Interviu cu actriţa Olimpia Melinte (a doua parte)

10308124_1426511997617224_6670340783536918523_n

După ce am văzut şi am scris despre Caníbal, am avut curiozitatea şi dorinţa de a o cunoaşte pe Olimpia Melinte, de două ori protagonistă în producţia filmată în Granada, Spania. Aşa că am pus mâna pe Facebook, i-am scris un mesaj extrem de lung şi, extrem de repede, am reuşit să stabilim o întâlnire pentru interviu. Acesta a fost realizat la în grădina de la Cărtureşti Verona, în data de 25 iulie 2014. Aceasta este a doua parte a interviului. Pe prima o puteți citi aici.

Ce m-a bucurat pe mine foarte mult la Manuel Martín Cuenca, a fost faptul că el nu a vrut nicio secundă să denigreze imaginea românilor care lucrează în Spania.

SemneBune: Cum a fost să joci alături de Antonio de la Torre, un actor cu o vastă carieră cinematografică.

: Foarte frumos. Era foarte interesant când îl opreau oamenii pe stradă, în Granada, ca să îi ceară autografe. Eu când am ajuns acolo, știam destul de puține lucruri despre el. Știam despre Volver (Pedro Almodóvar, 2006) și alte câteva lucruri din ceea ce mă documentasem. De obicei nu îmi place să mă documentez despre oamenii cu care lucrez. Îmi place să-i cunosc așa cum sunt și mai apoi să aflu lucruri despre ei, pentru că dacă ajungeam acolo cu gândul că omul ăsta a făcut 90 de filme, cred că m-ar fi inhibat un pic. Mă temeam să nu mă judece, să nu mă critice, eu fiind la început. După ce l-am cunoscut și am început să lucrez cu el, mi-am dat seama că e un om extraordinar, un profesionist adevărat. Și m-a ajutat mult de tot. De la petreceri și seri dansante împreună cu toți colegii, ieșiri la restaurant, până la muncă efectivă, tot parcursul a fost foarte frumos alături de el.   

SB: Există o comunitate românească în Granada?

OM: În Granada nu, în Granada cred că erau doi – trei români, dintre care unul dintre ei a jucat și în film. Bogdan îl chema. Prietenul Alexandrei. El era român și lucra acolo de ceva timp. Dar erau foarte puțini români în Granada, nu au ajuns acolo prea mulți. Mai ales că este un oraș turistic și destul de închis. În Madrid sunt foarte mulți români. Când a fost premiera acolo, au fost foarte mulți români la cinema. Și, de fapt, românii au urmărit filmul ăsta cam de peste tot din lume pe unde am fost. Cel mai tare m-a impresionat Toronto, unde au venit români la cinema, să vadă filmul. In perioada festivalului de la Toronto, orașul ăla trăiește exclusiv pentru cinema. Am senzația că oamenii nu mai lucrează și sălile de cinema sunt pline ochi. Au veni să vadă Caníbal și pentru a mă vedea și pentru a sta de vorbă cu mine și a auzi limba română. Mă bucur că ai noștri, oriunde ar fi prin lume, stau și caută să-și întâlnească sângele prin lume.

SB: Crezi că filmul acesta va modifica percepția ibericilor față de românii din Spania? Crezi că ajută la îmbunătățirea imaginii României?

OM: Și filmul poate îmbunătăți imaginea României. Ce m-a bucurat pe mine foarte mult la Manuel Martín Cuenca, a fost faptul că el nu a vrut nicio secundă să denigreze imaginea românilor care lucrează în Spania. Tot timpul spunea că are printre cunoștințele sale și români. Frica mea cea mai mare a fost legată de secvențele cu Alexandra. Mă  temeam să nu fie percepută ca prostituată. Acest lucru este departe de ce am gândit și ce am conceput noi, pentru că cele două surori fuseseră inițial angajate ca maseuze într-o clinică din Zaragoza. Alexandra a făcut treaba asta cu împărțitul cartonașelor prin oraș, pentru că era într-o disperare maximă, avea nevoie de bani. Și atunci, făcea masaj acasă la ea, în camera cu pricina. De asta îmi era frică, pentru că nu voiam ca imaginea României să fie denigrată în vreun fel, prin ceea ce făceam eu. Am reușit să evit asta și în filmul italian (Sette opere di misericordia, Italia, 2011). Tot așa, m-am luptat cu regizorii, pentru că nu voiam să fim priviți așa cum nu suntem. Nici în filmul italian nu am adus niciun fel de atingere țării mele.     

