M-am tot nimerit în ultima vreme în discuții legate de dezbaterea intrată deja pe lista celor considerate eterne: carte sau ecranizare, carte sau film, care este mai bună, care este de preferat. Și zic considerată eternă pentru că face parte din genul de dispută ce nu poate fi tranșată, nu există pentru ea un răspuns categoric, care să poată fi declarat la un moment dat normă sau reper. Din mai multe motive, dar în primul rând pentru că părerile sunt pe cât de diverse, pe atât de subiective, cum e și normal, de altfel. Asta, dincolo de criteriile tehnice, de care îi lăsăm pe criticii de specialitate să se ocupe.
Cea mai recentă discuție pe această temă a fost una pornind de la așteptata ecranizare făcută de Netflix după celebrul roman Un veac de singurătate, al lui Gabriel García Márquez. Un prieten spunea că în mod sigur serialul nu se va ridica la nivelul cărții, pentru că „valoarea lui stă în tonul narațiunii, în ironia ușoară și complice, adică postmodearnă, cu care povestește miracole și melodrame. Că daca nu treci cumva în film și tonul ăla, rămîne o chestie fentăzi și melodramatică pur și simplu…adică Netflix.” Teoretic, are dreptate. Practic, n-aș fi atât de categorică, până nu văd ecranizarea. Pentru că mi s-a întâmplat, totuși, să văd și ecranizări/adaptări foarte bune. Și în primul rând tot dau exemplu de câte ori am ocazia o miniserie care îmi pare categoric mai bună decât cartea. Este vorba despre Oameni normali, după cartea cu același titlu a lui Sally Rooney. Serialul l-am văzut de două ori, atât de mult mi-a plăcut, pe când cartea am abandonat-o. Ideea cărții este foarte bună, dar stilul în care este scrisă nu m-a convins. Pe când cine a pus pe ecran povestea a reușit să surprindă esența într-un mod care mie mi s-a părut extraordinar… Revenind, de aceea spun că părerile pe marginea acestui subiect sunt și vor fi mereu cât se poate de subiective.
După discuția de zilele trecute, am fost curioasă dacă există vreun sondaj pe tema asta a cărții vs. film, chiar dacă nu cred că are vreo relevanță. Și am găsit un articol din 2022 despre un astfel de sondaj. „SuperSummary, o resursă online care oferă ghiduri de studiu pentru cărți de ficțiune și non-ficțiune, a vrut să afle răspunsul la o întrebare arzătoare: Carte sau film? Compania a rugat 2.030 de persoane, cu vârste cuprinse între 23 și 62 de ani, să răspundă la întrebări despre cărțile care au fost transformate în filme sau emisiuni TV”, se spune în articolul respectiv.
«Rezultatele au fost destul de strânse. Per total, 34% dintre oameni au apreciat cartea, față de 27% care au preferat filmul. Deși 82% dintre cei intervievați au fost de acord că „adaptările pe ecran ajută cărțile să prindă viață”, 46% dintre persoane au susținut că adaptările cinematografice „nu vor fi niciodată la fel de bune ca și cartea”. Aproape 25% au declarat că filmele chiar au distrus cartea originală. Primele trei cărți pe care oamenii le-au preferat în detrimentul filmelor au fost: Codul lui Da Vinci, cu 53,9%, seria Cronicile din Narnia, cu 52%, și trilogia Fifty Shades, cu 47,3%.
Motivele principale pentru care nu au fost apreciate adaptările cinematografice nu au fost surprinzătoare. Aproape 32% au spus că filmul este prea diferit de carte, 13,4% dintre oameni au spus că filmului îi lipsesc detalii cheie, iar puțin peste 10% dintre cei intervievați nu au apreciat durata aproximativă de două ore a filmului.
Deși respondenții au fost împărțiți în ceea ce privește faptul că preferă să citească sau să privească, aceștia s-au aliniat mai mult la cea mai vizionată adaptare. Forrest Gump a ocupat primul loc, cu 76,9% dintre persoane care au declarat că l-au văzut. Cu toate acestea, doar 5,6% dintre oameni au spus că le-a plăcut cartea. Urmează seria Jurassic Park cu 74,8%, Charlie și fabrica de ciocolată cu 73,7% și seria Harry Potter cu 70,1%.» Articolul integral îl găsiți aici.
Este posibil să existe și alte sondaje, dar nu am mai căutat, m-am gândit că toate se vor învârti cam pe acolo, vor fi polarizate în același fel, judecând și după discuțiile pe care le-am avut de-a lungul timpului cu prietenii, pe forumurile de cândva (wow, nu-mi vine să cred că deja spun despre forumuri că sunt ceva „de cândva”) și în ultimii ani pe social media.
