Interviu cu actriţa Olimpia Melinte (prima parte)

Acest articol a fost publicat de Semn Bun pe 1.09.2014 în rubrica Interviu, Repere culturale | Evenimente și are asociate următoarele etichete: .

10363946_1427231397545284_6759535440060199749_n

După ce am văzut şi am scris despre Caníbal, am avut curiozitatea şi dorinţa de a o cunoaşte pe Olimpia Melinte, de două ori protagonistă în producţia filmată în Granada, Spania. Aşa că am pus mâna pe Facebook, i-am scris un mesaj extrem de lung şi, extrem de repede, am reuşit să stabilim o întâlnire pentru interviu. Acesta a fost realizat la în grădina de la Cărtureşti Verona, în data de 25 iulie 2014.

Olimpia Melinte a jucat până acum în mai multe producţii autohtone, dar şi în două filme internaţionale. Dintre acestea amintim: Cele ce plutesc (2009), Sette opere di misericordia (2011), Killing Time (2012), Caníbal (2013), #Selfie (2014). 

Am vorbit în special despre filmul regizat de Manuel Martín Cuenca, dar şi despre perspectivele cinematografiei autohtone.

Urmează rolul vieţii mele, şi anume rolul de mamă, care cred că o să fie foarte interesant…

SemneBune: Născută în ’86, deja două producţii internaţionale la activ. Ai debutat într-un film de Mircea Daneliuc, ai fost nominalizată la Premiile Goya. Ce urmează?

Olimpia Melinte: De fapt totul a început cu Gopo. Să nu subestimăm industria filmului românesc. Nu ştiu ce urmează. Urmează rolul vieţii mele, şi anume rolul de mamă, care cred că o să fie foarte interesant…

SB: E o informaţie în premieră, cumva. Pentru presă…

OM: Nu, nu, nu. S-a mai scris despre asta, inclusiv în ziare despre care eu nu ştiam că există pe piaţă sau ştiam, dar le ignoram complet. Presă de scandal, adică. Momentan mă gândesc la asta şi sunt în vacanţă pentru mine şi pentru bebe. Dar nu ştiu ce o să urmeze. Sper să urmeze lucruri la fel de bune, interesante şi incitante ca până acum.

SB: Cum vezi tu cinematografia românească în 2014? Mă refer atât la numărul producţiilor, cât şi la impactul pe care îl are la publicul autohton.

OM: Eu cred că publicul nostru, publicul autohton, nu e educat în spiritul cinematografiei. Cred că ne trebuie mulţi ani până să ajungem să acceptăm şi filmele româneşti, pentru că majoritatea au aşa o repulsie faţă de filmele româneşti. Nu vor să meargă la un film în care îl văd pe unul mâncând o ciorbă jumătate de oră.

SB: Sau cum sună telefonul Nokia 3310…

1557605_1425789811022776_978534795984051091_n

OM: Exact! Oamenii nu acceptă lucrurile astea pentru că au fost tot timpul hrăniţi cu film american, cu blockbuster, cu film de larg consum. Şi americanii ştiu să-şi vândă produsul foarte, foarte bine. La fel şi vedetele. La noi, e lipsă şi de vedete. De vedete cum au americanii. Nu ştiu dacă vor apărea vreodată genul ăsta de oameni. Şi lipseşte şi educaţia publicului de a înţelege, de a asimila un film… tot timpul m-am gândit, dacă aş putea, să fac o minune să existe educaţie cinematografică în şcoli. Aşa cum pe mine mă duceau profesorii la operă şi la teatru… toţi am prins gust de operă şi de teatru. Colegii mei de gimnaziu în continuare merg la teatru şi la operă, pentru că au întâlnit asta într-un moment de formare şi au prins gustul. Dacă s-ar putea întâmpla la fel şi cu filmele, să fie aduse producţii româneşti în şcoli. De la cele vechi, până în prezent. Aşa poate fi format publicul. E esenţial să avem public. Altfel, oamenii vor prefera să meargă, ca şi până acum, la Thor decât să meargă la A fost sau n-a fost.