SB: Pentru că SemneBune este o revistă axată în special pe palierul editorial, aș vrea să te întreb care sunt autorii pe care îi citești cu plăcere în timpul tău liber și ce carte ai acum pe noptieră.

OM: Acum citesc Trei dinți din față, cartea lui Marin Sorescu. Și asta pentru că nu am citit-o când trebuia. Am căutat informații despre ea, o aveam în bibliotecă. Am început-o cu ceva timp în urmă, după care am lăsat-o pentru că m-am apucat de altceva. Acum am reînceput s-o citesc, mai ales după ce am găsit pe internet o părere a unui cititor, care spunea că seamănă cu un Friends interbelic. Mi s-a părut foarte frumoasă comparația asta, pentru că mie îmi place foarte mult Friends, e unul dintre serialele mele preferate. Și tot citind această carte, a început să îmi placă. Și asta citesc acum, autori români. Am mare chef să fac asta. Și tot primesc întrebări legate de ce personaj din literatura română mi-ar plăcea să joc.

SB: Și, ce personaj?…

OM: Și mă tot gândesc la Olguța din La Medeleni, mă tot gândesc și la Otilia, și la Doamna T. Și încă mai caut pentru că nu am citit tot ce se poate citi.

1010067_1424832957785128_1796526758705688548_n

Cred că filmul ideal este filmul care reușește să aducă și public în cinematograf  și să fie un film de artă puternic. Sunt puțini cei care reușesc lucrul acesta.

 

SB: Răspunsul tău îmi ridică la fileu o altă întrebare. De ce avem atât de puține ecranizări ale romanelor românești contemporane? Avem câteva exemple: Sînt o babă comunistă, Legături bolnăvicioase. Dar sunt puține și fără un impact semnificativ la public. Crezi că nu s-au scris, în ultimii 20 de ani, romane ecranizabile sau regizorii nu citesc sau nu sunt la curent cu ultimele apariții editoriale?  

OM: Eu cred că regizorii citesc, dar poate că nu îi ațâță foarte tare subiectul. Eu cred că sunt cărți de ecranizat, chiar dintre cele mai vechi. Eu aș vrea foarte mult să văd La Medeleni ecranizat. Sunt foarte multe romane românești care ar putea fi ecranizate. Uite, de exemplu, când citesc un roman care îmi place, mă gândesc cum ar arăta o ecranizare a acestuia. Și am pățit asta de curând cu romanul Împreună de Anna Gavalda (Polirom, 2014). Mi-a plăcut foarte mult romanul ăsta și apoi am aflat că s-a făcut și film, cu Audrey Tautou, o actriță pe care o apreciez foarte mult. Dar s-a pierdut atât de mult în film și mi-a părut foarte rău. Parcă îmi plăcea mai mult să-l port cu mine așa, în imaginația mea decât în filmul respectiv. Pelicula nu a ajuns la mine în același mod. Și despre autori… Marquez îmi place foarte mult.

SB: Nici filmul realizat după volumul Dragostea în vremea holerei (RAO, 2012) nu e foarte reușit. Bardem joacă în rolul principal.

OM: Bardem e minunat în tot ce face.

SB: Dar nu a convins în filmul ăla.

OM: Nu ai cum. Un roman atât de puternic, și atât de vast și întins pe o perioadă de timp atât de mare nu poți să-l comprimi în două ore. Trebuie să treacă timpul altfel. Saramago îmi mai place. De asemenea, sunt fascinată de literatura și de cinematografia rusă. Mi se pare extraordinar de puternică. Și ei au aceeași problemă cu care ne confruntăm și noi. Nu au marketing. Și nu mă refer aici la Dostoievski sau Tolstoi, Tarkovski sau Mikhalkov. Dar sunt și tineri care fac film acum. Unul dintre filmele mele peferate este The Return (2003) al lui Andrey Zvyagintsev. A triumfat la Cannes la începutul anilor 2000, neavând marketing, neavând publicitate. Ei nu ies în față cu toate că vin cu filme foarte puternice.

