Nu prea știam despre ce să scriu azi, pentru că e vară, e prea cald, unii deja își fac bagajele pentru vacanțe… dar m-a salvat gâlceava iscată de povestea din prima seară a concertului Coldplay la București. Nu aduc povestea aici, s-a vorbit oricum exagerat de mult și în general prost despre ea. Citind, însă, tot felul de opinii despre cele întâmplate, la un moment dat, totul a devenit mai mult un zgomot de fond, iar creierul meu și-a urmat propria cale spre alte idei. De exemplu, întrebându-mă de ce e atât de dificil să acceptăm ceva diferit de ce ne place nouă și de ce nu încercăm să înțelegem, în loc să dăm cu pietre, mi-am amintit că, la urma urmei, suntem mai mult un fel de mașinării ale căror reacții sunt dictate de diverse zone ale creierului, iar empatia noastră este selectivă. Asta, foarte simplist spus.
Revenind apoi la disputa muzicală de ieri, mi-am amintit că am cumpărat la un moment dat o carte, Creierul nostru muzical, care mi s-a părut foarte interesantă, doar că un pic cam tehnică, să zic așa, chiar dacă era scrisă într-un limbaj destul de accesibil. După care m-am gândit să încerc să scriu aceste câteva vorbe despre felul în care percepem muzica, despre cum ne atașăm de anumite genuri muzicale și de ce și altele de felul acesta. Să fac o mică sinteză a lucrurilor pe care le-am citit în timp pe ici-pe colo, în timp ce încercam să înțeleg diverse. Pentru că eu zic că e firesc să vrei să înțelegi, să te întrebi uneori oare de ce am eu această reacție, de ce mă comport așa, deși știu că îi jignesc pe alții? De ce nu îmi place maneaua, sau rockul, sau hip-hop-ul sau orice alt gen și prefer altceva? Desigur, există și cei foarte siguri pe ei, care par să se fi născut învățați și bat cu pumnul în masă, urlând că ei știu clar ce e bun, ce e muzica adevărată șamd. Fără argumente, în afară de tonul și limbajul agresiv. Din fericire, eu n-am fost niciodată așa. Mereu am încercat mai întâi să înțeleg.
Așadar, cum iau naștere gusturile noastre muzicale? Mai întâi de toate, este influența biologică. Așa cum spuneam, creierul nostru este responsabil de tot ce facem. Diferite părți ale creierului, cum ar fi cortexul auditiv, sistemul limbic și cortexul prefrontal, joacă roluri decisive atunci când ascultăm muzică. De exemplu, cortexul auditiv procesează sunetul și ne ajută să recunoaștem melodii și ritmuri. Sistemul limbic, responsabil de emoții, ne ajută să simțim muzica, declanșând răspunsuri emoționale precum bucuria, tristețea și altele. Cortexul prefrontal, asociat cu procesul decizional și comportamentul social, influențează capacitatea noastră de a aprecia structuri muzicale complexe și conținutul liric. În plus, spun unele studii, deși nu știu dacă este cu adevărat dovedit, predispozițiile genetice pot influența abilitățile și preferințele noastre muzicale. Este o ipoteză pe care am citit-o pe undeva, dar nu am insistat să caut dacă oamenii de știință au confirmat-o sau nu oficial.
Aceasta este partea ceva mai tehnică a lucrurilor. Dincolo de asta, însă, personalitatea fiecăruia dintre noi joacă și ea un rol în preferințele muzicale. Nu o spun eu, desigur, o spun diverse studii făcute în timp, potrivit cărora extrovertiții, de exemplu, preferă muzica energică, potrivită cu stilul lor de viață și cu interacțiunile lor sociale. Poate fi rock, pop, dance, hip-hop, dacă e să dau câteva exemple, fără să fac însă o asociere categorică. Introvertiții par să se îndrepte spre genuri mai meditative, mai rezervate, în anumite sensuri. Poate fi muzică clasică, jazz, indie, încă o dată, acestea fiind doar niște exemple. Nu înseamnă că toți extrovertiții sau introvertiții ascultă numai așa ceva, am încercat doar să exemplific legătura dintre tipurile de personalitate și genurile ce pot fi asociate cu ele.
