Cât de relevanți mai sunt clasicii?

În ultimii ani am tot întâlnit pe social media discuții mai mult sau mai puțin aprinse despre programa de literatură din școli, despre clasici și ce mai înseamnă ei azi. Despre faptul că generațiile tinere nu par să se regăsească în poveștile considerate clasice și despre cât este de util genul numit young adult. Ca în orice altă dispută, părerile sunt împărțite, fără să pot spune în care dintre părți înclină balanța.

Recent, am citat în rubrica Mondolit un articol din Washington Post în care se cerea opinia cititorilor despre diverse romane clasice, iar părerile nu erau deloc laudative, deși era vorba despre unele cărți-cult. Așa se face că m-am întrebat și eu din nou dacă nu cumva ne agățăm nejustificat de anumite cărți clasice și refuzăm să primim în acest patrimoniu literar universal și unele creații mai recente, care întrunesc condițiile necesare pentru a face parte din el. Nejustificat nu în sensul că nu ar avea valoare, ci în sensul că o împrospătare literară a ceea ce numim clasic, un fel de update la vremurile pe care le trăim nu ar face rău nimănui.

Mai întâi să vedem ce se înțelege prin operă literară clasică. În general, se consideră opere clasice acele scrieri literare asociate cu schimbări semnificative ale literaturii și care ajung să creeze tradiție, precum și cele care transmit idei de durată, îmbogățesc mintea umană, vorbesc despre valori umane și morale universale, au un stil oarecum atemporal. Și, fără să fiu critic literar și fără să vreau să intru într-un limbaj de specialitate – pentru că acolo lucrurile sunt ceva mai complicate, iar articolele mele se adresează publicului general -, eu presupun că aceste ultime aspecte primează: atemporalitatea și universalitatea. Cu alte cuvinte, este vorba despre valoarea lor durabilă.

Cele mai multe opere literare pe care le considerăm clasice provin, probabil, din secolul al XIX-lea. Vorbim mai ales despre romantism și mai apoi despre realism. Accentul era pus în ele pe emoție, relația omului cu natura, viața de zi cu zi a oamenilor simpli, viața și relațiile nobililor, oferind o perspectivă valoroasă asupra contextului istoric și cultural. De asemenea, unele au introdus noi tehnici narative și chiar au dus la apariția unor genuri noi.

Asta, foarte simplist spus, nu intru în detalii, pentru că toți ne amintim de diverși scriitori clasici și poveștile lor: Victor Hugo, Jane Austen, Tolstoi, Turgheniev, Shakespeare, surorile Brontë, Balzac, Joyce și mulți-mulți alții. Deși cărțile lor au fost scrise cu mulți ani în urmă, încă se consideră că impactul lor asupra noastră este mare. Nu musai ca povești în sine, ci ca stil, ca scriere, ca percepere a literaturii.

Totuși, dacă este să analizăm poveștile, cel mai multe oferă o perspectivă limitată, influențată de perspectiva celui care le scrie și care creează personaje preponderent „după chipul și asemănarea sa.” Și cei mai mulți care critică acest aspect fac referire la scriitorul bărbat alb, care domina lumea literară de cândva și care oferă o perspectivă limitată de foarte multe ori la anumite categorii sociale, rasiale, sexuale șamd. O problemă care la vremea respectivă nu era percepută, dar pe care noi o putem observa astăzi și, tocmai de aceea, ne putem apropia de creații contemporane ce nu suferă de astfel de lipsuri… Pentru că, deși vorbim despre o anumită moralitate și universalitate a clasicilor, ea nu se aplică în totalitate vremurilor noastre. La o privire mai atentă, vom observa că valorile lor morale, sociale șamd nu sunt ideale.

Între timp, însă, au apărut creații literare adaptate vremurilor, cu personaje și problematici pe măsură, la fel și unele ce schimbă fundamental literatura în sine. Lucrurile se schimbă odată cu vremurile. Și atunci, de ce continuăm să ne raportăm preponderent la clasicii de cândva?

Există voci care spun că literatura modernă pune în prim-plan succesul comercial al unei opere literare și nu meritul, valoarea ei artistică. Că tehnologia influențează inclusiv actul artistic, prin faptul că, de exemplu, un scriitor ajunge să țină cont de ce își dorește publicul, renunțând astfel la un anumit gen de profunzime a scrierii.

