(2) De vorbă cu Małgorzata Rejmer: România nu e o țară ușor de adoptat, dar este o țară pe care o poți iubi

Săptămâna trecută, am publicat prima parte a unui interviu inedit, cu Małgorzata Rejmer, reporter polonez, autoare a volumului „București, praf și sânge„. Nu am încăput în limitele unui interviu clasic și ne-am încins într-o conversație în care eu am avut multe de învățat despre polonezi și percepția străinilor asupra României și românismului, iar Małgorzata s-a pus la curent cu mersul politichiilor dâmbovițene și al spiritului civic românesc. Unde rămăsesem? A, da, la români și teoria conspirației.

M.R.: Românii par să fie mai dispuși să creadă în tot soiul de teorii ale conspirației decât, să zicem, germanii. Sunt mai dispuși să creadă că se întâmplă lucruri pe care nu le pot controla.

S.B.: Este mai simplu să crezi că se întâmplă lucruri când nu ești atent, decât să accepți că nu ești pregătit, curajos sau în stare să preiei controlul, la un moment dat.

M.R.: Am avut și impresia că politica românească e scăpată de sub control, că este dominată un soi de haos, iar oamenii obișnuiți cred că nu au nimic de împărțit cu politica, nu au nicio influență, păstrându-și gândirea de tipul ”votul meu nu contează”. Sunt convinși că nu este posibil să îi controleze pe cei pe care i-au ales.

1234440_10201231762774303_695859652_n

Proteste împotriva exploatării de la Roșia Montană. Photo credits: Vlad Petri

S.B.: E adevărat. Problema e că, în continuare, politica se bazează pe varii forme de nepotism, iar schimbarea nu s-a produs în condițiile în care, politicienii de astăzi (o parte) sunt urmașii activiștilor comuniști, perpetuând același lanț al slăbiciunilor. Promovarea se bazează pe nepotism, nu pe meritocrație. Să nu mai pomenesc volatilitatea ideologică, adică schimbarea de partid și de ideologie. Azi poți fi de stânga, iar mâine de dreapta. Acesta este un al motiv al lipsei generalizate de încredere: lipsa de consecvență. Apatia oamenilor este rezultatul vizibil.

M.R.:  Tinerii cum sunt? Simt nevoia să lămurească lucrurile? Am urmărit mișcarea Roșia Montană. Eram aici, anul trecut, am participat la mișcare și am perceput-o ca pe un semn că lucrurile se schimbă cumva.

S.B.: Lucrurile se schimbă, într-adevăr.

M.R.: Cineva mi-a spus că e vorba de oameni care au petrecut timp în străinătate, au văzut cum funcționează democrația, cum funcționează societatea civilă și au vrut să revină acasă și să utilizeze aceste informații.

S.B.: Există și această categorie, într-adevăr, dar nu este singura care a produs o schimbare. Tineri educați au depus efortul de a fi informați, de a afla mai multe și de a nu se limita la primele informații pe care puneau mâna. Există o mână de oameni care fac zgomot și încearcă să atragă atenția asupra faptului că niște lucruri trebuie să se schimbe. Anul trecut, rețeta a funcționat. Nu știu să spun sigur de ce a funcționat atât de bine, anul trecut. Poate pentru că, în acest caz, corupția proiectului era ostentativă, poate ăsta a fost declicul. Pe de altă parte, poate s-a schimbat ceva din perspectiva mentalității, iar noua generație a scăpat de gândirea ”nu-ți bate capul, nu se schimbă nimic” a părinților. Vedem în noiembrie dacă s-a produs astfel de schimbare de perspectivă.

M.R.: Cartea mea discută chestiunea pasivității românești, acest spirit de Mioriță. Voiam să scriu încă un capitol, despre Roșia Montană, ca exemplu pozitiv, de schimbare…

S.B.: … și chiar e un exemplu bun, pentru că legea nu a fost promulgată.

Małgorzata Rejmer. Premiile literare Gryfia 2014

M.R.: Exact! A fost uimitor; românii cu speranță sunt uimitori. Acest eveniment și publicarea cărții mele erau prea apropiate și am simțit că nu sunt suficient de detașată să am o perspectivă adecvată asupra poveștii. Era prea fierbinte, în acel moment. Totuși, pe parcursul evenimentelor mele literare, în Polonia, le arătam mereu oamenilor fotografiile de pe străzi, din timpul protestelor, exclamând că oamenii se transformă. A fost fabulos faptul că treizeci de mii de oameni s-au adunat pe stradă.

