O să pornesc acest articol de la presupunerea că toți am înjurat cel puțin o dată în viață. Iar „o dată” cred că este doar un fel de a spune în acest caz. Pentru că înjurătura nu presupune doar o expresie jignitoare și/sau vulgară aruncată cuiva. Înjurătura are mai multe straturi, să zic așa, poate juca mai multe roluri. Și mi-am amintit de asta acum câteva zile, când am postat pe FB o glumă ce conținea o înjurătură. Una amuzantă în contextul respectiv, pentru că în funcție de context unele înjurături chiar sunt amuzante. La fel, în ziua aceea, mi-am amintit că acum câțiva ani le propusesem oarecum în glumă unor prieteni să facem un dicționar de înjurături, doar că a fost o idee care a rămas în stadiul acela, nu s-a concretizat niciodată. În timp, m-am mai gândit la asta, mai ales când în unele discuții de pe FB apăreau înjurături specifice anumitor zone din țară, dar tot n-am făcut vreun pas în direcția asta. Oricum, e posibil ca între timp să fi făcut cineva un astfel de dicționar, nu am verificat.
Într-adevăr, gândindu-mă mai bine la asta, există foarte multe înjurături folosite local, la fel ca regionalismele. Îmi aduc aminte de multe pe care le-am auzit doar acasă, în zona Sătmarului, de exemplu, și nu le-am auzit niciodată aici, în București. La fel cum există unele pe care le-am auzit doar aici și nu la Sătmar sau în Timișoara, unde am stat un pic și unde am auzit altele, pe care nu le-am regăsit prin alte părți. Și îmi dau saeama că la noi, la români, se înjură foarte mult. Sau se înjura, cel puțin în copilăria mea știu că am auzit foarte des expresii considerate înjurături, nu știu dacă fenomentul se mai păstrează… Eu am crescut la țară și mă refer la mediul de acolo, la limbajul oamenilor simpli. Cât timp am stat acolo nici nu mi-am dat seama că se înjură foarte mult, expresiile acelea intraseră în limbajul obișnuit într-atât de mult, încât păreau ceva normal. Abia după ce am plecat, după ce au trecut câțiva ani și mi le-am scos din minte am realizat că nu le mai aud, doar când vorbeam cu mama la telefon mai spunea ea câte una și începeam să râd, atunci îmi dădeam seama că acolo se vorbise mereu așa. Dar nu pentru că oamenii ar fi mai vulgari acolo decât în alte părți. Pur și simplu, limbajul popular le-a asimilat ca pe o expresie a diverselor momente în care oamenii au nevoie să accentueze ceva, de exemplu.
Sigur, unele sunt și înjurături-înjurături, dar unele nu, cu toate că uneori sensul lor te poate speria de-a dreptul, dacă stai să le diseci și să le analizei. De exemplu, la noi se spune/se spunea foarte frecvent „calce-i nevoile”, cu sensul de a-i dori cuiva ceva rău, deși citeam pe undeva pe internet că la origini sensul expresiei „a-l călca nevoia sau nevoile” era de „a se îmbolnăvi de epilepsie”, dar sunt sigură că cei din satul meu care înjurau așa habar n-aveau de asta. Deși o spuneau foarte des. La fel de des auzeam „du-te-n beteșig”, unde „beteșig” vine din maghiară, de la ”beteag”, care înseamnă bolnav, deci „beteșig” ar fi „boală”. Numai că în timp acest „beteșig” a ajuns să fie parte din diverse expresii precum „da‘ de ce beteșig n-ai zis că?”, sau „cine beteșig l-o pus să facă asta?”, sau „mai las-o-n beteșig de treabă” șamd. Încă o dată spun, le auzeam atât de des, că nici nu le mai conștientizam. Și acestea sunt doar două exemple, ele erau multe, foarte multe. Făceau parte din cultura locului, pur și simplu.
Și ajungem astfel la ce spuneam la început, la existența înjurăturilor în straturi, în funcție de scopul și contextul în care sunt folosite. Ele pot fi descriptive, emfatice, insultătoare, regionale, eliberatoare, amuzante șamd. Iar unele sunt cât se poate de inventive. Chiar și cele referitoare la sex, pentru că majoritatea oamenilor se gândesc doar la ele când se gândesc la înjurături, deși spectrul este mult mai larg și, cum spuneam, mult mai imaginativ. Și se poate vorbi foarte mult pe această temă a înjurăturilor, care este cu adevărat foarte generoasă. Ele pot fi grupate în funcție de zone, de substratul cultural, de influența lingvistică, de conotație și multe altele. Se pot desprinde apoi lucruri/personaje care sunt tabu în înjurături. Se poate observa cum sunt făcute referirile la familie, la femeie – cu un loc special acordat mamei și prostituatei (cuvântul „curvă” apare în foarte multe) – sau la bărbat în înjurături, sau la sex – unde avem o gamă largă de conotații. Și așa mai departe, multe alte aspecte de care nici nu îți dai seama atunci când înjuri.