Eu nu cred că se poate generaliza în felul acesta. Există și scriitori moderni care reușesc să ofere creații foarte valoroase, chiar dacă e posibil să fie influențați de anumite aspecte ale vieții moderne. La urma urmei, acesta nu este musai un lucru rău. Este doar diferit de procesul de creație din secolele trecute, la fel cum este diferit stilul. Forma pe care o ia amintita profunzime poate că s-a schimbat, dar asta nu înseamnă că și calitatea literară a avut de suferit. Desigur, nu vorbim despre literatura asumat comercială, care este o categorie aparte și nu o includem aici. Dar nu se poate spune că nu există clasici moderni (nu sunt sigură că există această sintagmă în limbajul criticii literare, dar îmi pare potrivit), că nu avem scrieri moderne de mare valoare. Îmi vin în minte multe nume, dar o să menționez doar câteva: Jack Kerouac, Paul Auster, James Baldwin, Toni Morrison, Sylvia Plath, Salman Rushdie și mulți-mulți alții.

Pornind tocmai de la această idee, în ultimii ani s-a ajuns și la o extremă, îmi amintesc de cei care încearcă să cenzureze și chiar să schimbe unele creații literare clasice, din cauza aspectelor pe care le-am amintit. Desigur, nu asta este soluția. Cărțile respective sunt o imagine a societății de la vremea respectivă, este absurd să le modifici retrospectiv, e ca și cum ai încerca să călătorești în timp și să încerci să schimbi mersul lucrurilor, iar asta nu este posibil. Societatea de atunci era rasistă, misogină, discriminatorie și multe altele, e normal să fie portretizată astfel. La fel cum e normal ca generațiile de azi care citesc cărțile respective să vadă ce s-a schimbat, să înțeleagă cum s-a produs evoluția societății de atunci și până la ce este ea astăzi.

Revenind la ideea de la început, soluția este, probabil, o diversificare a literaturii din școli. Nu să eliminăm clasicii, dar nici să nu mai punem bazele educației literare doar cu ajutorul lor. Nu doar din motivele amintite, ci și pentru că tinerii nu se regăsesc în cărțile clasice, nici în întâmplările din ele, nici în stilul în care sunt scrise. Se creează astfel un zid între copii/adolescenți și carte, prin această inadecvare pe care ei o resimt când sunt obligați să citească exclusiv clasici. Un text plasat la începutul anilor 1900, de exemplu, este dificil de înțeles și de procesat pentru un copil crescut în anii internetului, ai conectivității rapide și ai social media (oricât de hulită ar fi ea, este o realitate, face parte din viețile lor). Inclusiv limbajul și stilul par pretențioase pentru ei. Ca să nu mai vorbim că majoritatea textelor clasice sunt destinate, de fapt, unui public adult, iar asta face și mai dificilă înțelegerea lor de către elevi. Chiar mă gândeam uneori la diverse cărți care ne erau impuse prin programa școlară și mi-am dat seama că multe le-am citit înainte de vreme, le-am citit doar pentru că așa ni se cerea, dar nu pot spune că mi-a făcut plăcere sau că le-am înțeles pe toate. Le citeam mecanic, tocmai pentru că făceau parte din lista de „lecturi obligatorii.”

Mulți spun că aceste cărți clasice trebuie să rămână în programa școlară pentru că sunt atemporale prin lecțiile și morala pe care le transmit. Pe de o parte, am văzut că nu este chiar așa. Pe de alta, între timp, s-au scris cărți moderne ce transmit lecții la fel de valoroase, dar scrise într-un limbaj și un stil adaptat vremurilor și mai ușor de înțeles pentru cititori.

Din toate aceste motive, soluția este diversificarea literară în școli, precum și o abordare critică acolo unde este cazul. Cred că ar trebui să depășim momentul de idealizare a clasicilor. Critica constructivă este necesară… Analiza critică a anumitor reprezentări din scrierile clasice și, implicit, a societăților de cândva generează întrebări, care, la rândul lor, generează dezbateri. Iar acesta este un lucru bun. O mai bună înțelegere a trecutului le permite cititorilor să observe progresul făcut.

În plus, literatura modernă este tot mai incluzivă, un alt aspect necesar. Și nu mai este monopolizată de o anumită categorie de scriitori. Acum sunt disponibile creații literare din foarte multe culturi – Asia, America Latincă, Africa ș.a. -, iar printre ele sunt multe lucrări foarte valoroase. Elevii pot afla astfel despre culturile respective, renunțându-se la ideea că doar ceea ce cândva se numea „occidentul” produce literatură/cultură de calitate.

Concluzia mea este, repet, că soluția stă într-o mai mare diversificare a programei școlare și a „lecturilor obligatorii” ale copiilor/adolescenților. Clasicii fac parte din istoria literaturii, au pus niște baze, pe ei s-a construit, dar trebuie să înaintăm și noi odată cu construcția aceea. Lumea se schimbă și oamenii odată cu ea. La fel cum perspectiva se schimbă, într-un fel se văd lucrurile de jos, de la bază, în altul se văd mai de sus, pe măsură ce urci câte un etaj…