„Câteodată visez că șofez” – Interviu cu Bogdan-Alexandru Stănescu

Acest articol a fost publicat de Dorina Tătăran pe 14.12.2015 în rubrica Interviu și are asociate următoarele etichete: , , , , , , , , , , , , , , .

Dacă m-ar întreba cineva care sunt scriitorii români pe care îi prefer, categoric, Bogdan-Alexandru Stănescu – BAS, pentru mulți – ar fi printre primii care mi-ar veni în minte. Chiar dacă nu a scris roman sau proză scurtă (cele mai consumate genuri de la noi) și chiar dacă unii se vor întreba ce a scris chiar în timp ce citesc aceste rânduri. Pentru că este o voce literară și critică autentică, pentru că nu face compromisuri de dragul celor care s-ar putea să nu-l înțeleagă și pentru că scrisul lui are un ingredient esențial (pentru mine): pasiune.

Așadar, am stat de vorbă cu BAS despre scris, scriitori, temeri, America, vise, FILB și altele. Haideți să vedem ce a ieșit, după o scurtă prezentare a lui, așa cum apare pe site-ul Editurii Polirom.

 bas2

Bogdan-Alexandru Stănescu (n. 1979) scrie cronică literară săptămînal, de vreo 15 ani. A debutat în Ziarul de Duminică, a colaborat constant cu revistele Luceafărul, Adevărul literar și artistic, Suplimentul de cultură și Ziua literară. În prezent este cronicar literar al revistei Observator cultural și coordonator al colecției de literatură universală Biblioteca Polirom. A publicat un volum de corespondență cu Vasile Ernu („Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc”, Polirom, 2010), un volum de versuri („Apoi, după bătălie, ne-am tras sufletul”, Cartea Romaneasca, 2012) si unul de eseuri critice („Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelstam”, ART, 2013). Plus volumul de poezie „anaBASis”, Cartea Românească, 2014, adaug eu.

A tradus un volum de corespondență James Joyce (Draga Nora, ART, 2013), un roman de Alberto Manguel (Toti oamenii sunt mincinosi, Baroque Books & Arts, 2012) si un volum semnat de Howard Mittelmark și Sandra Newman (Cum sa NU scrii un roman, Baroque Books & Arts, 2014). Este doctor în literatură din 2012, cu o teză despre Emil Botta. Este cofondator al Festivalului International de Literatura de la București. Trăiește în capitală, alături de soție, cei doi copii, Marc & Sara-Iudit, și două pisici. Nu doarme destul.

Încă raportăm literatura de azi la clasici, la cei pe care îi știm noi din școală că sunt clasici. De ce? Nu s-a mai scris literatură semnificativă de atunci? E ca în rock, nu reușim să găsim alte repere dincoace de Floyd, Zeppelin și alții ca ei.

BAS: Depinde ce înțelegem prin clasici: da, am tendința de a raporta un autor de proză scurtă la Cehov, pentru că acolo este vârful prozei scurte. Însă, dacă se pretează la comparație, îl voi raporta și la clasici contemporani, precum John Cheever sau Raymond Carver. În fond, prin clasic înțelegem un model care se apropie de perfecțiune și mi se pare normal să tinzi spre acel model. Nu trebuie să uităm nici factorul timp, care vine să șteargă din zgura pe care o adună sincronia pe suprafața operei. Clasicul este cel care-și păstrează valoarea după ce au dispărut socialul, polemica de moment, politicul. Bineînțeles, un critic marxist m-ar contrazice cu patimă. Iarăși, nu trebuie uitat că există “clasici personali”, de care nu te poți desprinde, chiar dacă ți-ai dat seama, cu vremea, că nu sunt perfecți.

Scriitorul are o responsabilitate socială?

BAS: Iar mă faci să mă cert cu criticul marxist. Scriitorul are o singură responsabilitate: față de propriul scris. Vorba lui Nabokov, scriu pentru un singur cititor: Eu, cel de peste ani de zile. Bineînțeles, în rarele cazuri când un foarte mare autor a fost o jigodie, simți o strângere de inimă (e o aberație, o monstruozitate), ceva nu funcționează acolo cum trebuie…

Mai poți să citești de plăcere, să te pierzi într-o carte?

BAS: Nu, chiar și când mă pierd, cum spui, știu că mă pierd și știu și de ce. E ca la narcomani, în faza finală. Vreau mai mult, iar plăcerea e diminuată.