Într-un fel, această temă de dezbatere este una artificială, în sensul că nu este chiar realistă, deoarece se compară două forme media diferite, iar caracteristicile lor diferite generează de asemenea percepții și înțelegeri diferite. Deși este vorba despre aceeași poveste, suportul tipărit sau verbalizat al cărții (în cazul audiobook-urilor) diferă de cel vizual al filmului. Primul lasă mai mult loc imaginației, pe când al doilea oferă o „sugestie de prezentare”, cum se spune pe ambalajele unor alimente. În felul acesta, povestea se poate derula într-un fel în mintea noastră și în alt fel pe ecran. Cartea își bazează narațiunea pe detalii, pe dezvoltarea personajelor într-un anumit fel, detaliat și el, pe când filmul trebuie să renunțe la multe dintre aceste detalii, deoarece formatul vizual este limitat de timp, chiar și în cazul serialelor. Iar această trecere de la cuvântul scris la imaginea de pe ecran duce inevitabil la schimbări uneori semnificative, la fracturări ale poveștii și ale personajelor care o populează.
În literatură, monologurile interioare și narațiunea detaliată oferă o perspectivă profundă asupra personajelor, o anumită perspectivă psihologică, un element greu de egalat în filme. În carte poți percepe mai bine complexitatea și contradicțiile unor personaje, tocmai prin aceste fluxuri de monolog pe care este greu să le transpui în filme prin elemente vizuale și audio. Așa cum spunea prietenul meu despre scrisul lui Gabriel García Márquez, tonul narațiunii, fie că aparține personajelor sau unui narator omniprezent, conferă stil și îmbogățește povestea. Filmele folosesc indicii vizuale și audio pentru asta, însoțite de o narațiune verbală mult comprimată. Sigur, există regizori geniali, care pot face acest lucru într-un fel care să transmită perfect aceeași complexitate din carte, dar cât de des avem parte de așa ceva?
Lectura îi oferă cititorului o anumită libertate imaginativă, creativă chiar, pentru că îi permite să dea poveștii forma pe care mintea lui o descifrează în felul preferat de el. Există chiar cărți în care personajele sau locurile nici nu sunt detaliate excesiv, lucru care îi permite cititorului o libertate și mai mare în această privință. Îi oferă posibilitatea unei interpretări personale, a unei conexiuni dictate de starea și nevoile lui de moment, iar asta îi poate da o satisfacție foarte mare. În schimb, filmele îi oferă privitorului o sugestie, o interpretare „de-a gata”, în care acesta se regăsește sau nu, poate fi o experiență limitată. Este experiența echipei care a dat viață filmului și nu experiența lui. Legătura emoțională nu mai este una directă, ci printr-un intermediar, iar asta o poate dilua.
Desigur, în funcție de poveste, pot exista și cazuri în care filmul va completa interpretarea personală a cititorului, îi va oferi elemente vizuale foarte puternice, la care el n-ar fi ajuns niciodată singur. Dar cred că asta este valabil mai ales pentru genurile fantasy și SF, în cazul cărora, într-adevăr, tehnica vizuală de care dispun filmele poate fi superioară imaginației personale. La fel cum se poate întâmpla și ca filmul să îi ofere spectatorului o perspectivă nouă, diferită de cea pe care și-a închipuit-o cititorul din el și să îi placă. Cum spuneam și la început, este greu de tras o linie ostentativă și categorică și să spui clar: da, prefer doar cartea sau da, prefer doar filmul. Ca gen, vreau să spun.
Un lucru este cert, însă: lumea filmului pare să se întoarcă frecvent spre cărți, în căutare de inspirație. Ba chiar am impresia că face asta tot mai mult în ultima vreme. Nu am comparat cu alte perioade, dar așa îmi pare, că în ultimii ani sunt tot mai multe ecranizări. Sau poate că am această impresie pentru că avem acces la mai multe surse de filme, toate aceste platforme de streaming care ne fură din timpul în care am putea citi, de exemplu. 🙂 La fel cum, în ciuda argumentelor care par să încline balanța în favoarea cărților, par să se înmulțească și ecranizările/adaptările foarte bune. Oricum, eu nu am încercat să tranșez lucrurile în vreun fel, am vrut doar să sintetizez un pic acest subiect.
Și o să închei cu câteva exemple de ecranizări care mi-au plăcut și care nu. Am menționat deja Oameni normali, care este printre preferatele mele. Dintre cele mai recente ar fi Shogun, care a iscat tot felul de discuții contradictorii. Mie mi-a plăcut foarte mult, chiar mai mult decât versiunea veche, din 1980. Și mă gândeam că n-ar strica să recitesc cartea, sunt curioasă cum o s-o simt după atâția ani și după ce am văzut cele două ecranizări. Un exemplu în care prefer cartea este Sticletele, de Donna Tartt. Cartea a fost o surpriză foarte plăcută, chiar vreau s-o recitesc, pe când filmul l-am abandonat, nu am simțit în el deloc atmosfera din carte, nici personajele, nimic. O altă ecranizare foarte reușită este, după părerea mea, No Country for Old Men. Tot în topul preferințelor mele este Zbor deasupra unui cuib de cuci, chiar dacă este mai degrabă o adaptare, nu musai o ecranizare, cel puțin din anumite puncte de vedere.
Și lista poate continua, dar nu vreau să mă lungesc mai mult, însă sunt curioasă care sunt ecranizările care v-au plăcut vouă și care nu. 🙂
Surse foto: YouTube, nonsolonautica.it, hulu.com.
