„Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel” de Luminița Corneanu intră sub tipar

dimovUnul dintre cei mai valoroşi poeţi români de după Al Doilea Război Mondial, Leonid Dimov (1926-1987) este pentru prima dată studiat sistematic în volumul monografic „Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel”. Servindu-se de documente din Arhiva CNSAS, autoarea a reconstituit o biografie dramatică, marcată atât de antisemitismul din anii 40 ai secolului trecut, cât şi de intruziunea Securităţii în deceniile 7, 8 şi 9. Leonid Dimov (n. 11 ianuarie 1926, Ismail, Basarabia – d. 5 decembrie 1987, București) a fost un poet și traducător român, cu rădăcini evreiești, unul dintre precursorii Postmodernismului românesc, membru marcant al onirismului.

„Circulă în mediile literare o legendă despre Leonid Dimov, anume aceea că ar fi urinat pe statuia lui Stalin şi că acesta ar fi fost motivul pentru care a făcut închisoare, în anii ‘50. ” Așa își începea autoarea articolul din România literară, publicat în august 2012. În mai 2014, Ed. Cartea Românească va publica monografia scrisă de „Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel”. Într-un dialog pe această temă, ne-a declarat:

leonid dimov - luminita corneanu - cop1

SemneBune: De ce Dimov?

: Dimov m-a atras din facultate, iar apoi, când mi-am ales tema pentru teza de doctorat, voiam să nu mă îndrept către o „cale bătătorită”… Am făcut mai întâi o listă de 20 titluri, iar alegerea finală a fost… Dimov. Cred că era nevoie de o carte despre Leonid Dimov, pe care eu îl consider unul dintre cei mai mari poeţi ai noştri din secolul trecut. El are şi o poveste de viaţă interesantă şi atunci am scris această carte din convingerea că publicul trebuie să cunoască şi această parte din istoria noastră efectivă, nu doar din istoria literară. Partea biografică a cărţii a plecat de la scrisorile lui Dimov către prima soție, care s-au publicat la Polirom în 2003. După ce am susținut teza, am mers la CNSAS, unde am găsit un dosar destul de gros, un dosar de urmărire informativă ce conţine lucruri foarte interesante. Am rezumat informaţiile din acest dosar în cateva zeci de pagini din carte, pentru că miza mea nu era să fac o lucrare de istorie… dar cred că se poate scrie chiar şi un roman despre viaţa lui Dimov.

SB: Ce public țintește această carte?

L.C.: Publicul-ţintă este, evident, cel interesat de literatura, de poezia contemporană. Dar în afară de acesta, cartea se adresează deopotrivă publicului larg, care vrea să ştie cum arăta viaţa unui scriitor urmărit de Securitate, de exemplu. Biografia se completează cu anexele, care sunt documente din Arhiva CNSAS şi fotografii de familie, pe care mi le-a pus la dispoziţie fiica scriitorului, doamna Ileana Moise-Dimov. Intenția mea de la bun început a fost să scriu o carte care să nu fie plictisitoare şi să se poată citi şi de cineva care nu are neapărat studii filologice. Sper că am şi reuşit.

SB: Supravegherea Securității i-a influențat scriitura lui Dimov?

L.C.: Nu, nu l-a influențat. El nu a avut, de altfel, nevoie să se auto-cenzureze în acest sens, pentru că literatura lui, dintotdeauna, a fost una aşa-zis „evazionistă”, fără raportare la real. El a fost un oniric structural. Autentic. În scrisorile sale către Lucia, pe care le scria la 17-18 ani se află poeme, bucăți de proză în care regăsim aceeași poetică din textele scrise mai târziu. El a fost însă nevoit să se cenzureze în viața publică. O să găsiți în carte mai multe despre asta.

SB: Sunt destule voci care spun că opera lui Dimov este un bloc unitar, monocordă. Ești de acord?

L.C.:  Eu cred că opera sa este împărțită în trei etape și că Dimov a evoluat de la poezia lui de la începuturi până la sfârșit, că felul în care el a abordat temele sale predominante de-a lungul timpului a fost diferită. De exemplu, în tinerețe, tema divinității este mai puțin prezentă, iar spre bătrânețe apare pregnant, Dimov o aborda aproape religios. Oricum, este o cheie mitică foarte evidentă în ultimele volume. „Viața-moartea” este marea lui temă, „călătoria” este o deghizare a acesteia.

