În 2015, la Editura Meteor Publishing, a apărut lucrarea ”Hiroshima”, în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu. Cartea scrisă de John Hersey este cutremurătoare prin realitatea pe care o descrie și prin îndemnul de a nu uita istoria și dramele ei. Are capacitatea de a scutura cititorul din nepăsarea de până atunci, îl determină să se revolte, să plângă și se întrebe cât de departe poate omenirea să ducă limitele binelui și ale răului.
În 1946, la un an de la teribilele atacuri atomice de la Hiroshima și Nagasaki, John Hersey scrie despre dramele a șase dintre supraviețuitorii bombardamentului din 6 august 1945. Patru decenii mai târziu, el îi caută și a doua ediție a cărții cuprinde un nou capitol în care scrie despre cum au continuat viețile lor după acele momente groaznice. Volumul care a văzut lumina tiparului în România este traducerea ediției din 1985. Cele cinci capitole ale cărții redau câteva fragmente din ceea ce putem numi drept un holocaust atomic și sunt intitulate după secvențele iadului care s-a abătut asupra orașului japonez în acea dimineață caldă de vară: un fulger silențios, focul, sunt investigate detaliile, mei și spilcuință, urmări.
Prin ”ochii” celor șase personaje, putem trăi ziua de 6 august 1945 și, de asemenea, zilele și lunile ce i-au urmat. Cu fiecare pagină citită, devine tot mai greu de imaginat cum oamenii au putut să mai construiască bombe atomice și cum încă se mai luptă unii împotriva alților. Câte ființe mai trebuie să fie ucise pentru ca războiul să dispară pentru totdeauna? Este o întrebare care răzbate din fiecare idee a cărții și una căreia încă îi mai căutam răspuns.
Toshinki Sasaki, funcționară în departamentul de resurse umane al Fabricii de Cositor East Asia, abia întorsese capul spre colega ei de serviciu când explozia bombei atomice a făcut ca tavanul încăperii să se prăbușească și peste ei să cadă colegii de deasupra, împreună cu rafturile pline din cameră. A fost inconștientă timp de trei ori și când și-a revenit a realizat că piciorul stâng era grav lovit și că nu se putea mișca singură. După câteva ore, a fost scoasă de sub dărâmături, a zăcut în ploaie și apoi alte două zile și două nopți sub un acoperiș improvizat, fără apă și fără mâncare. În lunile următoare, și-a revenit cu greu și abia după câțiva ani a depășit depresia care o stăpânea. S-a angajat la un orfelinat pentru a putea să își îngrijească frații mai mici, a predat ca învățătoare și s-a creștinat, datorită părintelui iezuit Kleinsorge, cel care ajutase să treacă cu bine peste perioadele ei de depresie. În 1957, a depus jurămintele de castitate și supunere și a devenit sora Dominique Sasaki.
Doctorul Musakazu Fujii citea ziarul pe veranda spitalului său privat, cu spatele spre centrul orașului, când a văzut fulgerul de un galben strălucitor. Spitalul s-a prăbușit în apă și el a fost aruncat în valurile râului, fără să aibă timp să reacționeze. S-a trezit plutind pe apă cu ajutorul unor bârne lungi între care corpul său fusese prins și care îi salvaseră viața. Au trebuit să treacă luni bune până să i se vindece rănile. În anii care au urmat, și-a continuat cariera medicală, încercând să își ”trateze” problemele emoționale cu alcool, biliard, dans, golf si baseball. Fără succes; depresia sa se accentuează, se îmbolnăvește grav și ultimii 11 ani din viață este doar o legumă. După moartea sa, familia se războiește pentru moștenire.
Hatsuyo Nakamura, văduva unui croitor, privea pe fereastra bucătăriei sale, când totul s-a făcut de un alb nemaivăzut și ea a fost ridicată în aer și a zburat prin cameră, fiind apoi prinsă în ruinele fostei sale case împreună cu cei trei copii ai ei. Din fericire, toți au supraviețuit. Excepțional este momentul în care mama, văzându-și copiii în stradă doar în chiloți, caută printre ruine ceva ca să îi acopere ca să nu răcească. În anii următori dezastrului atomic, a lucrat din greu în croitorie, a spălat rufe și veselă, a cărat pește și pâine, a strâns bani din livrarea ziarelor și a trecut cu bine peste mai multe boli. Anii au trecut și copiii ei au crescut, au ajutat-o financiar și ultimii ani de muncă au găsit-o lucrând în secția de ambalare a unei fabrici orășenești. Hatsuyo a ieșit la pensie și s-a bucurat de liniștea bătrâneții, încercând să nu judece prea mult pe cei care o făcuseră atât de mult să sufere și față de care nu era vinovată cu nimic.