SB: Şi mai e şi problema că oamenii se raportează la cinematografia românească doar prin prisma filmelor lui Sergiu Nicolaescu…

OM: Nu există deloc deschidere. Şi e o repulsie în aşa hal încât, dacă ajungi la mall şi vrei să mergi la un film românesc, omul de la casă te anunţă înainte că este un film românesc.

SB: Crezi că această repulsie, despre care vorbeşti tu, se datorează tematicii abordate de regizorul român? S-o fi plictisit spectatorul român de comunsim, anii ´80 şi de sfârşitul dictaturii ceauşiste? Sau e vorba de ignoranţă?

OM: Cred că e doar ignoranţă. Pentru că fiecare film în parte povestea altceva. Nu era aceeaşi poveste, scrisă de o sută de ori în diferite modalităţi. Erau lucruri diferite, care se întâmplau în perioada respectivă. Trebuie să înţelegem că este o perioadă istorică ofertantă pentru publicul de afară. Pentru străini e exotic să vadă lucrurile acestea.

Ce să zic, a fost până acum cea mai frumoasă experienţă, pentru că am făcut două personaje într-un film. Au fost două filme pentru mine, nu a fost un singur film. Şi asta a fost o experienţă foarte plăcută.

SB: Hai să vorbim despre ceva mai vesel. Povesteşte-ne experienţa ta cu #Selfie (România, 2014). Avem nevoie şi de astfel de producţii pentru a educa gustul publicului românesc? Comedii, să zicem, comerciale sau mai uşor de digerat?

OM: Eu cred că e nevoie de toate genurile şi, de asta mă bucur… că tot mă întrebai ce s-a întâmplat în 2014 cu cinematografia românească. E frumos să vezi că au început oamenii să facă mai multe genuri de film şi nu doar genul de film pentru festival, care merge peste tot în lume şi câştigă premii. Aşa a apărut şi #Selfie, care e o comedie comercială, pentru toată lumea. E pe gustul tuturor şi pe înţelesul tuturor şi pentru mine experienţa a fost super-interesantă. A fost prima comedie pentru mine, îmi doream foarte mult să joc într-o comedie. Făcusem numai dramă şi simţeam că pot să fac şi asta. Şi am avut noroc cu Cristina (Cristina iacob, regizorul filmului, n.n.), care m-a văzut şi mi-a oferit această ocazie, să o cunosc pe Roxy (personajul interpretat de Olimpia Melinte în #Selfie, n.n.)

SB: Să vorbim acum despre Caníbal (Spania-România-Rusia-Franţa, 2013). A avut premiera la Bucureşti acum câteva săptămâni. Cum ai ajuns să lucrezi cu regizorul Manuel Martín Cuenca?

OM: Cu Manuel am început să lucrez după un casting foarte serios. De fapt, Manuel m-a văzut în Sette opere di misericordia (Italia, 2011) şi a venit în România cu gândul să mă cunoască, să dau şi eu o probă pentru proiectul ăsta al lui. Nu s-a oprit la mine, casting-ul a fost destul de lung. A fost şi prin Iaşi. Eu cumva l-am împins să se ducă la Iaşi, povestindu-i, în timpul casting-ului, despre oraşul ăsta şi despre câţi actori talentaţi sunt acolo. S-a dus şi la Iaşi. M-a bucurat foarte mult că mi-a văzut oraşul natal. Apoi, am început să lucrăm în urma acestui casting, care s-a întâmplat aici la Bucureşti. După aceea a venit şi Antonio (Antonio de la Torre, protagonistul filmului Caníbal, n.n.), am dat probă şi cu el şi, în cele din urmă, am plecat în Spania.

SB: Cum vezi cinematografia spaniolă în comparaţie cu cea de la noi?

OM: E greu să faci comparaţii. Îţi dai seama că ei au nu ştiu câţi ani înaintea noastră. Sunt cu mult înaintea noastră. Şi au cu totul un alt stil. Deşi sunt un popor foarte cald, ei reuşesc să valorifice acest  lucru, dar la un nivel superficial. Cred că şi din cauza asta filmele lor te prind, mai ales că au şi un quelque chose care ajunge foarte uşor la spectator. Ce este totuşi important? Lucrând acolo, mi-am dat seama că oamenii sunt la fel de profi şi acolo şi aici, că echipele sunt la fel de unite şi de dornice şi acolo şi aici. Asta înseamnă că şi noi suntem pe drumul cel bun, dar trebuie să recuperăm nişte ani.