Volumul pune în contextul social şi literar al epocii un poet neobişnuit, a cărui operă este analizată în resorturile sale intime, de la poetica din spatele ei până la mărcile stilistice specifice lui Dimov, care fac ca poezia lui să fie recognoscibilă de oricine a citit-o vreodată. O lectură temeinică, volum cu volum, urmăreşte evoluţia poeziei dimoviene, pentru ca ultimul capitol să încerce să evidenţieze modul în care Leonid Dimov a influenţat generaţiile poetice de după el.

 

Fragment din volumul „Leonid Dimov. Un oniric în Turnul Babel”, în curs de apariţie la

[…]

 

Baia de Leonid Dimov:

Cum se construieşte o alegorie onirică

 

Volumul Dialectica vârstelor, din 1977, este primul dintre cele trei volumele ale lui Dimov care s-ar putea numi „de maturitate”, alături de Spectacol şi Veşnica reîntoarcere. Poemul central al acestui volum ocupă un loc important în ansamblul operei dimoviene: Baia sau O eternitate iterativă oferă câteva chei de lectură pentru tema nudităţii şi pentru cea a călătoriei la Dimov. Subtitlul O eternitate iterativă face chiar o legătură relevantă (în dublu sens) cu ultimul volum antum al lui Dimov, Veşnica reîntoarcere. Punând alături aceste ultime trei volume, transcendenţa apare drept tema centrală a acestei etape a operei dimoviene.

În Baia alegoricul primează pentru întâia dată în mod vizibil, acest fapt reprezentând o schimbare majoră de opţiune pentru Dimov, chiar dacă structura literară a textului menţine narativitatea ca procedeu discursiv predominant, iar „modelul narativ al visului” rămâne strategia favorită de atingere a literarităţii. Ca o scurtă paranteză de istorie literară, adaug că un argument pentru o lectură alegorică a poemului este chiar modul în care el a fost citit la momentul primei tentative de publicare, în revista „România literară”. Episodul apare rezumat într-un document al Securităţii care se află în dosarul de urmărire informativă a lui Dimov:

„În numărul din 12 septembrie 1973 al revistei «România literară», redacţia de poezie a propus publicarea poemului «BAIA» al cărui autor este sus-numitul. Lucrarea a fost scoasă de către Direcţia Presei şi Tipăriturilor datorită conţinutului ei necorespunzător. În rândul redactorilor s-a comentat că DIMOV LEONID prin modul cum a conceput lucrarea a căutat să demonstreze «condiţia grea a scriitorilor din ţara noastră».”[1]

Cum însă în epocă totul se interpreta politic, iar „şopârlele” se găseau şi acolo unde nu existau[2], nu atât grila de lectură este de mirare, cât zelul „organelor” mereu vigilente.

La un prim nivel, Baia păstrează structura visului, aşa cum o cunoaştem încă din volumul din 1969, Carte de vise. Eroul poemului se vede gol, în plină noapte, îndemnat de o fată grijulie să se ducă la Baie, loc misterios ce va deveni ţinta unei călătorii stranii, cum sunt de obicei călătoriile din visele lui Dimov:

 

„— Vezi clădirea cea mare? Nu aia!
— O văd.
— Ei bine, acolo e Baia.
— E departe foc!
— Ba nu-i departe deloc:
O iei pe strada cu paltini cojiţi
Unde vă tot copilăriţi,
Iar cea dintâi uliţă ce-o taie
Duce la Baie.
Uite prosopul, săpunul,
Sărută-mă. E trecut de unu!
— Cum să merg: sunt gol, vezi bine!
— Cine-o să se uite la tine?
S-au strâns de pe uliţi gunoaiele
De mult nu mai merg nici tramvaiele.
Tu ia-o la pas, repejor
Şi, dacă-ntâlneşti vreun trecător,
Până ce acela s-a dumirit îndeajuns
Tu ai şi ajuns.”