Se mai spune că se poate vorbi despre efectul expunerii la un anumit gen de muzică. Unii spun că muzica pe care o asculți în adolescență îți va modela gusturile muzicale pentru tot restul vieții. Nu știu dacă este chiar așa. Mă gândesc la mine, de exemplu, care am crescut preponderent cu acces la ceea ce se numește generic muzică ușoară. Pentru că era înainte de ’89, când accesul la muzică bună, la muzică complexă era limitat, iar eu nu am fost printre fericiții care să aibă parte de așa ceva. Totuși, ulterior, când lucrurile s-au schimbat, am descoperit o grămadă de muzică și abia după ce am ascultat muzică foarte-foarte multă și diversă pot spune că mi s-au conturat preferințele. E adevărat că tolerez mai ușor decât alții și ceea ce acum se numește muzică pop (fosta muzică ușoară) și sunt mai deschisă la diversitate și mă gândesc că poate fi un efect al acelor ani, nu știu sigur…
Pe de altă parte, revenind la ce spuneam mai devreme, la acel efect al expunerii repetate la un anumit gen sau la anumite melodii, studiile spun că acesta este un fapt psihologic, un fenomen dovedit. Mai exact, cu cât ascultăm mai des un cântec, de exemplu, cu atât este mai probabil să dezvoltăm o afinitate pentru el, chiar dacă nu ne-a plăcut inițial. Iar acest lucru se poate extinde și la un anumit gen muzical. Efectul respectiv evidențiază puterea familiarității în modelarea preferințelor noastre muzicale.
De altfel, se pare că s-a ajuns la o adevărată știință a interpretării mecanismelor care duc la preferințele muzicale, iar aceasta dezvăluie o interacțiune complexă între familiaritate, educație, cultură și psihologie. După cum se spune într-un articol pe această temă, efectul expunerii demonstrează puterea repetiției în modelarea gusturilor noastre, contextul cultural și social ne înrădăcinează preferințele într-un sentiment de identitate și apartenență, iar pregătirea muzicală ne lărgește aprecierea pentru diferite genuri. Toate acestea reprezintă o complexitate în straturi a dinamicii aprecierilor noastre muzicale.
Studiile mai spun că muzica pe care o ascultăm ne modelează și ne reflectă identitatea. Și probabil că așa este. Preferințele muzicale sunt o formă de exprimare în sine, cu ajutorul lor ne exteriorizăm adesea individualitatea și convingerile, fie că este vorba despre un spirit rebel, revoluționar sau unul predispus la manifestări sentimentale. Se nasc astfel apartenențe la grupuri sociale, culturale și la comunități specifice. Rockerii cred că sunt un exemplu bun în acest sens. Sau cei care preferă hip-hopul. Și așa mai departe, acestea sunt doar două exemple și m-am gândit la ele pentru că sunt două genuri muzicale bine definite, ce nasc comunități la fel de definite. În unele cazuri, aceste identități rămân stabile, în altele, ele se schimbă odată cu înaintarea în vârstă sau cu descoperirea de noi genuri muzicale. Există o anumită dinamică în asta. Deși există și cazuri mai puțin dinamice, am întâlnit eu câteva :)), care nu sunt dispuse să iasă din matca anumitor genuri. Nu știu dacă e rău sau bine. Eu zic că e o pierdere pentru ei, pentru că ratează să descopere lucruri noi, fie că s-ar atașa de ele sau nu…
Pe website-ul The Conversation, am găsit un articol scris de un profesor de educație muzicală, care predă psihologie muzicală. Acesta spunea: „Am petrecut mult timp gândindu-mă la preferințele muzicale și la modul în care muzica își croiește drum prin creierul oamenilor. (…) Unii cercetători sugerează că oamenii experimentează emoțiile prin muzică sau că aleg muzica în funcție de ceea ce vor să simtă. Un studiu din 2011 sugerează că preferințele muzicale pot reflecta emoțiile pe care oamenii le simt atunci când ascultă muzică, indiferent de stilul muzical. (…) Deci, de ce avem gusturi diferite în materie de muzică? Oamenii au personalități complexe, iar muzica pe care o preferă poate fi legată de acest lucru. Creierul oamenilor funcționează în moduri unice atunci când procesează muzica. Unii pot avea o reacție fizică la o anumită muzică, în timp ce alții nu. Oamenilor le poate plăcea muzica pentru că opiniile unui muzician pot fi asemănătoare cu propriile lor opinii. Acestea fiind spuse, unele melodii surprind, intrigă și distrează o mare varietate de ascultători, ceea ce le face să fie universal apreciate. Concluzia? Fiecare persoană este unică în multe feluri, iar gusturile sale muzicale reflectă această unicitate.” Articolul este mai lung, dacă doriți să îl citiți pe tot, îl găsiți aici.