Care e ultima carte care ți-a plăcut?

BAS: …Mi-a plăcut ultima carte a lui James Wood, un amestec de memorii și meditații asupra morții/literaturii, The nearest thing to life. Mi-a plăcut un volum de eseuri găsit într-un anticariat din Malta, al genialului R.L. Stevenson, Travels with a Donkey in the Cevenne, mi-au plăcut prelegerile despre poezie ale lui Robert Graves, găsite în același anticariat. Apoi, săptămânile trecute a trebuit să-l recitesc pe minunatul David Grossman și datorită lui să-l recitesc pe Bruno Schulz.

De ce Joyce?

BAS: Pentru că nu se poate spune că ți-ai irosit viața dacă ai petrecut-o citindu-l. Vorba lui Delmore Schwartz, să mori adnotând Finnegans Wake nu e cea mai rele dintre morțile posibile.

De ce Nabokov?

BAS: Greu de spus. Pe de o parte pentru că simt cum îmi scapă, oricât aș reciti. Pe de alta, pentru că e foarte uman, oricât de artificial s-ar vrea. Pentru că a născut cele mai mari aberații interpretative din istoria literaturii. Pentru Vera. Pentru Dimitri. Pentru Martin Amis.

Ai fost în America anul acesta, la un târg de carte. Cum se vede America de la ea de acasă și cum se vede restul lumii de acolo?

BAS: Cu Statele Unite am o relație specială. Mi-am petrecut în Manhattan vacanțele de vară în copilărie, apoi în adolescență, am muncit într-o tabără de vară din Upstate New York vreo doi ani la rând în timpul facultății. America nu poate fi cunoscută din New York: sunt zeci, sute de Americi. Nu-ți ajunge o viață să le cunoști pe toate. Cât despre restul lumii, când stai acolo înțelegi de ce sunt atât de “insulari”, cum i-a numit un membru al juriului Nobel: nu te mai interesează restul lumii.

De ce ți-e frică?

BAS: De alcool, de nebunie, de ratare, de bătrânețe și de moartea celor la care țin. În ordinea inversă.

Dacă ai obține o bursă de scriitor, să ai timp de scris, te-ai înhăma la un roman?

BAS: Da. Sau nu. M-aș înhăma la ceva ce am în minte, însă nu știu dacă ar fi memorii, proză scurtă sau roman. Dar, cum n-o să am niciodată o bursă de scriere, n-o să aflăm.

bas1

Ce citești acum?

BAS: Asta e cea mai dificilă întrebare… Citesc la antologia poeziei Angelei Marinescu, citesc Prințul Ghica, romanul Danei Dumitriu, citesc în paralel două romane pentru editură, citesc Trilogia Corso a lui Daniel Vighi pentru cronică și înainte de culcare citesc o monografie istorică a Mării Negre. Noaptea trecută am avut insomnie, așa că am citit din Ediție revizuită, cartea lui Peter Esterhazy și, imediat înainte de a adormi, din Casa somnului, al lui Coe, cu scop terapeutic.

Asculți muzică în timp ce scrii? Mai ai timp să ASCULȚI muzică?

BAS: Nu. În timp ce scriu încerc să mă adaptez la zgomotul făcut de copiii mei, care se joacă. Muzica m-ar distrage. În plus, oricine scrie știe că scrisul este o muzică disonantă a creierului, de unde trebuie să decupezi ordine, să vezi formă, ca un sculptor în fața blocului de marmură..

Un scriitor român contemporan preferat?

BAS: Sunt mulți. Dacă luăm accepțiunea largă a contemporaneității, acum sunt picat în universul Paul Georgescu. Dacă ne restrângem la autori în viață, îl ador pe Radu Cosașu, îl admir pe Mircea Cărtărescu și îl citesc cu mare plăcere pe Filip Florian. Îmi place poetul Dan Sociu și aștept mereu cu interes proze semnate Bogdan Coșa. Îmi place poetul Andrei Doșa. Îmi place Ionuț Chiva. Mă opresc, pentru că aș putea umple tot interviul cu ce-mi place.

Un scriitor cu care ai vrea să stai la un pahar de vorbă?

BAS: Ar trebui să și țină la băutură, să aibă o doză puternică de melancolie și simțul umorului: Ion Creangă 🙂

Sau cuplul Cheever/Carver în anul petrecut de ei la Iowa.

Ai în lucru un volum de proză scurtă?

