Cristian Teodorescu: Există vreun final concludent al anilor nouăzeci? Sînt convins că nu.

Despre volumul „Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui” (Cartea Românească, 2015) v-am povestit într-un articol trecut. L-am perceput ca pe un excelent reper de înțelegere a istoriei recente și, într-o notă personală, am simțit cumva că prezența lui răzbună cumva sentimentul de neputință încercat de părinții mei, sacrificiile lor și lupta pe care au dus-o să supraviețuiască, păstrându-și integritatea intactă, în același timp. Bineînțeles, cartea a generat câteva întrebări pentru autor, referitor la tulburii ani ’90, la povestea Gastronomului și, pentru că e subiect fierbinte, la ce se mai întâmplă în literatura română.

SemneBune: Mi-am permis să interpretez volumul „Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui” ca pe un manual de utilizaresoseaua virtutii a anilor 90, pentru cei născuți în acea perioadă (puștimea anilor 2000). Pentru ei și pentru cei cu memoria scurtă în privința tranziției, cât de sălbatici au fost anii ’90?

Cristian Teodorescu: Atunci a început jaful sălbatic pe care-l vedem continuînd și azi. Atunci amărîții care-și deschideau un butic erau arătați cu degetul ca exploatatori periculoși, în vreme ce foștii securiști și foștii activiști ai PCR își începeau marile afaceri cu statul, spre paguba celorlalți. În acei ani ne-a trecut de patru ori pe lîngă ureche războiul civil. Prima oară în 1990, la Tîrgu Mureș, apoi la mineriada din 13-15 iunie, tot în 1990, urmată de celelalte două mineriade, care n-au mai ajuns în București, dar trupele de asalt conduse de Miron Cozma au făcut prăpăd pe drum. Nimeni n-a ținut în acei ani socoteala cîți dintre compatrioți ai noștri au emigrat și cîți au dispărut fără urmă. Asta în timp ce poliția se făcea că-i caută pe diverși foști securiști, pretinzînd că au fugit din țară, în timp ce ei își vedeau de treburi la vedere, prin București.

SB: Cum arătau anii ’90, pentru scriitorime?

C.T.: Depinde din ce parte priveau lucrurile. Cei care au intrat în politică de partea FSN-ului erau încîntați: pentru ei venise democrația. Cei care s-au înscris sau reînscris în partidele istorice numai ei știu cîte amenințări au primit sau de cîte ori au fost ciomăgiți ori fugăriți din cauza „democrației originale” de la noi.

SB: Gastronomul este un om slab care a cedat tentațiilor sau presiunilor vremurilor sau un individ fundamental imoral, care s-a adaptat condițiilor de tranziție, după puteri? (Inițial, l-am perceput ca pe un individ imoral, pervertit până în măduva oaselor. Acum, tind să cred că este amoral și că taman absența/nerecunoașterea unui cod moral îi permite să supraviețuiască în orice sistem)

C.T.: E un tip ca mulți din România acelor ani. A vrut sincer să înceapă o viață nouă și s-o rupă cu trecutul, dar s-a trezit că și în viața asta nouă se lovește de securiștii atotputernici înainte și de cei care le fac jocul. Cînd a avut de ales între a fi dat la o parte și a se adapta, a preferat să-și adoarmă conștiința adaptîndu-se, ca atîția alții, oameni în carne și oase, nu de hîrtie, ca el. Din cînd în cînd, Gastronomul își amintește că voia altceva, încît chiar mai și suferă din cauza asta, dar a prins gustul vieții sale celei noi. La fel cum, pe vremea lui Ceaușescu, își găsea justificări fiindcă participa la inventarea unor preparate alimentare de care se fereau și cîinii, după aceea își inventează alibiuri pentru a rămîne alături de noii stăpîni ai jocului.

SB: Cum arăta Cartierul Militari în anii ’90?

C.T.: În partea în care locuiesc eu, era dezolant. Altfel, ca toate cartierele dormitor din București. N-aș vrea să uit însă de clădirile arătoase care n-au fost demolate, din fosta comună Militari. Edificiile publice arată excelent, iar casele fără etaj care au rămas în picioare le stîrnesc și azi invidia locuitorilor blocurilor din cartier. Aici erau pe vremuri magnolii, cît în tot Bucureștiul din care comuna Militari nu făcea parte. Au supraviețuit doar cîteva exemplare, ici, colo. În schimb s-au înmulțit corcodușii. Ca să nu mai vorbesc de profitabilele panseluțe și de ceasurile de la intersecții care nu arată ora exactă decît de două ori pe zi.