Totuși, am observat că, discutând cu oameni din media sau politicieni, despre această chestiune, aceștia aveau tendința de a numi protestatarii ”hipsteri”….

S.B.: … hipsteri de corporație. Cei care petrec 8 ore pe zi la birou, locuiesc în oraș, nu au pus în viața lor piciorul în Roșia Montană, deci nu au dreptul de a avea o opinie în această privință.

M.R.: Există tendința de subestimare a protestatarilor, de a fi tratați ca și cum ar fi neserioși, ca și cum s-ar distra un pic. Mi s-a zis că această mișcare nu putea fi tratată serios de politicieni, deoarece era în mod deliberat o mișcare anti sistem politic.

S.B.: Nu, nu era. Din contră, protestatarii au refuzat orice asociere cu spațiul politic, în timpul și după proteste. Aveau o problemă cu o corporație care încerca să îi păcălească. Bineînțeles, autoritățile erau vizate din perspectivă legală, nu politică.

M.R.: Bineînțeles. Protestele erau o nouă formă de manifestare socială, în România. Asta e ideea esențială: autoritățile române nu puteau recunoaște o astfel de formă nouă de protest.

S.B.: Iar situația a luat o turnură interesantă, când protestul a avut ecou internațional. Protestele nu au fost nici subversive, nici violente. Îți amintești oamenii care zornăiau sticlele de plastic pe stradă, dansau și cântau, copiii și mamele? Era puțin probabil ca acelea să fie proteste politice. Nimănui nu îi păsa de politică. În procesul tău de documentare, ți-amintești protestele care au avut loc cu un an în urmă? Ai văzut documentarul ”București, unde ești?”, semnat de Vlad Petri?

M.R.: L-am văzut.

S.B. Și ai observat diferența uriașă între cele două proteste, la distanță de un an? Autoritățile nu puteau să declare că protestele Roșia Montană aveau de-a face cu partidele politice. Ni s-a spus ”protestatari de duminică”, deși ne-am petrecut două săptămâni pe stradă, până la 2-3 dimineața.

M.R.: Era mai simplu și mai bine să fie subestimată mișcarea, în loc să fie recunoscută ca fiind serioasă, deoarece de fiecare dată când cineva își părăsește apartamentul și iese pe stradă pentru a protesta, devine o problemă politică.

S.B.: Devine,  dar nu în sensul în care oamenii vor să pună mâna pe putere, ci în sensul în care oamenii vor să recupereze ceva pierdut, să ia atitudine pentru bunăstarea lor.

M.R.: Cum poate politica trata pe cineva care se luptă efectiv pentru o idee?

S.B.: Aceasta este o întrebare interesantă și vom vedea cum evoluează lucrurile, în această toamnă, în perioada alegerilor din noiembrie. Avem o femeie care candidează independent, pentru funcția de președinte. Avem un stângist pe care nimeni nu pare să îl placă (pe bună dreptate, dacă e să mă întrebi). Dat fiind faptul că accesul la informații este mai bun decât oricând, sper ca aceste alegeri să se dovedească mai înțelepte decât cele anterioare. În acest context general de instabilitate politică, gafe publice (ar fi trebuit să vezi demonstrația grotescă de megalomanie, ce amintea de adunările ceaușiste, când unul dintre politicieni și-a anunțat candidatura pentru președinție), mișcări sociale și o schimbare clară de mentalitate între tineri, cartea ta a fost o surpriză interesantă.

M.R.: Te rog, încearcă să îmi critici cartea, deoarece e mai ușor pentru mine să înțeleg dacă imaginea mea despre români este una pesimistă.