Așa am ajuns să mă gândesc la această „cultură” a înjurăturilor sau a limbajului puternic, cum i se mai spune, la alte popoare. Și am aflat că în una dintre limbile vorbite în Filipine, de exemplu, există un vocabular special al furiei, multe cuvinte alternative care se referă exact la același lucru, dar care înseamnă și că ești furios. În japoneză poți insulta grav pe cineva doar prin folosirea unei forme nepotrivite de „tu.” În unele țări din sudul Africii, femeilor le este interzis să facă referiri la socru atunci când înjură. Am găsit apoi un top 10 al țărilor în care se înjură cel mai mult, deși nu cred că era un articol concludent, pentru că nu cita o sursă acelui top și nici nu menționa cum s-a ajuns la el. Oricum, acesta era topul: Rusia, Franța, UK/Australia/SUA, Spania, Italia, Germania, Polonia, Turcia, Suedia, China.
Cum au apărut înjurăturile, totuși? Benjamin Bergen, lingvist și om de știință cognitivă la Universitatea din California, San Diego, și autor al cărții What the F: What Swearing Reveals About Our Language, Our Brains, and Ourselves spune că ele tind să descrie lucruri care sunt ele însele tabu. Din punct de vedere istoric, spune el citat într-un articol, «limbajul tabu a avut tendința de a se învârti în jurul religiei; în tradițiile iudeo-creștine și musulmane, blasfemia apare atunci când cuvintele selectate pentru funcții specifice sunt golite de intenția lor și folosite în afara contextelor religioase. (În latină, cuvântul profanus se traduce prin „în afara templului”, însemnând cuvinte care profanează preceptele sacre).» Dincolo de religie, multe înjurături proveneau la început și din limbajul care implică sexul și actele sexuale, lucru ce pare să confirme ideea lui: „Este același fenomen general [în toate cazurile]. Un tabu despre lume devine un tabu despre cuvânt.”
Există câteva cărți despre istoria înjurăturilor, foarte interesante, tocmai pentru că vorbesc și despre contextul în care ele au apărut și au evoluat. La început, înjurăturile au avut o existență verbală, orală, apoi s-au transpus și în scris, în unele epoci au fost mai vizibile, apoi oamenii au început să dezvolte unele eufemisme care să le înlocuiască, apoi le-au abandonat tot mai mult. Inclusiv în ziua de azi vedem o tendință tot mai mare de a-i feri pe copii de înjurături, cel puțin în anumite medii sociale. De asemenea, înjurăturile sunt tot mai mult înlocuite de cuvinte care insultă, pur și simplu, dar și ele sunt tot mai des condamnate, pentru că în general fac doar referiri discriminatorii și nu mai au farmecul de altădată. La asta se adaugă și un exces de political correctness, care în unele cazuri duce inclusiv la o epurare a limbajului. Dintotdeauna, însă, înjuratul a reprezentat, de fapt, o modalitate intensă, succintă de exprimare a sentimentelor și reacțiilor acute. Pentru că nu toate sunt insulte, după cum știm, ele pot exprima și simplă pasiune sau dispreț, de exemplu. Sigur, fără să fie folosite în exces, pentru că atunci reflectă unele probleme.
Așadar, ne îndreptăm oare spre o lume fără înjurături? Vor rămâne ele doar un aspect pitoresc al limbajului de cândva? Am încercat să găsesc vreo înjurătură „interesantă” care să fi apărut în ultimii ani, dar nu mi-a venit nimic în minte. Nu înseamnă că nu există, dar în câteva minute chiar nu mi-am amintit vreuna. Ce spune asta despre societatea din ziua de azi? Am evoluat din acest punct de vedere sau am devenit o lume plictisitoare, liniară? Sau doar ipocrită, pentru că sunt sigură că gândim anumite lucruri, dar ne cenzurăm când avem pornirea să le spunem. Sunt câteva întrebări care ar merita discutate…
P.S. – Tocmai am văzut că există și o miniserie despre istoria înjurăturilor – History of Swear Words, cu Nicolas Cage -, o puteți vedea pe Netflix. O pun și eu pe listă, pentru că m-a făcut curioasă.
Sursă foto: Rotten Tomatoes.