Cristian TeodorescuSB: Care e povestea bustului bătrânului socialist Gherea? E un soi de memento din trecut? Stâlpul de siguranță al Gastronomului? (jocul de cuvinte a fost neintenționat, dar m-a amuzat un pic)

C.T.: În anii nouăzeci treceam des pe lîngă scuarul  de pe strada Dionisie Lupu în mijlocul căruia se afla bustul lui Gherea. De cîteva ori m-am așezat pe banca din fața lui. Îi știam bine biografia. Citisem și ce scria. Criticul socialist a fost și mandatarul cîrciumii gării din Ploiești. I-au mers afacerile, în timp ce prietenul lui, Caragiale, trăgea mîța de coadă cu berăria lui. Într-o zi, eram singur pe bancă, i-am zis bătrînul critic de pe soclu: „Salut, moșule!”, ca și cum i-aș fi răspuns la binețe. Am ținut minte chestia asta. Cînd am scris „Cartea Cîinelui” știam de la început că Gastronomul și-l va lua pe Gherea drept confident.

SB: Există un final concludent pentru povestea Gastronomului (mi-am imaginat vreo două scenarii)?

C.T.: Există vreun final concludent al anilor nouăzeci? Sînt convins că nu. Cînd mă apropiam de sfîrșitul volumului m-am tot gîndit la asta și la soarta Cîinelui. Dacă aș fi ales un final „închis”, cum se spune în teoria literaturii, asta ar fi fost o naivitate  de neiertat din partea mea și totodată o invitație adresată cititorului de a-și spune că ce-a fost a fost. Și cu asta basta! Or noi trăim în plin roman foileton care a început atunci, dar care e departe de a se fi încheiat.

SB: Se poate trăi fără literatură?

C.T.: Din nefericire, da. Dar cei care trăiesc fără ea, chiar dacă li se pare că sînt fericiți, se înșală. Într-o singură viață, așa cum trăiesc cei pentru care literatura nu există decît pentru alții, ratezi acea bucurie copleșitoare pe care ți-o dă sentimentul nemuririi tale cînd trăiești imaginar nenumărate alte vieți posibile.

SB: Se poate trăi fără USR?

C.T.: Firește. Mă întreb însă cum poate supraviețui USR atunci cînd își exclude membrii care o critică. Atunci cînd vrei să-i închizi gura scriitorului pentru delictul de opinie, nu există decît două posibilități: 1. Ca scriitorii să accepte, ca pe vremea lui Ceaușescu, cenzura, ca pe o fatalitate a breslei. 2. Ca scriitorii să schimbe conducerea care își imaginează o asemenea blestemăție.

SB: Am rămas fără argumente în fața melancolicilor, a celor care se simt depășiți de vremuri și s-ar întoarce în comunism. Ajutați-mă cu unul în plus? Ce ne-a dat iremediabil peste cap, în comunism, de ne ia peste 20 de ani să ne repunem pe picioare?

C.T.: Complicitatea  fricii și părerea că ne putem descurca fiecare în parte, deși era tot mai limpede că așa ceva nu se poate. De fapt, cei mai mulți dintre cei care spun azi că s-ar întoarce la comunism, se împotrivesc tot foștilor comuniști sau urmașilor lor, cu o acuzație subînțeleasă: că sînt mai ticăloși decît în comunism.

SB: Titlurile de acum, pe noptiera dumneavoastră, sunt:

C.T.: Cele la care mă întorc, ca la prieteni vechi și siguri, care fac parte din cărțile de pe noptiera mea de oricînd  – Povestirile lui Cehov, Moby Dick, Maestrul și Margareta, nuvelele lui Ștefan Bănulescu, Suflete Moarte, Un veac de singurătate, Viața ca o pradă, Frații Karamazov,  Cei trei muschetari, Jurnalul lui Stendhal. N-o mai lungesc la acest capitol. La ultimele apariții sînt curios ce-a scris Matei Vișniec, în romanul său, Iubirile de tip pantof  Iubirile de tip umbrelă… și ce face Simona Antonescu, în cel de-al doilea ei roman, Darul lui Serafim, după debutul cu Fotograful Curții Regale.

Surse foto, aici și aici.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Andreea Banciu
Co-fondator SB, Redactor șef

Vice-președinte și Director de Programe al Asociației pentru Educație și Cultură AdLittera, absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine (2007), Andreea este traducător de text literar (Master pentru TTLC, 2010) și editor experimentat. Manager al proiectului cultural „Scrie-ți povestea” (#FILIT Iași). Îi plac înotul și chitara clasică. Scrie, vorbește și râde mult.

Număr articole publicate : 167