S.B.: Primul meu instinct a fost să o resping, pentru că mi se părea că îmi violează spațiul intim. O carte despre București și România, scrisă de o autoare care provine dintr-o țară cu o viață mai bună, mai vestică, în care oamenii sunt mai uniți. De aici, polonezii par mai bine adaptați și mai evoluați, în comparație. Evident, mi s-a părut un pic dificil să înțeleg cum poate cineva din afara mediului nostru să înțeleagă situația atât de bine. Am continuat să citesc și, când am ajuns la pasajul cu analogia între Casa Poporului și legenda Meșterului Manole și m-am enervat că nu îmi trecuse prin cap, am realizat că, uneori, e mai bine să vină cineva de afară și să arunce o privire. Ne obișnuim atât de mult cu propriile păcate și cu haosul, încât ratăm anumite detalii. Simțurile ni se atrofiază. Pe de altă parte, am declarat oficial că ne-am săturat de comunism și că nu mai vrem să auzim povești despre comunism, detestăm cărțile și filmele și avem tendința de a crede că sunt așa de bine primite afară (în Vest)m pentru că sunt exotice, pentru o anumită categorie de spectator. Citeam volumul semnat de Sahar Delijani (Copiii arborelui de jacaranda), mi se părea exotic și am realizat că, probabil, așa a fost perceput și volumul tău, afară.  Cum a arătat comunismul în Polonia, comparativ cu al nostru?

M.R.: Am avut și noi probleme, dar nu la fel de grave. În anii 80, mâncarea era raționalizată, era frig în case. În anii 90, economia poloneză era la pământ. Cifrele PIB arată că, la începutul anilor  90, România și Polonia erau cam în aceeași situație.

S.B.: Atunci, ce v-a schimbat traseul?

M.R.: Solidaritatea.  Poporul polonez a strâns rândurile. După al doilea război mondial, când comunismul a pus stăpânire pe Polonia, era o țară agricolă. Am avut mult de recuperat, după ani de bătut pasul pe loc.

S.B.: Ai petrecut doi ani în România…

M.R.: Un an și jumătate…

S.B.: Româna ta sună foarte bine, pentru un an și jumătate.

M.R.: Aș putea și mai bine. (n.ed. zâmbește)

S.B. Acum înveți albaneză? De ce? (n.ed. după câteva minute bune în care am discutat despre cât de greu i-a fost să învețe limba română și despre problemele cu care m-am confruntat învățând polonă).

M.R.: Locuiesc în Tirana și cred că următoarea mea carte va fi despre Albania și comunismul albanez. Este o comparație interesantă, dat fiind faptul că acest comunism a fost mult mai rău decât cel românesc.

S.B.: O carte pe care aș cam vrea să o citesc. Bineînțeles, s-ar putea crede că funcționez pe principiul românesc ”să moară și capra vecinului”, dat fiind interesul meu în comunismul albanez. Apropo de capră, la început credeam că apatia și chestia cu ”capra vecinului” sunt specifice țărilor est-europene, apoi m-am răzgândit, considerând că astfel de mentalități sunt specifice țărilor care au trecut prin perioade intense și episoade tragice, de tipul comunismului. Acum, nu mai știu ce să cred. Mi-e greu să pun etichetă și să clasific, pentru că există excepții de la regulă, de tipul Poloniei.

M.R.: Nu uita un lucru: Polonia și-a plătit prețul. O schimbare de acest fel nu se produce fără efort. În acest moment, oamenii sunt foarte agresivi, obosiți și supraîncărcați. Nu a existat o criză în Polonia pentru că toți prietenii mei au câte două slujbe, muncesc de la 8 dimineața, la 9 seara, cam ca în modelul american. S-a înregistrat creștere economică în ultimii 5 ani, pentru că întreaga generație arată așa.

S.B.: Așa arată și generația mea, munca pentru corporațiile din România înseamnă 9-10 ore pe zi, petrecute la birou. Suntem suficient de bine pregătiți și suficient de ieftini, pentru ca Vestul să externalizeze servicii în România, și muncim de ne sar capacele. Totuși, ceva pare să fie diferit în Polonia. Așa că o fac pe prostul și întreb: cum arată corupția în Polonia?

M.R.: Corupția poloneză poartă mănuși albe. E mai discretă. În România, corupția e oarecum mai ostentativă. Odată, călătoream cu trenul, către Brașov. Controloarea m-a întrebat de unde sunt, i-am răspuns că vin din Polonia și mi-a zâmbit cu subînțeles, zicând: ”Ne descurcăm noi.”

S.B.: Am fost surprinsă să nu văd nicio mențiune în cartea ta despre acest subiect, dar sunt convinsă că ai avut de-a face și cu taximetriștii din Gara de Nord și de la aeroport.

