Pentru că am avantajul să lucrez de acasă, în fiecare dimineață îmi beau cafeaua uitându-mă pe FB și pe IG, să văd ce s-a mai întâmplat și ce mai spun oamenii pe care îi urmăresc. Și observ foarte des, mai ales pe FB, că oamenii se plâng de diverse. Sunt nervoși, iritați, bombăne într-un fel sau altul pe cineva sau ceva. De la politicieni la casierița de la supermarket, de la șoferii din trafic la vreme, de la o emisiune TV la un restaurant care nu le-a încălzit bine ciorba, de la cineva care nu scrie corect gramatical la nu-știu-care-film care n-a fost cum se așteptau etc. etc. O grămadă de gânduri negative, de motive de nemulțumire și de văicăreli de toate felurile. Sigur, există și extrema cealaltă, care face mișto din orice, inclusiv din ce n-ar trebui, dar azi vreau să vorbesc despre primii.
Citind diverse plângeri din astea într-o dimineață, m-am oprit și m-am întrebat dacă fac și eu la fel. Dar mi-am amintit că acum vreun an-doi eu mi-am propus să nu mai fac asta, să nu mai văd doar negru în fața ochilor, să nu mai dau viață fiecărui gând negativ care îmi traversează mintea. Și parțial îmi reușește. Și mi-e bine așa. Mult mai bine. Pentru că mare parte din viață am fost și eu la fel, găseam mereu motive de nemulțumire, lucruri imperfecte de care mă plângeam, pentru care protestam și bombăneam. Inclusiv online. Și la întâlnirile cu prietenii. Chiar așa, ați observat că mulți dintre noi ne plângem de diverse mai întâi, atunci când ne întâlnim? Că la job ni s-a întâmplat nu-știu-ce neplăcut, că ne doare ceva, că nu avem bani, că x, că y… iar lucrurile bune le pomenim abia mai apoi, dacă le mai pomenim. De la o vreme, eu încerc să-mi controlez și pornirile astea. Când mă întâlnesc cu vreo prietenă, de exemplu, și mă întreabă ce mai fac, nu sar să spun că sunt tristă pentru că unele edituri întârzie să mă plătească, nici că nu-mi permit să-mi planific un concediu încă, nici că mă doare o gleznă dacă nu-mi iau regulat pastilele șamd. În schimb, încerc să-mi amintesc ce mi s-a întâmplat bun sau ce am făcut bun de când nu am mai vorbit.
Știu sigur că unii dintre cei care vor citi asta vor strâmba din nas și vor spune că este și asta o extremă și că sună ca memele alea cu citate siropoase. Dar nu e așa. Nu spun că ar trebui să vedem doar la vie en rose. Spun doar că ar trebui să schimbăm perspectiva, măcar din când în când. Trăim într-o lume cu o grămadă de avantaje, cea mai bună lume de până acum, la urma urmei. Din punct de vedere al tehnologiei, al standardelor de viață, al progreselor medicale și multe altele. Și totuși, ne plângem mereu de ceva. Cu toții o facem. Unii mai mult, alții mai puțin. Pe unii ai zice chiar că asta îi definește. N-ai să-i vezi că spun ceva pozitiv zile în șir. Dar lamentările astea nu adaugă vreo valoare vieții, nici nu rezolvă problemele. Ba mai rău, negativitatea asta atrage și mai multă negativitate și se tot adună, se tot adună, până te copleșește. Atunci când transmiți un gând negativ, apare o altă persoană care îl ia și îl transmite mai departe, în aceeași formă sau în alta. Și răul se tot răspândește, pentru că cel puțin în privința asta suntem mai conectați ca niciodată. Ideile se răspândesc mult mai repede și mai departe ca oricând. Și atunci, nu e mai bine să arunci în lume ceva bun, ceva pozitiv? Nu mereu, că e imposibil, dar în cea mai mare parte a timpului. Să inversăm proporția rău/bine. Pentru că orice lucru rău sau bun începe la nivel de individ. Toate conceptele din istorie, fie bune, fie rele, au pornit de la un individ, care apoi și-a găsit adepți. Cred că e mai ușor să vizualizăm astfel răul pe care îl răspîndim prin negativitate.
Cum spunea cineva, ne construim continuu destinele prin ceea ce facem și prin modul în care îi tratăm pe ceilalți. Totul este un imens domino. Ne plângem de cât de rea este lumea, dar nu facem nimic în privința asta la nivelul propriei persoane. Eu încerc tot mai des un exercițiu: când simt pornirea să mă plâng de ceva pe FB, acasă sau la întâlnirea cu cineva, mă opresc, mă mai gândesc o dată, poate chiar încă o dată, și la o analiză mai atentă îmi dau seama că nu are rost, că nu voi rezolva nimic cu asta, ba chiar este posibil să rănesc pe cineva cu ceea ce spun. Și renunț. Sau poate că găsesc o altă perspectivă, care să nu sune a nemulțumire sau reproș. Iar uneori văd chiar o posibilă soluție la nemulțumirea mea. Și mă simt mult mai bine. Nu îmi reușește mereu. Nici vorbă. Dar privesc uneori în urmă, la versiunea mea de acum… cinci ani, ză sicem, și văd o diferență mare. Eu cea de atunci ar fi luat în derâdere pornirile astea pozitiviste și ar fi spus imediat orice i-ar fi trecut prin cap, convinsă că face bine, că trebuie să spui ce ai de spus, no matter what. Diferența este că atunci eram plină de energie negativă, care mă împiedica să văd soluțiile, iar acum, de fiecare dată când renunț să scriu ce zi de rahat am avut (de exemplu) și prefer să îmi schimb poziția și să privesc spre ceva bun, pot să zâmbesc și să merg mai departe fără să simt nodul ăla enervant în stomac. Și exemplele pot continua, pentru că sunt multe momente din zi când îmi vine să arăt cu degetul spre ceva rău și să dau vina pe toți și pe toate pentru asta. Dar mi-am dat seama că nu asta e soluția.
Când te plângi de ceva, obții pentru foarte scurt timp o stare de bine, este iluzia psihologică a superiorității. Dar este o recompensă pe termen scurt. Pe când efectele pe termen lung ale acestei stări repetate de nemulțumire și de negativitate sunt mai neplăcute. Nici nu-ți dai seama când starea asta devine un obicei, cu tot ce implică el. Citeam recent un interviu cu RM (liderul BTS), care spunea – și citez cu aproximație: „Întrucât trăim într-o lume socială, a devenit foarte ușor să ne exprimăm sentimentele de ură și dispreț. Dar cred că este respingător să vezi pe cineva care are atât de multă energie plină de ură față de altcineva. Adică, bineînțeles, putem vorbi despre tristețe și ură, dar până la urmă a vorbi despre iubire și a răspândi iubire și energie pozitivă este o virtute cred eu.” În esență, despre asta e vorba, fără să intru în detalii legate de psihologie și de felul în care funcționează creierul nostru.
Și o să mă opresc aici, cu speranța că v-am făcut cel puțin să vă gândiți de două ori înainte să vă plângeți de ceva sau să spuneți ceva negativ. Vă știți voi care sunteți. 🙂