plic-Dimov

Plicul unei scrisori interceptate de Securitate, trimisă de Dimov lui Dumitru Ţepeneag. Notaţie de mână, dreapta, sus: „Probă de scris a lui DIMOV LEONID” ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 1638, vol. I, f. 25

 

Călătoria cuprinde, aici, rătăcirea pe un drum labirintic, întâlnirea cu o mulţime furioasă şi ostilă, suferinţa fizică în urma ciocnirii cu mulţimea, călătoria de coşmar cu trenul. Numai că, din când în când, câte un detaliu al poveştii ori câte un vers orientează întregul scenariu către o interpretare alegorică, simbolizând moartea. Să reluăm: eroul este gol, îmbăierea (i.e. purificarea) este o chestiune de maximă importanţă, un eveniment peste care nu se poate trece; pentru a ajunge la Baie, personajul are de făcut un drum necunoscut şi care se va dovedi primejdios; în periplul său, eroul trece „Pe strada cu platani/ Pe care locuisem când aveam câţiva ani” şi pe care „Nu era nici ţipenie”. Este prins şi bătut de o mulţime de cheflii, care-şi strigă: „Uite, ăla e gol!”, ajunge la Baie, unde e certat că n-are prosop şi e plin de răni, pleacă liniştit spre oraş:

 

„Cuprins de bucurie mare
Săltăm călcâiele ca la ţopăit,
Fredonam romanţe, eram fericit,
Eram vioi,
Se succedau zaplazuri noi,
Bănci în poartă, cîntece de cocoşi,
Lătrături de câini somnoroşi
Când, drept în faţa mea,
Cerurile începură a se decolora:
Zorile puseră capăt alergării
Mele. (…)”

 

Ajunge la gară, încasează o nouă bătaie, se urcă într-un tren şi urmează o călătorie de coşmar, la capătul căreia ajunge la un han unde este întâmpinat de „un bătrân uscăţiv/ În strai de şiac, iar în cap cu clop/ Înduioşat, necunoscut, filantrop”, care îl primeşte binevoitor: „Şi mă furnică o bucurie prin oase/ Când întinse mâinile lui noduroase/ Luându-mă-n braţe ca pe un copil,/ Cu plăgile mele pline de scârnăvie şi de bacil,/ Pentru a mă duce într-o odaie, sus,/ Unde mai bătea soarele-n apus…”

Felul în care îşi construieşte aici strategia literară Dimov este unul preluat din poetica prozei, de data aceasta într-o manieră mai evidentă decât în „prozele” din volumul Carte de vise: el mizează pe atragerea adeziunii cititorului, care nu poate decât să încerce să dea o semnificaţie straniilor evenimente prin care trece personajul, aşa cum eroul însuşi încearcă să priceapă ce se întâmplă cu el (urmând ambii, personaj şi cititor, aceeaşi logică). Va apărea deci firească interpretarea eroului din finalul poemului, după ce poetul îşi condusese cititorul printr-o reţea de elemente încărcate deloc inocent cu semnificaţie – erou care el însuşi se vede într-un episod thanatic:

 

„ – Nu te mânia,
Mi-a răspuns bătrânul cel uscăţiv,
Şi plecă: sprinten, vesel, sportiv,
Iar eu întrebai fetele ce-şi loveau coatele:
– Nu-i aşa că-i Atoatele?
– Nu, mi-au răspuns ele râzând,
E pur şi simplu un ins de rând,
Dar bătrân şi uscăţiv,
Ce te-a primit aşa, fără nici un motiv.”

