rescriere cu Daniel D. Marin – v2

adrian urmanov: „Cei din Uniunea Scriitorilor probabil că mă consideră nelalocul meu”.

Daniel D. Marin:  Cine este poemul utilitar?

adrian urmanov: Poemul utilitar nu e absolut nimeni, pentru că nu se referă la un mod de a scrie, ci la un mod de a relaţiona cu scriitura. Ceea ce înseamnă că un fracturist, de exemplu, poate fi utilitar fără nici o problemă, un textualist poate fi utilitar fără absolut nici o problemă, cu singura condiţie de aş vedea poezia ca pe ceva viu, ceva care se transmite, nu ca pe un obiect finit care există prin sine, fără nici un contact cu (alt)cineva din jurul ei. E o modalitate de a schimba perspectiva poetului însuşi asupra a ceea ce face el.

DDM: Pentru a relaţiona (alt)cumva cu ceea ce, dintr-o perspectivă comercială, am numi „un nou client”?

AU: Clientul nu e nou, pentru că înainte de „clientul” care sper eu să existe, nu prea există un client, el s-a pierdut de mult, şi-a pierdut interesul, s-a imunizat. Nu e vorba de a redirecţiona poemul către un alt public, ci de a găsi un public care să consume poezie.

DDM: Când s-a pierdut publicul?

AU: Nu ştiu exact. Aş putea doar să-mi dau cu părerea, numai că nu sunt specialist şi deja, dacă spui când anume s-a pierdut, lumea va fi mult mai interesată de a discuta despre cum înjură cineva pe altcineva decât despre ceea ce afirmi; prefer să nu neg, ci să afirm că undeva pe drum, nu ştiu exact unde, s-a pierdut. Cert este că o carte de poezie astăzi este fără nici un răspuns din partea unui cititor.

DDM: Ai realizat (şi) un studiu destul de „drăguţ”, poate chiar inedit…

AU: În anul III, la Statistică, atunci când profesorii mei de economie m-au considerat nelalocul meu, aşa cum cei din Uniunea Scriitorilor probabil că mă consideră acum: nelalocul meu. Am făcut un studiu referitor la vânzările de carte contemporană de poezie în România şi a rezultat că un student, deci un om cât se poate de viu ca target pentru poezie, cumpără în medie 0,3 cărţi de poezie pe an, ori aici trebuie să reţii că sunt incluşi şi Nichita Stănescu, şi Adrian Păunescu, deci oameni pe care îi cumperi nu pentru că ai vrea, ci pentru că trebuie pentru şcoală.

DDM: Însă cititorul, clientul pe care îl vizezi e, totuşi, unul hiper-stimulat…

AU: Este, dar în nici un caz de poemele mele. El e, deja, hiper-stimulat de toţi ceilalţi stimuli care-l asaltează din toate părţile. Adevărul este (şi asta se ignoră, se consideră că poezia este cumva o sectă, o artă exclusiv pentru elite, numai că inclusiv acele elite sunt hiper-stimulate de televiziune, de cinematografie, de artele vizuale, de orice înseamnă arte vizuale astăzi, de cursul vieţii, de tot ce înseamnă imagine), se tot spune, şi toate formele de artă au luat cunoştinţă de asta, că aceasta este generaţia şi civilizaţia imaginii, mişcării. În poezie nimic nu se mişcă, în poezie totul se transformă numai în obiect, niciodată nu se încearcă atragerea cititorului, implicarea lui afectivă. Ceea ce se face în toate celelalte forme de artă în poezie nu s-a făcut şi nu se face.

DDM: Cam aceasta să fie miza: stimularea printr-un vers mai accesibil cititorului?

AU: Eu sunt poet şi pe poezie mizez. Utilitarismul, aşa cum am spus, nu e un curent literar, e aplicat în toate celelalte forme de cultură, i-am spus utilitarism pentru a-l aduce cumva şi în poezie. I se putea foarte bine spune oricum altcumva. Desigur, există şi o miză de a se comunica ceva dincolo de aparenta simplitate a textului.

DDM: Doamna Ştefania Plopeanu afirma că poemele utilitare sunt o continuă promisiune a unei comunicări care, de fapt, nu se realizează niciodată…

AU: Pe spatele volumului „Poeme utilitare” -despre care multă lume a vorbit înainte ca el să apară- este un poem cumva emblematic pentru acel volum, unde se spune (citez aproximativ, pentru că nu ştiu textele): „eu îţi spun/ chiar şi atunci când pare că nu-ţi spun/ pentru că dragostea aceasta mare/ e tot ce vreau să ştii de la mine”, iar într-un articol pentru revista domnului Mincu, „Paradigma”, afirmam că poezia utilitară este, deja, o poezie cu anexă, în sensul că textul nu îşi mai încorporează valoarea, valoarea se află exclusiv în efectul pe care textul îl are asupra cititorului.