BAS: Am răspuns mai sus  🙂

Dialogul cu Vasile Ernu va avea o continuare?

BAS: Nu cred. Ne-am schimbat amândoi. Mai mult eu, cred. De altfel, volumul meu de dialoguri l-a avut ca partener pe Osip Mandelștam, cred că m-am orientat definitiv înspre zona umbrelor.

Mai ai vreun partener de dialog ca el?

BAS: Nu mai socializez atât de mult ca-n perioada Epistolarului. Am devenit a grumpy old man.

Pomeneai într-un interviu despre teama de ratare. Ce înseamnă ratare pentru tine, la ce te gândeai? Și care ar fi opusul ei?

BAS: Am pomenit-o și aici, cred. Nu știu, poate corect ar fi să spun că este suma tuturor eșecurilor dintr-o viață și a deciziilor greșite. Greșesc foarte mult și regret enorm. Nu aș vrea să rămân cu acest sentiment, al unor posibilități pe care nu le-am prins la timp. Mă refer aici la scris și la viața personală. Cred că opusul ratării ar fi o liniște, poate o senzație de împăcare. Cu mine, dar și cu ceilalți – simt foarte acut vinovăția.

Ce ai fi vrut să faci și nu ai reușit?

BAS: Am vrut să rămân în facultate după absolvire. Am vrut să pictez. Am vrut să cânt la chitară. Am vrut să fiu un excelent barbugiu. Am vrut să fiu golan (dar unul adevărat), am vrut să am multă încredere în mine etc. Lista e deschisă. Câteodată visez că șofez, cu detalii: mereu fac stânga, venind dinspre Cuțitul de Argint, în intersecția de la Tineretului. Și sunt fericit.

De unde înclinația spre literatură? E moștenită?

BAS: Nu cred. Vine de la citit, probabil vina o are și o copilărie bolnăvicioasă și destul de tristă, în care cele două ore de TV cu Tovarășul ne ajutau să citim foarte mult.

Mai scrii poezie?

BAS: Da, am un volum, o imagine în cap, din care s-au desprins vreo 4-5 poeme în 2 ani. Și va mai dura.

Mai contează critica literară, mai influențează pe cineva? Acum, toată lumea poate să-și facă public punctul de vedere, toată lumea face recenzii, recomandări… e un soi de babilonie în sfera asta.

BAS: Contează atâta timp cât e onestă și profesionistă. Iar onestitatea se simte, la fel profesionalismul. Câtă vreme cititorul știe că ești sincer, când vede că nu interpretezi după ureche, ci că ai niște criterii construite în timp, că ai în spate o tonă de cărți citite, va avea încredere în tine.

Cum îți pare presa noastră culturală?

BAS: Care presă culturală? Sunt oameni care fac presă culturală, mă refer la echipele de la Dilema Veche și Observator cultural. Mai sunt jurnaliști culturali buni pe la Adevărul. Apoi sunt, la fel, oameni care fac presă bună pe la unele reviste din provincie, Vatra, Familia, Timpul, Orizont. etc… Nu trebuie uitată excelenta revistă Poesis Internațional. Dar toate astea nu fac o presă culturală solidă. Amintiți-vă efervescența de până în 2008. Ce pagini de cultură erau la Cotidianul, de exemplu…!

Ce visezi? Cu ochii deschiși.

BAS: Liniștea. Aproape pot s-o văd și s-o aud :). Visez o dimineață în care mă voi trezi odihnit, nu blestemând mintea care m-a pus să mă angajez în zeci de proiecte simultan, multe dintre ele pe doi lei. Visez să am parte de o lună în care să stau acasă și să citesc/scriu. Visez să văd Japonia și câteodată visez acea porțiune pustie de plajă de lângă Sfântu Gheorghe, marcată de un buștean putrezit, unde am ajuns acum mulți ani, cu un câine.

Cum evadezi?

BAS: Citesc. E unica formă de a ieși din rahatul zilnic. Câteodată mă mai amuză cei mici, au forme diferite de a sfida logica comună, când se frânge orice baraj al epuizării și efectiv izbucnești în râs. Și da, alcoolul, câteodată chiar ajută.

Carte sau film? Cum vezi ideea de ecranizare a unei cărți?

BAS: Evident că în cazul meu răspunsul va fi cartea. Orice ecranizare va fi, evident, un film. Sunt două arte diferite, comparația e cel mult amuzantă. Așa cum există capodopere ale cinematografiei care smulg din privitor acea “autodesfătare obiectivată” despre care vorbea Worringer în încercarea de a defini trăirea estetică.