 

Textul respinge din interior soluţia facilă, fără însă a o elimina sau a o anula; dimpotrivă, negarea fetelor şi stranietatea din continuarea poveştii lasă posibilitatea îndoielii, a lui „şi totuşi…” Deşi fetele încep a-l dezbrăca pe eroul nostru şi a se lipi de el, finalul ne duce înapoi de unde am pornit: „Şi mi-a şoptit mângâios:/ – Vezi clădirea cea mare? Nu aia!/ – O văd./ – Ei bine, acolo e Baia.” Acest final cu tentă lubrică (deloc neobişnuit la Dimov) este însă atât de „rupt” de restul poemului, încât cititorul are toate motivele să se simtă trişat de poet, să nu accepte întorsătura pe care o iau lucrurile în final şi să rămână la credinţa pe care şi-a format-o anterior, cum că, de fapt, trebuie să fie vorba de un scenariu alegoric (credinţă alimentată şi de reluarea insinuantă a provocării din debutul poemului, cea legată de Baie). Să precizăm foarte clar: tocmai aici este jocul lui Dimov cu cititorul, pe care-l conduce, după bunul său plac, pe tot felul de piste, care apar într-un moment corecte, iar în următorul, false, apoi iar corecte şi iar false, aşa cum simte poetul că trebuie să dirijeze povestea pentru a obţine maximum de efect.

Baia este cel mai reprezentativ (poate şi pentru că este cel mai uşor lizibil) dintr-o veritabilă serie de poeme (din „Dialectica vârstelor” şi „Veşnica reîntoarcere”) care nu sunt altceva decât ample alegorii ale morţii, ale marii călătorii finale[3].

 

_______________________________________________

— Note de subsol

[1] ACNSAS, Fond Informativ, dos. I 1638, vol. I, f. 21

[2] iată, spre exemplificare, un fragment din acelaşi document, la fila 22: „La 11 octombrie 1973 în revista «România literară» i s-a publicat o pagină de versuri traduse din poetul GEANBATISTA MARINO (sic!). // Deoarece i s-au făcut unele modificări de cuvinte LEONID DIMOV a prezentat conducerii revistei spre publicare o scrisoare în care se arăta nemulţumit că se intervine în textul unui autor mort cu sute de ani în urmă care nu poate să fie acuzat că a avut o anumită atitudine faţă de un regim sau altul”.

[3] dintre toate poemele dimoviene, Baia este cel mai ofertant pentru o interpretare psihanalitică. Lectura eroului liric ca „umbră”, a fetei ca „anima” şi a bătrânului uscăţiv ca „bătrânul înţelept”, arhetipuri de prim rang în tipologia inconştientului propusă de Jung, este foarte tentantă, acestea fiind, de altfel, şi câteva dintre argumentele-forte pentru o lectură alegorică a poemului. Cu toate acestea, de nicăieri nu reiese, din textele publicistice ori private ale lui Dimov la care am avut acces, că poetul ar fi cunoscut psihologia jungiană. În aceste condiţii, o lectură a poeziei dimoviene în cheie jungiană, oricât de interesantă, mi s-a părut pur speculativă.

semnatura Dimov

luminita-corneanuLuminiţa Corneanu s-a născut în 1977 într-un sat din Dolj, Moţăţei. A trăit până la 31 de ani în Craiova, unde a absolvit Colegiul Naţional „Elena Cuza”, clasa de filologie-istorie, (1995), Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, specializarea română-franceză (2000) şi a obţinut, la aceeaşi universitate, doctoratul în litere în anul 2010, cu teza Leonid Dimov. Studiu monografic, aflată la baza acestei cărţi. A fost profesoară de limba şi literatura română până în 2009, iar în prezent este funcţionar public.

În anul 2003, a debutat publicistic cu o recenzie în revista craioveană „Mozaicul”. De atunci, a semnat recenzii şi articole în „Dilemateca”, „Ramuri”, „România literară” ş.a. A fost redactor al revistelor „Mozaicul”, „România literară” şi „Luceafărul de dimineaţă”. În anul 2006, a câştigat o bursă a Uniunii Scriitorilor din România pentru tinerii scriitori.
În prezent locuieşte în Bucureşti, scrie recenzii şi editează, împreună cu un grup de prieteni, publicaţia independentă „Bună dimineaţa, Bucureşti!”

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Ciprian Burcovschi
Columnist & consultant editorial

este fondatorul AdLittera PRO-CSR și făurar de platforme culturale experimentale. Specialist în comunicare vizuală, Ciprian este implicat în mai multe programe socio-culturale. Îi plac oamenii care vor ceva de la viață și care doresc să lase ceva bun în urma lor.

Număr articole publicate : 63