M.R.: Româna mea devine fluentă când mă înfurii (n.ed. râde), așa că, de fiecare dată când cineva încearcă să mă păcălească, devin foarte coerentă în limba română. Revenind la povestea adaptării poloneze, mă întrebai despre solidaritatea noastră. Înainte, eram uniți de sentimentul polonez al martiriului. În secolul al XIX-lea, Polonia nu exista pe hartă, exista deci o frică de pierdere a națiunii. Secolul al XX-lea a adus cu sine vărsarea de sânge a celui de-al Doilea Război Mondial, apoi a venit comunismul. Acum, am descoperit libertatea. Avem o obsesie în privința Rusiei.

S.B.: Toată lumea ar trebui să aibă o obsesie în privința Rusiei, ar trebui să ne fie frică de Rusia.

M.R.: Când vorbești cu intelligentsia poloneză, cu oameni care par raționali de altfel, oamenii aceștia sunt dispuși să lupte ca acum 70 de ani, când mii de oameni foarte tineri au murit, dintr-un pur sentiment de patriotism. Am avut întotdeauna capacitatea de a muri frumos. Se poate spune că polonezii au o perspectivă esențialmente frumoasă asupra modului în care ar trebui să arate moartea, de dragul națiunii.

S.B.: E, într-adevăr, o perspectivă poetică, aproape la fel de poetică precum ”Miorița”

M.R.: Uneori suntem prea mândri, dacă ne comparăm cu cehii, de exemplu, care au fost mai pragmatici, istoric vorbind.

S.B.: Revenind la rugămintea ta de a nu fi de acord argumentat cu cartea ta….

M.R.: … cartea e publicată de un an și speram ca cineva din România să o critice, să sesizeze părțile ei bune și părțile rele.

S.B. Ai făcut o chestie interesantă cu acest volum. Titlul său este ”București, praf și sânge”. Există capitole referitoare la orice altceva, numai la București nu. La un moment dat, mă întrebam de ce ai ales acest titlu, dat fiind faptul că volumul nu este (doar) despre București. S-ar putea numi la fel de bine ”Miorița, spiritul românesc”

M.R.: Nu e, totuși, o carte despre România.

S.B.: OK, atunci, despre ce e din punctul tău de vedere? Apoi, îți pot spune cum am perceput-o eu.

M.R.  Această carte e o alegere pur subiectivă a mea. Am venit aici, aveam o mie de întrebări fără răspuns. Aceasta este o carte de răspunsuri. E rezultatul unui proces, am încheiat-o într-un interval stabilit, dar aș mai fi putut-o scrie ani întregi. ”București, praf și sânge” este un melanj de puncte de vedere, ale oamenilor cu care am stat de vorbă și al meu. Tu cum ai perceput-o?

S.B.: Cred că volumul tău a fost despre lucrurile care te-au șocat cel mai mult, exclusiv din punctul de vedere al adaptării, când ai intrat în contact cu societatea românească. Majoritatea capitolelor fac referire la acest aspect. Supraviețuirea oamenilor necesita adaptare. Perioada post-comunistă a însemnat a uita și, oarecum, a ne reinventa, ceea ce e tot o formă de adaptare. Bucureștiul însuși este o emblemă a adaptării. Clădiri noi, clădiri vechi, povestea Casei Poporului. Așa am perceput-o. Bucureștiul a făcut parte din poveste și i-a dat titlul atractiv. O astfel de carte pune problema forței pe care o poate avea reportajul literar de a schimba perspectiva oamenilor: informațiile sunt precise, abordarea este proaspătă iar interpretările pot varia. Este reportajul literar subestimat? Are puterea de a schimba percepții?

M.R.: E așa cum a spus și Szczygieł (n.ed. Mariusz Szczygieł). Nu vorba de faptul că schimbă mase, ci de faptul că își poate transforma cititorul. De exemplu, cartea aceasta nu a fost un succes aici, dar în Polonia, după ce au citit-o, mulți oameni au hotărât să viziteze România. Cumva, deși cartea asta nu e o lectură ușoară, am primit multe scrisori și e-mail-uri și, pe parcursul numeroaselor mele seri literare, oamenii mă abordau și îmi spuneau că deciseseră să viziteze România, după ce îmi citiseră cartea, se întorseseră deja din călătoria lor și li se păruse extraordinar!

S.B.: Extraordinar în ce sens?

M.R.: A fost extraordinar pentru că le-a plăcut cartea și s-au îndrăgostit de țară. România nu e o țară ușor de adoptat, dar este o țară pe care o poți iubi.

S.B.: Prietenii tăi din România au citit cartea? Bănuiesc că da. Ce părere au avut?