Ce fel de public ai?

BAS: Cred că am un “public” de scriitori, asta e senzația mea, că nu știu cum și poate nici nu vreau să mă arunc în acea simplitate care să mă facă plăcut/misterios/atrăgător unui public ceva mai larg.

Dacă mâine ți-ai da demisia, ce altceva ai face?

BAS: Păi, așa cum am mai spus, o lună nu aș face nimic în afară de a citi, a scrie și a găti. Am avut un an semi-sabatic în 2012, când îmi încheiam teza de doctorat și am primit permisiunea de a lucra de acasă contra unui salariu redus: anul acela rămâne reperul fericirii mele mature.

O scriitoare din Spania spunea într-un interviu că unii cred în Dumnezeu, iar ea crede în Cehov. Tu în ce crezi?

BAS: Câteodată cred în Cehov, altădată în Joyce etc. Dar când trec cu avionul printr-o zonă de turbulențe cred într-un dumnezeu. Sau când mă trezesc noaptea îngrozit de moartea unor apropiați, în plină depresie nocturnă, anxioasă, atunci animalul din mine simte nevoia de a-și dezgropa idolii. Literatura e prea departe de transpirația rece, nocturnă.

Ce spun statisticile, generațiile tinere citesc?

BAS: Da, generațiile tinere citesc. Nu există acea falie adâncă precum Tartarul pe care o descrie media între tineri și maturi/bătrâni. Falia respectivă este între noi și o țară precum Ungaria însă. Noi, poporul cărții, noi, inventatorii latinei și constructorii piramidelor, noi, neamul de țărani geniali, citim pe sfert, ce zic eu?, zece la sută din cât citesc urmașii lui Attila.

Cum ți s-a părut târgul din toamna asta?

BAS: Aglomerat, înghesuit, transpirat, antipatic și plin de minciuni. Dar pentru un om care e la al 20-lea târg național în calitate de editor, e de așteptat să nu mai vadă părțile frumoase ale înghesuielii.

bas3

Ești mulțumit de reacția publicului la FILB?

BAS: Absolut încântat. De altfel, publicul FILB a fost întotdeauna mișto. Nu-mi amintesc ediție în care să nu ne încurajeze sau să nu susțină proiectul, chiar și în ani în care lucrurile nu au mers atât de bine. Pentru ei și facem acest festival.

De unde ideea FILB?

BAS: Am tot povestit-o: de 1 decembrie, acum 9 ani, cu Vasile Ernu și Oana-pe-atunci-Boca, la un vin fiert în crama de la Hanul lui Manuc. Știam că în anul următor trebuia să organizăm lansări simultane pentru trei scriitori din Europa Centrală, Gyorgy Dragoman, Attila Bartis și Wojciek Kuczok. Cumva ne-a venit ideea să-i grupăm. Apoi cineva a spus că ar fi și mai interesant să chemăm și autori români, să construim un dialog între ei. De aici a pornit totul: pe vremea aceea abia se strângeau 5-6 oameni la o lansare. Noi am avut peste o sută la prima ediție a FILB. Apoi îndrăznesc să spun că am creat școală în România.

Foarte recent, l-am avut la București pe scriitorul israelian David Grossman, eveniment la care probabil că ai avut o mare contribuție. Cât de greu e să aduci în România un nume cunoscut?

BAS: Păi, ca să dau un exemplu, David Grossman a refuzat trei ani la rând această vizită. Așa cum Salman Rushdie a refuzat vreo 4 ani înainte de a accepta. E foarte greu, pentru că suntem o piață mică, aproape insignifiantă dpvd al avansurilor și al roialităților: ce să facă un autor precum Ian McEwan, dacă e invitat simultan în România și în Spania? Să refuze o vizită cu impact asupra a sute de mii de oameni ca să bucure 200 de pe plaiul mioritic?

Ce o să citim anul viitor de la Polirom?

BAS: Aici prefer să tac și să vă cer răgazul de a-mi structura răspunsul după sărbători.

bas5

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Dorina Tătăran

Traducătoare de literatură la o casă importantă de editură din România, Dorina a fost premiată în 2012 la ediția a III-a a Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, secțiunea Proză scurtă. Este o fidelă cititoare de „sud-americană”. Scrie proză scurtă, dar (încă) se ferește să publice. Iubește cafeaua și florile.