DDM: Care este, ca abordare eficientă, alchimia noului poem?

AU: Pot spune numai teoretic; practic, rămâne să vedem. Mizez foarte mult pe spontanul textelor. Nici unul din textele din volum nu sunt scrise la rece, toate sunt scrise cât mai implicat posibil şi am căutat să fie cât mai implicate ele în sine. Majoritatea sunt scrise sub forma unor e-mail-uri, e-mail-uri care în bună parte au fost expediate, iar altele sunt improvizaţii poetice, unele făcute în Club A, altele făcute în Club Le’noir, când efectiv am urcat pe scenă şi am spus text. Astfel de texte au fost apoi preluate şi incluse în volum. Pentru a duce la o receptare cât mai eficientă.

DDM: Eşti (şi) economist, cum vei manevra feed-back-ul, cunoscut fiind faptul că orice nouă tehnologie sfârşeşte prin a se uza şi orice produs în serie, de la un punct încolo, acţionează ca un mesaj standardizat, a cărui repetare inhibă? Cum îţi vei „realimenta” poemul cu  doza de prospeţime?

AU: „Poemele utilitare” diferă 100% de „Cărnurile canonice” şi acest lucru nu vine ca o negare a primului volum, ci ca o înţelegere a faptului că în societatea de astăzi lucrurile se uzează foarte rapid. Sunt foarte conştient că după ce vor apărea două-trei volume scrise în această tehnică (deja al doilea e pe cale să apară, al treilea fiind în scriere), această formă a utilitarismului va trebui pur şi simplu să fie absorbită de un alt pas, un alt pas care deocamdată nu ştiu exact ce înseamnă, dar pe care îl simt sedimentându-se şi sunt absolut sigur că al treilea volum va fi cu totul altceva.

DDM: Ce înseamnă, în această viziune, autenticitatea trăirii şi decuparea ei în scris?

AU: Din punctul meu de vedere, nu există trăire fără cei din jur, nu există nici un sentiment intim până la capăt, toate sentimentele sunt, sub o formă sau alta, comunicate, chiar şi gândurile pe care le păstrezi în tine sunt comunicate într-un fel sau altul prin faptul că afectează ceea ce comunici. Eu pot gândi ceva despre tine şi nu-ţi pot spune, însă, dându-ţi „bună ziua”, tu vei simţi asta. În felul acesta, orice sentiment al tău se comunică. Chiar şi atunci când aplici o grilă oricât de tehnică, oricât de artificială pentru a scrie, chiar şi atunci când copiezi, când scri mimetic. Oricât de mimetic şi de tehnic ai scrie, lucrurile tale intime se păstrează, desigur cu condiţia să fie cât mai veridice în tine. Nu am scris niciodată minţind, întotdeauna am fost cât se poate de sincer. Consider că orice formă ar avea textul, conţinutul va rămâne şi va fi absolut valabil.

DDM: Nu te referi la o trăire predominant literară, ci pur umană…

AU: Strict pur umană. Literatura rămâne doar la nivel de politică literară la ceea ce aştept eu să producă textul. Aş vrea ca acest text utilitar să deschidă poezia. M-am orientat către un text cât se poate de deschis, un text care nu a pierdut, din punctul meu de vedere, ceea ce sunt eu. Dacă cineva ar fi cu adevărat atent, ar putea vedea cu foarte mare uşurinţă că de fapt mesajul „cărnurilor” este identic cu mesajul poemelor utilitare. Nu reprezintă decât o reformulare, o revizuire a modalităţii scrierii, nu a conţinutului. Totul pentru a transmite cât mai bine. Fără a transmite nu are rost să scrii.

DDM: De la ce pleci, mai exact, când spui că doreşti ca textul utilitar să „deschidă” poezia?

AU: După cum şti, „deschiderile” sunt nişte poeme pe care le-a scris Ovia Herbert şi ele nu sunt altceva decât modalităţi de a implica cititorul. Andrei îi spunea „conectare în reţea”. Eu insist pe „a fi utilitar”, unde „utilitar” înseamnă a asigura o satisfacţie cititorului. Oricum i-ai spune, deschiderea poeziei înseamnă, de fapt, includerea în actul scrierii a receptorului. E o teorie foarte simplă: dacă a scrie înseamnă a comunica – şi este sigur că asta înseamnă „a scrie” – faptul că receptorul nu are nici o reacţie la textele poetice de azi înseamnă că actul comunicării este viciat. Dacă ne aplecăm asupra acţiunii noastre, acţiune care este, de fapt, chiar textul, vom observa că acel participant ce are de suferit este însuşi receptorul. Pentru a repara, pentru a reechilibra cumva actul comunicaţional ceea ce trebuie să facem este să-l reimplicăm. „Deschideri”, de fapt, asta înseamnă: a-i lăsa loc de a se regăsi în text, a nu acapara tot textul poetic cu eul nostru. Mă gândeam – şi îmi place să cred că aşa va fi! – că această generaţie poetică va fi o generaţie „tu”, o generaţie care să construiască primordial pe baza reacţiilor, stimulilor care funcţionează în cazul celuilalt, a receptorului.