Wilhelm Kleinsorge, pastor german, citea o revistă iezuită pe patul său din clădirea Misiunii. Explozia din dimineata de 6 august l-a surprins și pe el; nu își amintește cum a ieșit din casă. S-a trezit mergând prin grădina de zarzavat, foarte puțin rănit. Și-a dedicat zilele care au urmat ajutorării semenilor săi. Părintele Kleinsorge s-a ales ca urmare a bombei atomice cu o afecțiune de care nu a scăpat și care din cauza numărului de leucocite care fluctua des, l-a purtat mai mereu prin spitale. Și-a dedicat restul vieții misiunii sale religioase; și-a luat cetățenie japoneză și a murit în noua sa patrie, având numele Makoto Takakura.
Chirurgul Terufumi Sasaki mergea pe coridorul spitalului cu o probă de sânge pentru analiză, când a avut loc atacul aerian atomic. A fost singurul medic din spital care a scăpat nevătămat. A dormit doar o oră din următoarele trei zile, încercând să ajute răniții și alegând pe cei care mai puteau fi salvați pentru a-i ajuta. Nu a putut niciodata uita acele zile cumplite. Și-a dedicat viața studiului medicinei; s-a căsătorit, a ridicat mai multe clinici pentru îngrijirea bolnavilor și a studiat inclusiv geriatria.
Kiyoshi Tanimoto, pastorul Bisericii Metodiste Hiroshima, descărca în dimineața de 6 august, la ora 8:15, o cotigă cu haine la reședința unui bogătaș din suburbii. Studiase în tinerețe în S.U.A. și acest război mondial nu îi ușurase deloc viața socială. Aflat la 3,2 km de epicentru, a văzut un fulger de lumină de la est spre vest și din centru spre dealuri și a apucat să se miște, încercând să se adăpostească. În următoarele ore, mergând prin orașul distrus, văzând cumplita realitate, ”creștin fiind nutrea compasiune pentru cei prinși sub dărâmături, iar ca japonez era copleșit de rușinea de a fi teafăr și se ruga în timp ce alerga: Doamne Dumnezeule, ajută-i și scapă-i din foc” (p. 37). Zilele următoare, reverendul Tanimoto a luptat contra destinului pentru a ajuta și salva pe cât mai mulți dintre cei suferinzi. La câțiva ani după aceste evenimente, a continuat să predice și a susținut mai multe turnee în S.U.A. pentru a primi fonduri pentru biserica sa și mai apoi pentru a face din Hiroshima un centru mondial pentru susținerea păcii. Din păcate, eforturile sale s-au lovit fie de politica prudentă și temătoare a niponilor, fie de marketingul crud american. În una dintre situații, reverendul japonez a fost invitat la o emisiune TV, în S.U.A., la care a fost invitat și copilotul bombardierului ”Enola Gay”, adus în platou pentru a juca un rol al pocăinței.
Drama celor afectați de bomba atomică s-a manifestat ani în șir, atât prin faptul că ei au fost desemnați sub titulatura de ”persoane afectate de explozie”, cât și prin lipsa de reacție a autoritățile centrale nipone care nu au luat nicio măsură legislativă de ajutorare a acestor oameni, deși se cunoșteau problemele grave de sănătate care îi afectaseră. De altfel, acest subiect tabu al efectelor bombei atomice a fost întâmpinat de cei implicați cu resemnare. O resemnare căreia i se dădea glas prin cuvintele: ”Shikata ga-nai” (N-ai ce-i face!).
Cartea lui John Hersey arată groaza apărută în primele minute de după căderea bombei și manifestată prin orașul aflat în ruine, zecile de mii de oameni morți și răniți care agonizau pretutindeni; strigătele de disperare, copiii care își căutau părinții și invers; focul, setea și apa contaminată. Lipsa intervenției autorităților pentru a acorda ajutor, lipsa de informații cu privire la cele întâmplate au dus la explicații fanteziste: mai multe bombe, benzina aruncată din avion etc. Abia la o săptămână după ce americanii au declarat public că au folosit bomba atomică au ajuns veștile și la Hiroshima, fără ca locuitorii să le dea atenție. Ei vor reține faptul că pe 15 august împăratul lor le-a vorbit și i-a anunțat că războiul se încheiase. Nimeni nu va uita vreodata acele clipe. La o lună distanță vor apărea primele cazuri de boli de sânge și abia din acest moment medicii vor începe să înțeleagă că existau urmări ale radiațiilor care puteau afecta și generațiile viitoare. Un moment cu o forță excepțională este acela în care în ziua de 6 august, ca urmare a focului exploziei, cartofii și dovlecii s-au copt și câțiva dintre răniți i-au mâncat. Le era foame. Chiar și în acele clipe teribile, viata învinsese.
Autor: John Hersey
Carte: Hiroshima
Editura: Metero Publishing
Traducător: Mihai-Dan Pavelescu
sursa foto aici