Și mă întorc la disputa care m-a făcut să rezum aceste idei, care nu sunt noi, dar poate că e util să ni le amintim atunci când tindem să sărim la gâtul altora pe motiv că au preferințe muzicale diferite de ale noastre. Și îmi amintesc inclusiv de unele discuții pe care le-am avut în ultimele luni pe FB, tot pe tema asta. Printre altele, apare uneori în discuție diferența dintre generații, cu tot ce implică ea, inclusiv gusturile muzicale. Și, apropo de asta, am mai găsit un articol mișto (îmi place cuvântul ăsta 🙂 ), în care sunt menționate diverse studii, cu observații interesante:
«Au fost realizate o serie de studii despre cum și de ce se schimbă gusturile noastre muzicale pe măsură ce îmbătrânim. Cel mai recent provine de la Spotify din SUA și de la utilizatorii de utilizatori ai Amazon Echo. Acesta a constatat că, la împlinirea vârstei de 33 de ani, oamenii încep să perceapă muzica nouă ca pe un „tărăboi.”. Bătrânii (>33 de ani) încep să descopere muzica din adolescență care era mai puțin populară în trecut, deoarece li se pare că se regăsesc mai puțin în muzica modernă decât în cea pe care o ascultau în timpul anilor muzicali cruciali de trecere la maturitate (aproximativ între 13 și 23 de ani). Ne întoarcem și căutăm în trecut ceva nou, melodii pe care se pare că le-am ratat prima dată.
Bărbații au tendința de a începe să denigreze muzica actuală primii, începând cu vârsta de 20 de ani, iar femeile îi urmează la scurt timp după aceea. Analizând un studiu conex, s-a constatat că bărbații sunt mai critici, 51% dintre ei declarând că muzica de când erau tineri era mai bună decât tot ce se face astăzi. Femeile sunt ceva mai iertătoare, dar 41% dintre ele sunt de acord cu omologii lor masculini. Cu alte cuvinte, bărbații tind să fie mai nostalgici mai devreme decât femeile, atunci când vine vorba de muzică.
În momentul în care ajungem cu toții la 30 de ani – după cum am spus, vârsta magică pentru acest lucru pare să fie 33 de ani – gusturile noastre muzicale s-au maturizat și, în unele cazuri, s-au solidificat. Muzica tinereții noastre devine o hrană reconfortantă, melodiile la care ne întoarcem din nou și din nou. Dacă ai copii care sunt pasionați de muzică, ai tendința de a fugi mai repede de melodiile lor – adică de sunetele contemporane. Ajungi la stadiul de săturare în medie cu patru ani mai devreme. Acest lucru înseamnă că, dacă ați avut copii devreme, s-ar putea să vă fi săturat de muzica de astăzi până la 27 de ani.
Un alt studiu spune că există o ușoară modificare în jurul vârstei de 42 de ani. Este momentul în care mulți dintre noi se răzvrătesc împotriva vârstei mijlocii gândindu-se: „Nu sunt bătrân! Încă mai sunt înclinat spre muzică! O să-mi revin.”» Și acest articol merită citit integral, îl găsiți aici.
Și mă opresc aici, altfel risc să vă pun răbdarea la încercare și nu vreau. Deși cred că deja am făcut-o. Nu am o concluzie la ce am scris aici, nu acesta era scopul, de altfel. Un fel de concluzie ar fi ce se spunea în unul dintre articolele pe care le-am citat: suntem diferiți și avem gusturi diferite, gusturi care se nasc, după cum am văzut, în funcție de diverse lucruri și de diverse influențe. Ideal e să acceptăm asta. Și în felul acesta ne întoarcem la eterna problemă a toleranței… E un cerc vicios, pe care unii patinează cu un soi de pasiune și nu reușesc să facă pasul afară din el. Și e trist, am văzut și am simțit asta și zilele trecute, după acel concert al Coldplay. Pentru că se ajunge la jigniri inutile și la polarizări la fel de inutile. Rolul muzicii ar trebui să fie altul. Și de cele mai multe ori chiar reușește să fie altul, din fericire.
Sursă foto: YouTube.