M.R.: Mi-au spus că le-a plăcut, dar nimeni nu a făcut vreun comentariu negativ sau pozitiv, ca și cum nu ar fi înțeles-o cumva. Și-au exprimat opinii destul de superficiale, cum ar fi ”e o carte foarte drăguță, mi-a plăcut să o citesc”, chestii de genul ăsta.

S.B.: Asta înseamnă că te așteptai să generezi o dezbatere cu ei…

M.R.: … ori niște reflecții

S.B.: Poate nu au simț nevoia să retrăiască ori să discute din nou despre chestiuni cu un astfel de grad de sensibilitate. ”București, praf și sânge” nu este o lectură ușoară. Bineînțeles, e doar o teorie, speculez doar, de dragul conversației. Pe de altă parte, citindu-ți cartea, am realizat că schimbul de experiență este o idee bună, care poate genera noi perspective. Ar trebui să existe un program amplu, pentru jurnaliști: români care vizitează Varșovia și scriu materiale, polonezi care-și petrec timpul în București ș.a.m.d., generând un val uriaș de experiențe jurnalistice.

M.R.: Există proiecte de gen, la scară mai mică. De exemplu, acum jumătate de an, am petrecut 3 săptămâni în Belgia, scriind despre două orașe. Am descoperit acolo un fenomen interesant: Flandra a înregistrat cea mai mare rată a sinuciderilor între bărbați tineri, din Europa. Bineînțeles, există multe explicații pe care le-am primit, discutând cu oamenii. Mă pasionează subiectul și am trăit cu impresia că   organizatorii evenimentului nu realizaseră gravitatea situației, până în punctul în care am început să o discutăm în profunzime. Uneori, e necesar ca cineva din afară să arunce o privire, pentru a dezvălui o problema care exista de ceva vreme.

S.B.: Reportajul literar nu este un gen foarte popular.  E în creștere, dar cere adaptare din partea cititorului. Trebuie să ne obșinuim cu astfel de jurnalism.

M.R.: Aveți ”Casa Jurnalistului” și îl aveți pe Vlad Ursulean, care îmi place și al cărui documentar despre cutremure mi s-a părut foarte interesant. Am menționat acest documentar în carte, deoarece Ursulean este atât de precis și intră direct în miezul problemei. E o sursă de inspirație pentru mine și ar trebui să existe mai mulți jurnaliști ca el.

S.B.: S-ar putea să ai surpriza anul viitor de a descoperi că volumul tăue este mai popular, deoarece astfel de text câștigă din ce în ce mai mult teren printre cititori. Acesta este motivul pentru care am ținut foarte mult să te cunosc și să stăm de vorbă. Am încredere în acest tip de jurnalism, pe care îl reprezinți.

M.R.: Ei bine, trebuie să spun asta: m-am mutat în București pentru că am simțit o legătură cu acest oraș, când am venit prima oară. Acest spațiu era plin de inspirație, un soi de Bizanț!

S.B.: Un creuzet european, un fel de versiune europeană a New Yorkului (n.ed. subsemnata a pufnit în râs).

M.R.: A fost fantastic! Acum lucrez în Albania și îmi place țara, locul este foarte interesant, dar nu este București, și nu e România. Pentru mine, Bucureștiul este un om, o persoană traumatiză care trebuie să evolueze și să uite anumite lucruri, dar o persoană care mă atrage.

S.B.: Poate pentru că are un anumit simț al umorului, ca un bătrân care era arătos pe vremuri, care este inteligent și destul de blazat, dar nu prea vrea să se schimbe. Mai repară un gard, mai pune la punct o chestie, fără să facă modificări serioase. Pe de altă parte, simțul umorului și poveștile sale sunt extraordinare.

M.R.: … și un pic sardonice.. (n.ed. începe să râdă)

S.B.: Totuși, ne transformăm și evoluăm, devenim mai buni. De fapt, îți promit că îți trimit un e-mail de fiecare dată când se întâmplă ceva fain în București, de la orice mișcare socială memorabilă și pozitivă, până la orice eveniment care arată că moșul nostru face niște schimbări serioase.

P.S. După publicarea acestui material, i-am trimis Małgorzatei un mail, în care am anunțat-o bucuroasă despre prezența masivă la vot și despre solidaritatea românilor din diaspora. Și despre faptul că schimbarea despre care am tot vorbit se produce ușor-ușor. Yours truly,

 

Alde Banciu

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007) este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 164