SB: Priveşti diferit acum cinematografia spaniolă după rolul din Caníbal?

OM: Da, sigur. Acum o privesc. Înainte era doar cinematografia spaniolă, la fel cum era şi cea americană. Mi se părea că era ceva la care era foarte greu să ajung. Dar acum că am lucrat acolo, că am intrat în lumea lor şi am aflat cum stă treaba, pot spune că este doar o altă lupă. Aceiaşi oameni, pasionaţi, care fac aceeaşi meserie doar în alt colţ al lumii.

SB: Cum a fost să joci dublu rol şi care dintre cele două surori ţi-a dat mai multe bătăi de cap? Sunt două roluri oarecum antagonice. Am regăsit inclusiv feluri diferite de a vorbi limba spaniolă. Nina vorbea mai bine, Alexandra vorbea mai stricat.

OLIMPIA-MELINTE_NINA_CANIBAL2

OM: Alexandra era fata care nu dădea importanţă limbii pe care o vorbeau. Vorbea pur şi simplu ca să se facă cât de cât înţeleasă. Pentru Nina era o ruşine să stâlcească un cuvânt sau să facă greşeli gramaticale grave, deşi le făcea, dar la un nivel mult mai scăzut. Ce să zic, a fost până acum cea mai frumoasă experienţă, pentru că am făcut două personaje într-un film. Au fost două filme pentru mine, nu a fost un singur film. Şi asta a fost o experienţă foarte plăcută. A fost foarte important ajutorul celor doi colegi ai mei, Antonio actorul şi Manuel regizorul, pentru că m-au susţinut foarte mult. Personajul care mi-a dat mai multe bătăi de cap a fost Alexandra, pentru că îmi era frică să nu fie un clişeu. E destul de simplu să faci într-un fel un rol de femeie fatală, pentru că există pattern-uri pe care le ştii, le ai în capul tău şi cam în zona aia te duci, în zona clasică şi clişeistică. Şi de asta îmi era mai frică decât la Nina. Nina era un personaj mult mai aşezat, calm şi cu o blândeţe ieşită din comun. În economia scenariului era mai bine conturată decât Alexandra, având şi o evoluţie mai lungă pe parcursul filmului. Aşa că Alexandra mi-a dat puţine bătăi de cap la început, dar, cum am zis, Manuel ştie foarte bine cum să te ghideze într-o anumită zonă ca să reuşeşti să ai şi drăgălăşenia unei fetiţe, dar şi maturitatea unei femei care ştie ce vrea şi ştie cum să obţină ceea ce vrea. Deşi, în cazul ei, a fost fatal. Dar, a obţinut ceea ce a vrut.

Cred că sexul se vinde mult mai bine decât canibalismul. Iar la Nymphomaniac a fost o chestiune foarte ciudată. Nu am înţeles de ce l-au interzis. Era pentru un public de peste 18 ani, dar un era nimic scandalos în acest film.

SB: Într-un alt interviu pe care l-ai acordat, spuneai că românii sunt reţinuţi în ceea ce priveşte nuditatea. E posibil ca, văzând filmul în care joci, spectatorii să nutrească repulsie faţă de canibalism? E o scenă în care personajul tău deschide frigederul şi vede multă carne… Chiar dacă scenele nu sunt duse până la capăt, se sugerează ceva şi simţi în stomac şi în plex. Crezi că va exista o anumită reticenţă în a privi filmul?

