Interviu cu Catălin-Mihai Ștefan

grigoriu

Foto: Cornel Grigoriu

Ioana Miron: Cătălin, eşti muzeograf la Muzeul Literaturii Române din Iaşi, moderator, alături de Şerban Axinte, Mirel Cană şi Liviu Antonesei, în cadrul Salonului de Literatură Zero+ şi nu în ultimul rând, poet. Care dintre aceste ipostaze se mulează cel mai bine pe tipul tău de personalitate?
Cătălin-Mihai Ştefan: În primul rând la MLR sunt muzeograf fără acte în regulă. În ce instituţie normală, oare, s-a mai văzut ca oameni cu studii postuniversitare (în curând) să fie angajaţi ca necalificaţi, mai jos chiar decât cei fără bacalaureat? Cred că doar în mediul bugetar. Încerc să mă consolez cu gândul că dreptatea e tot mai în ceruri. Şi nu care cumva să fiu judecat că dau din casă pentru că trebuie să ştie toată lumea ce se află în spatele gardului. În al doilea rând nu mă consider moderator în cadrul Salonului. Iau cuvântul când am ceva de zis şi când mă mănâncă limba mai vârtos. Iar când tac o fac cu cea mai mare delectare. Deci a rămas scrisul unde mă simt în elementul meu şi care mă face fericit cu adevărat. Când Dumnezeu îmi va lua acest dar, mă voi simţi blestemat şi mă voi gândi că pe undeva, cândva voi fi săvârşit un mare rău. Până atunci joc atent.

I.M.: Cum e poetul Cătălin-Mihai Ştefan? Ce îi place să citească? Ce recomandă ca lecturi?
C.-M.Ş: Îmi place tot mai mult să spun adevărul în ceea ce scriu şi să pun mare parte din realitatea trăită de mine. Consider că e un mare atu. Am ajuns să simt asta uneori minţind, alteori exagerând, scriind despre nişte lucruri abia atinse. Dar şi mai mult încifram atât de mult ideile, din dorinţa de a impresiona, de a şoca încât mai târziu aveam să mă uit ca cioara-n par la unele poezii, bineînţeles nepublicate şi nepublicabile.
În primul rând îmi place să citesc , urmează proza, istoria literară şi apoi critica. (De SF m-am lăsat demult, oricum e altceva). Îmi este greu să mă opresc la vreun autor, nu-mi dau seama care dintre ei mi-a plăcut mai mult, de obicei am tendinţa să vorbesc despre cei citiţi în ultima perioadă şi îi uit pe cei poate la fel de dragi citiţi mai demult. Mi-ar plăcea să mă reîntorc oricând la un Mircea Ivănescu, la Cristian Popescu, la Ioan Es. Pop, la Gellu Naum, la Ion Barbu, la Emil Brumaru, la simboliştii francezi, la expresioniştii germani, la Rilke şi la mulţi mulţi alţii. Numai că deocamdată nu am timp de recitit. Când mă gândesc la ce a rămas necunoscut mie simt că mă strânge ceva în spate. Acum îl citesc pe Dostoievski. Da, abia acum! Am vrut să fiu sigur că sunt pregătit pentru el. Oi fi fost mai demult, dar m-am abţinut, l-am dorit şi acum îl degust din plin. Scriitura ruşilor este una de care mă simt legat altfel.
De recomandat aş recomanda cărţi mari, autori mari pentru că nu este timp pentru detalii, pentru scriitorii nedreptăţiţi, aflaţi în umbră. Şi nici pentru cei gonflaţi. Asta e, viaţa-i scurtă şi nimeni nu ştie cât va trăi, ceea ce o face şi mai zgârcită. Totuşi uneori mai umblu şi eu pe câmpii: acum câţiva ani l-am citit în traducerea lui Aurel Rău pe Kavafis, marele Kavafis, care nu m-a străpuns direct proporţional cu hărmălaia care se face-n jurul lui şi de curând l-am citit pe Brecht (poetul). Talentat comunistu’! Când mă vrăjea mai frumos îmi dădea la gioale cu câte un imn la a II-a singular de vedeam numai stele roşii.

I.M.: Cum s-a petrecut măritişul cu poezia?
C.-M.Ş: Eram cu siguranţă licean, nu mai ştiu în ce clasă, dar cu siguranţă nu eram îndrăgostit. Umblam prin mahalaua oraşului. Ploua. La un moment dat am auzit ceva parcă mi se vorbea. Îmi aduc aminte vag despre ce era vorba. Oricum era o tâmpenie, dar e a mea şi acum. Cert este că de atunci am ştiut că asta trebuie să fac. Îmi pusesem de multe ori problema rostului meu în viaţă. Mereu ajungeam la concluzia că existenţa mea nu avea nici o sare. Aşa m-am ales cu această (unii o numesc damnare, nu o simt aşa) cruce nepreţuită.