DDM: Eşti 100% sigur că acest tip de scriitură va rezona mult mai bine, se va acorda mai firesc pe frecvenţa de notorietate a cititorului?

AU: Vrem nu vrem, se va întâmpla, fiindcă noi suntem cei mai tineri. Aproape tot ceea ce scriem, dacă e scris din spiritul vremii, va prinde mai bine la cititorul actual, pentru că este scris din cadrul şi contextul în care evoluează, dar, dincolo de avantajul cadrului, faptul că avem în vedere implicarea cititorului nu e suficient. Ar fi foarte bine – şi aici e şi un reproş, nu foarte mare, pentru că eu cred că se poate face şi fără – ca marile edituri să aibă acea politică de aş alege câte un poet, nu mai mulţi, Humanitas-ul să aibă un poet tânăr, Polirom-ul să aibă un poet tânăr, dar fiecare mare editură să aibă un poet pe care apoi să şi-l opună. Ar fi suficient pentru a se crea o viaţă literară şi în materie de poezie, pentru că dacă sunt 3-4 poeţi tineri foarte bine promovaţi de case editoriale mari – şi noi avem aşa ceva – automat va mai exista şi un background pe care să evolueze încă 2-3 pe lângă fiecare din aceşti 3-4 mari scriitori tineri. Atunci cadrul scriiturii poetice ar fi cu totul altul. Textele poetice – chiar utilitare, cum sunt – nu ar fi în van.

DDM: Cum te simţi în ipostaza de „contestatar”?

AU: Nu sunt contestatar, sunt pur şi simplu un poet care vrea să ştie foarte clar ceea ce face, iar în condiţiile în care mulţi se grăbesc foarte tare să te „înmatriculeze”, să te includă într-o categorie de insectar, nu am de ales, trebuie neapărat să refuz acest lucru, să mă împotrivesc; şi atunci singura variantă este să mă definesc. Dacă a spune cine sunt înseamnă a-i contesta pe ceilalţi, care spun că sunt altceva, atunci şi numai atunci sunt un „contestatar”.

DDM: S-a vorbit mult despre lansarea acelui „manifest”…

AU: Nu a fost, de fapt, nimic atât de serios. Numai o joacă, o încercare de a spune şi celorlalţi că, sub o formă sau alta, asta facem. Marius Ianuş e cel mai mare utilitarist existent astăzi. Răzvan Ţupa este în aceeaşi măsură de utilitarist. Eu eram mult mai puţin decât ei cu „Cărnurile canonice”. Nu, acel articol – apărut în „Paradigma”- nu reprezintă un manifest, reprezintă o încercare – să-i spunem – de marketing, de a atrage atenţia asupra unui volum („Poeme utilitare”-n.r.). Mă bucur că a funcţionat mai mult decât mă aşteptam.

DDM: Pe cine am mai putea plasa în interiorul acestui implant?

AU: Nu ştiu cine ar intra aici, nu ştiu pentru că eu nu am citit tot ce se scrie astăzi, ca scriitură tânără, şi nu am citit nu din vina mea exclusiv, ci pentru că nu am acces la acele cărţi. Eu nu am de unde să ştiu ce se scrie la Cluj, la Sibiu, la Iaşi (poate voi citi la rubrica ta din “Oglinda literară”). Pot spune doar că din Bucureşti, dintre prietenii mei nu-mi vine un nume care să nu poată fi inclus. Răzvan Ţupa are nişte poeme excelente, iar ultimele pe care le-a citit în cenaclu (n.r.: cenaclul„Euridice” al Uniunii Scriitorilor din România) sunt clar deschise către cititor. Marius este de la început aşa. Andrei, eu şi cu Ovia deja suntem „siamezi” datorită acestei tendinţe. Elena Vlădăreanu se „îmblânzeşte” foarte mult, devine foarte feminină. Adela Greceanu este o excelentă femeie în textele ei, şi asta înseamnă, de asemenea, o asumare a unei entităţi; în momentul în care eşti femeie până la capăt femeile vor rezona. Nu-ţi mai este teamă că eşti ridicol, nu-ţi mai e teamă că eşti telenovelic. Nu, eşti aşa cum eşti până la capăt! Şi asta atrage, sinceritatea atrage imediat…

_____________________

Bucureşti, august 2003

(interviu apărut în revista Oglinda literară, în noiembrie 2003)