OM: Sunt foarte sigură că o să se întâmple treaba asta şi, în acelaşi timp,  este şi tema religioasă foarte puternic reprezentată în film. Suntem un popor foarte religios şi asta cred că o să deranjeze. Mie îmi foarte greu să mă detaşez de film, pentru că eu ştiam că acolo este carne de porc. Carnea de porc seamănă cel mai bine cu cea umană. Regizorul s-a documentat în acest sens. Sunt sigură că vor fi oameni reticenţi, că vor fi mulţi vegetarieni după filmul ăsta. Dacă ar fi să te detaşezi şi să intri în poveste efectiv şi să înţelegi lucrurile la un alt nivel, ar trebui să nu te scârbească nici faptul că e un frigider plin de carne, nici faptul că el îşi face câte o fleică în fiecare seară şi mănâncă. E modalitatea lui de a atinge o femeie, de a face dragoste cu o femeie. Sunt lucruri care există în lumea asta. Doar că sunt foarte ascunse, nimeni nu ştie ce fac vecinii noştri în apartamentul lor.

SB: Crezi că un eventual scandal mediatic în România, ar ajuta filmul să ajungă la mai mulţi spectatori? Mă gândesc la un scenariu asemănător cu cel petrecut în cazul filmului Nymphomaniac regizat de Lars von Trier.

OM: Cred că sexul se vinde mult mai bine decât canibalismul. Iar la Nymphomaniac a fost o chestiune foarte ciudată. Nu am înţeles de ce l-au interzis. Era pentru un public de peste 18 ani, dar un era nimic scandalos în acest film. Filmul care m-a şocat din punctul acesta de vedere a fost Klip (Serbia, 2012), un film care este la limita dintre cinematografie şi pornografie. Sunt sigură că scandalul mediatic Nymphomaniac a fost făcut pentru a creşte încasările filmului. Şi, sigur că era şi Lars von Trier, care este un personaj scandalos, care face afirmaţii destul de dure. Este la limita dintre a fi acceptat sau renegat de societate. La Caníbal un cred că se pune problema unui scandal mediatic. Poate doar fanaticii religioşi…

SB:  Da, ar fi interesantă o confruntare cu Biserica Ortodoxă Română. Au mai fost momente în ultimii ani în care această instituţie nu s-a implicat în atacarea unor producţii artistice. Este şi cazul romanului Sânge Satanic de Cristina Nemerovschi. Mă gândesc la faptul că nu sunt tocmai la curent cu cinematografia şi literatura contemporană.

OM: Cred că aceste date nu ajung la urechile lor şi cred că nici Caníbal nu o să ajungă.

SB: Dar ţi-ar plăcea să ajungă?

OM: Da, mi-ar plăcea. De ce un? Ar fi interesantă o discuţie despre subiectul ăsta, dar şi despre toate simbolurile din spatele secvenţelor.

SB: În Spania a primit critici din partea Bisericii Catolice?

AntoniodelaTorreCanibal01

OM: Ei sunt mai conservatori. Au fost critici, dar nu a fost nimic foarte dur. A fost totul la nivel local, pentru că eu cred că Biserica nu îşi propune să intre în conflict cu alţi oameni. Ar trebui să concilieze conflictele. Un amănunt interesant ar fi faptul că preotul din Caníbal e chiar un preot, nu e un actor. Un preot care a citit scenariul şi care a fost de acord să fie filmat în timp ce se pregăteşte să împărtăşească enoriaşii. Şi ăsta e un lucru bun, pentru că sunt şi oameni deschişi la minte, care pot înţelege, şi pot acepta şi pot vedea faptul că există schimbare. Preotul a privit scenariul ca şi cum, spre final, Carlos (protagonistul din Caníbal, n.n.) e mântuit.

– VA URMA –

surse foto:

– cinemarx.ro
– http://www.loqueyotediga.net/
– https://www.facebook.com/WeLoveYouOlimpia

Abonează-te gratuit prin email

Introdu adresa de email pentru a te abona și vei primi notificări doar când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te altor mii (13) de abonați

Direcționează 20% din impozit

Donează dacă vrei să susții financiar educația culturală. Decide ce faci cu 20% din impozitul afacerii tale. Poți contribui la dezvoltarea revistei, ca aceasta să aibă mai multă consistență, coerență și consecvență în plan editorial. Îți mulțumim în avans! Revista digitală SemneBune este un proiect editorial al Asociației AdLittera și este online din 2010.

Autor articol: Semn Bun

Primul semnalizator cultural de pe această platformă. Îndrumă și recomandă din 2010.

Comments are closed.