cărțile sunt doar obiecte”, „atunci când citești o carte, ea trăiește pentru totdeauna în tine”, așa că am făcut o tură pe internet pentru a vedea ce spun alți cititori despre împrumutul de cărți și dacă există vreo speranță pentru mine să devin mai bun.
Problema, așa cum au categorisit-o doi scriitori de la Penguin care au discutat chestiunea împrumutului prin e-mail, este dacă ești genul care împrumută sau genul care păstrează cărțile pentru el: ești înclinat să acumulezi sau să dai cărțile mai departe? Marea majoritate a oamenilor pe care i-am întâlnit online sunt foarte posesivi cu cărțile lor și sceptici în privința împrumuturilor. Consensul covârșitor este că trebuie să presupui că nu vei primi niciodată înapoi o carte împrumutată. Un utilizator Reddit scrie: „Aceeași filosofie pentru împrumutul de bani. Nu-i da decât dacă ești total de acord să nu-i primești niciodată înapoi.”
Dar și mai rău este să primești înapoi o carte într-o stare oribilă, ceea ce pare a fi principala motivație pentru care oamenii își țin toate cărțile în siguranță. Discuțiile despre împrumutul de cărți au degenerat invariabil în povești de groază, iar o discuție pe GoodReads a fost o paradă a cărților maltratate, inclusiv un „…porc guinnie [sic] care a mâncat coperta, urme de cană de ceai, pagini rupte etc.”»
Articolul continuă cu exemple de adevărate dezastre provocate de cărțile împrumutate, prietenii afectate, reuniuni de familie distruse și altele, mai mult sau mai puțin amuzante, în funcție de tabăra din care faci parte. Se pomenește chiar despre un sondaj făcut de Electric Literature privind sfaturile bibliotecarilor referitor la împrumutul de cărți, incluzând ideea de a stoca copii cadou ale cărților preferate.
Vă recomand să citiți tot articolul, recunosc că pe mine m-a amuzat, deși nu pot spune că mă încadrez în vreuna dintre categoriile respective… e drept că împrumut cărți, dar am și rețineri, în funcție de persoană și în funcție de cărți. Mi-e greu să fiu foarte categorică. Cât despre întâmplări amuzante legate de împrumutul de cărți… de vreo două ori, am primit alte cărți în locul celor pe care le-am împrumutat și m-am tot întrebat ale cui or fi, de fapt. Sper doar să nu fi fost vreo persoană care să fi rămas traumatizată că nu și-a primit cărțile înapoi. :))
♣ De pe website-ul The Guardian am aflat că actorul Keanu Reeves este și scriitor. Și nu orice scriitor, în sensul că nu a semnat vreo carte de memorii, să zicem, cum fac alți actori, ci o carte „serioasă”, în colaborare cu nimeni altul decât la fel de celebrul scriitor britanic China Miéville. Este vorba despre romanul intitulat The Book of Elsewhere, iar subtitlul articolului din Guardian despre acest roman sună așa: Ce se întâmplă când un actor de la Hollywood și un autor SF își unesc forțele pentru un roman? Cei doi vorbesc despre prietenia lor literară – și despre încercarea lor de a transforma seria de benzi desenate a lui Reeves în ceva mai profund.
«După cum o descrie Reeves, colaborarea a început atunci când cei doi s-au întâlnit față în față la Berlin în 2021 – „pur noroc”, spune Miéville, „că s-a întâmplat să fim în același oraș în acel moment” – și starul a fost cel care l-a curtat pe scriitor și nu invers…”» Deși este unul dintre cei mai cunoscuți actori, Keanu Reeves este cunoscut pentru atitudinea lui modestă, lucru destul de rar în lumea Hollywoodului.
«Reeves era deja un fan al operei lui Miéville – el a optat pentru una dintre povestirile scriitorului cu câțiva ani în urmă -, și când editorii seriei de benzi desenate a lui Reeves, BRZRKR, au sugerat un roman, „m-au întrebat care ar fi visul meu, cine să scrie romanul? Iar eu am spus: China Miéville.”»
«Acea întâlnire de la Berlin a fost momentul în care cei doi s-au înțeles, fiecare răspunzând „generozității” celuilalt: Reeves, încântat de ideile pe care Miéville le aducea personajului; Miéville, de libertatea pe care Reeves i-o dădea pentru a dezvolta acele idei în propria direcție. „Simt că avem un gust oarecum comun”, spune Reeves. „Mie”, spune Miéville, „mi s-a părut că nu are rost să scriu un roman care să fie doar relatarea unei benzi desenate care spune același lucru. Pur și simplu, nu este foarte interesant. Întregul concept al lui Keanu legat de colaborare este tocmai despre oameni care creează în diferite forme. Așadar, pentru mine, unul dintre lucrurile esențiale a fost: am idei care îl interesează pe Keanu, iar aceste idei onorează materialul sursă, dar fac din el și lucruri care sunt specific literare, specific romanești?”»
Acestea sunt câteva fragmente din discuția cu cei doi pe marginea procesului care a dus la romanul respectiv. Articolul este lung și detaliat și vă las plăcerea de a-l descoperi singuri, mai spun doar că, într-adevăr, întâlnirea celor doi pe tărâmul literar pare interesantă, cel puțin în faza de construcție, și mă gândesc că urmează să vedem cartea tradusă și la noi.
♣ Cum încă suntem în sezonul vacanțelor, se fac tot felul de liste cu recomandări de lectură pentru zilele de leneveală. M-am oprit și eu la o astfel de listă, de această dată, întocmită de cei de la publicația The Standard. Este vorba despre cele mai bune romane din literatura japoneză, traduse în engleză. Unele sunt traduse și în română, motiv pentru care m-am și oprit asupra acestei liste.
În deschiderea articolului, autoarea, Saskia Kemsley, face un scurt istoric foarte interesant al scrierii japoneze, iar articolul merită citit chiar și doar pentru această incursiune în trecutul limbii japoneze.
„Înainte ca kanji (scrierea japoneză folosind caractere chinezești) să ajungă în Japonia din China, prin peninsula coreeană, în secolul al V-lea, Japonia nu avea propriul sistem de scriere. În ciuda dezvoltării limbajului scris prin intermediul Chinei, conform Japan Guide, primul roman din lume a fost scris în Japonia în timpul perioadei de vârf a epocii Heian, în secolul al XI-lea. The Tale of Genji, cunoscută și ca Genji Monogatari, a fost scrisă de o nobilă, poetă și doamnă de onoare pe nume Murasaki Shikibu. Deși manuscrisul original nu mai există, povestea de 54 de capitole care urmărea viața și aventurile unui prinț pe nume Hikaru Genji a avut o influență globală fără precedent pentru secolele următoare.
Atunci când este tradus în limba engleză, Genji are peste 1 300 de pagini, însă oferă o perspectivă fascinantă asupra vieții aristocrației din perioada Heian a istoriei Japoniei”, aflăm printre altele.
Cât despre cărțile recomandate, voi aminti doar câteva – Kafka pe malul mării, de Haruki Murakami; Întoarcerea la librăria Morisaki, de Satoshi Yagisawa; Tokyo Express, de Seicho Matsumoto – și vă las plăcerea să citiți chiar voi despre ele, întrucât fiecare carte este însoțită de o scurtă prezentare.