 SB: Și acum câteva întrebări mai light, mai de vară. Cu ce regizor ți-ar plăcea să lucrezi și în ce distribuție te-ai simți actriță?

OM: Îmi pare rău, dar nu pot să spun asta pentru că sunt superstițioasă și nu zic niciodată. Dar să știi că există regizori cu care mi-aș dori foarte mult să lucrez și de aici și de afară. Sper să se întâmple asta.

SB: Care este relația ta cu teatrul acum? Momentan, te-ai axat pe film, însă crezi că va veni o vreme și pentru teatru?           

OM: Cu siguranță da. Sper ca la anul (2015, n.n) să fac și lucrul acesta. Îmi doresc foarte mult. Sigur că există niște inhibiții, niște lucruri la care trebuie să lucrez eu cu mine, pentru că făcând numai film te modelezi într-un anumit fel și îți pierzi din prospețimea pe care o aveai înainte pe scenă. Dar îmi doresc să fac și asta.

10277862_1423636314571459_8572278046632267815_n

Mass-media ar putea să facă foarte mult pentru cinematografia românească dacă nu s-ar mai axa pe scandalurile stupide, pe oamenii din plastic, pe discuțiile fără sare și piper pe care le vedem peste tot.

SB: Premiul la Cannes sau un Oscar? 🙂

OM: Să vedem (râde).

SB: De obicei, răspunsul vine unidirecțional. Unii sunt pe partea de artă și aleg festivalul francez, iar alții merg pe comercialul oferit de premiile americane.

OM: Pentru mine cred că ambele sunt importante. Cred că filmul ideal este filmul care reușește să aducă și public în cinematograf  și să fie un film de artă puternic. Sunt puțini cei care reușesc lucrul acesta.

SB: A fost acum de curând La grande bellezza (Paolo Sorrentino, 2013), care cumva le-a îmbinat pe amândouă.

OM: La grande bellezza le-a îmbinat pe amândouă.

SB: Crezi că mass-media din ar putea să facă mai mult pentru cinematograful din ?

OM: Mass-media ar putea să facă foarte mult pentru cinematografia românească dacă nu s-ar mai axa pe scandalurile stupide, pe oamenii din plastic, pe discuțiile fără sare și piper pe care le vedem peste tot. Asta au americanii și nu avem noi, sau asta au spaniolii și nu avem noi. Nu avem staruri, nu avem oameni pe care să-i urmărești. Mă refer la actori care să apară în producții noi și pe care publicul să îi urmărească și în inteviuri, și în emisiuni. Sunt foarte puțini astfel de oameni și cei care totuși fac asta sunt undeva într-un con de umbră. Noi suntem manipulați prin incultură, nu e o chestiune pe care publicul și-o dorește. E și ăsta tot un soi de dictatură, care pare a fi plăcută, ușor acceptată. Dar e foarte dureros să deschizi televizorul și să vezi numai  mizerii. Mass-media ar trebui să aibă și rolul de a educa publicul, pe lângă acela de a informa. Ar fi minunat, pentru că un popor educat e un popor puternic. Dar de asta le e frică celor de sus. Problema este că televizorul este și o sursă comodă de informare.

SB: În final, un mesaj pentru cititorii revistei SemneBune.ro.

OM: Sper să aibă semne bune peste tot prin lume, pe unde vor merge. Și nu trebuie să neglijăm importanța culturii, a literaturii, a cinematografiei. Ele ne formează ca oameni.

surse foto: pagina oficială de facebook Olimpia Melinte.

Citiți și prima parte a interviului aici.

O recenzie a filmului Caníbal puteți citi aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Arnoux MAZ este pseudonimul sub care a semnat articolele de pe SB. Andrei este poet și activist cultural, premiat și antologat în volume de poezie, din 2010. A fost Manager de proiect al Concursului de debut literar „Incubatorul de condeie”, din 2012 până în 2015. A publicat „Rock în Praga” în 2011 și „#kazim (contemporani cu primăvara arabă)” în 2014 la editura Herg Benet.

Număr articole publicate : 391