I.M.: În 2005, la editura Princeps Edit din Iaşi, îți apare volumul de versuri Muza avatarului (leacuri pentru obsesii). Al doilea volum de versuri, Apaosuri, apare la editura Ideea Europeană, Bucureşti, în 2012. S-a modificat în vreun fel formula ta poetică?
C.-M.Ș.: Da, pentru Apaosuri am venit, mă repet, strict cu simplitatea mea şi cu adevărul meu, cu realitatea trăită de mine, cu un bagaj personal pe care-l purtam demult, şi despre care m-am mirat deseori cum de nu l-am uitat. Se dorea scris, striga după mine ca un copil gata să fie lepădat.

I.M.: Care e povestea fiecăruia?
C.-M.Ş: Muza avatarului nu are o poveste anume. Acoperă mai multe etape. E un amalgam. Totuşi nu mi-e ruşine cu ea. Adevărata poveste vine în cele ce urmează. La începutul acestui an mi-a tunat să o caut la BCU. Mă aşteptam să nu o găsesc. Nu mică-mi fu mirarea când am găsit-o sub alt titlu şi cu altă copertă. Amica mea de la Bibliotecă, cea care m-a ajutat în căutările mele, mi-a spus că mai este o carte cu acelaşi titlu dar cu autor diferit. Hopaaaaa! Debutasem în acelaşi an şi la aceeaşi editură cu Claudiu Solcanu şi titlul Căderea în cuvinte (ceva de genul ăsta) era al cărţii lui. Dubioasă confuzie; profesionişti! Cu Apaosuri povestea e următoarea. Eram la serviciu. Îi dădusem cu câteva zile în urmă lui Şerban Axinte câteva poezii să-mi spună o părere de critic. Eram rupt de supărare în acea zi, dacă aş spune că nu mai ştiu cauza aş minţi. Mă sună Şerban şi-mi spune să continui să scriu pe tema copilăriei dacă mai am idei. Pe când îmi terminam treaba pe care o aveam am mai scris încă două poezii în minte. Simţeam o bucurie imensă, bucurie care s-a continuat pe tot parcursul scrierii cărţii (şi a durat mult pentru că sunt sclavul inspiraţiei). Din câteva cuvinte încurajatoare m-a ridicat. Pe parcursul scrierii ei am făcut un stagiu de pregătire întru copilăreală, mai exact mi-am revăzut toate cărţile din copilărie, toate almanahurile, abecedarul, benzile desenate, timbrele de când era bunica fată mare, vizionări de piese pe la Teatrul Luceafărul unde, la copiii din sală, am regăsit multe aspecte din comportamentul meu din copilărie. Astfel mi-am reactivat simţuri şi percepţii latente. Deci cartea am scris-o datorită lui Şerban în mod direct şi în mod indirect datorită lecturilor din acea perioadă din Radu Vancu şi mai ales din Mircea Ivănescu. Mult timp nu i-am putut putut spune asta lui Şerban ca să nu-l împovărez, dar de curând am făcut-o şi, iată, acum o fac şi în public. Şi Lucian Vasiliu a avut rolul său: încă de la publicarea în Convorbiri Literare la Poşta redacţiei şi până la acest ultim volum a avut încredere în mine (cu argumente, nu din reflex) şi mi-a dat curaj şi credit. E mare lucru să primeşti ajutor exact atunci când îţi crapă măseaua în mai toate direcţiile.

I.M.: Totuşi au trecut 7 ani între primul volum şi al doilea. Care e motivul?
C.-M.Ş: Între cele două am scris poeme pentru încă un volum, dar seamănă cu tonul din prima carte. Am vrut să fiu sigur că mi-au zburat toate avioanele pe care le aveam atunci în cap. Aşteptam ceva concret, o formulă nouă, un filon, o temă, ceva de construit.

I.M.: Ce urmează după Apaosuri?
C.-M.Ş: După Apaosuri va urma Şaisprezece culise, un poem romanesc, cu personaje din viaţa mea, în care apar şi eu, voi fi lesne de recunoscut, toate gagicile mele de până acum, unele iubite, altele fugare, volum în care mă iau la tăvăleală cu limbajul de lemn, mai exact cu clişeele verbale, încercând să le redau încărcătura poetică furată/pierdută în timp. Pentru prima dată experimentez ura şi ironia. Mai am mici retuşuri şi-l lansez la apă să se micşoreze că e cam consistent cantitativ, calitativ rămâne să stabilească onorata instanţă. După acesta va urma Genunchi laici-primul pas, un volum de versuri despre păcatele mele, despre penitenţe, spovedanii, iertare şi lipsa ei, ridicări la cer şi trântiri de pământ. Aud mereu scriitori intervievaţi care nu divulgă proiectele lor. Eu o fac, dacă mă răzgândesc de la ele înseamnă că nu mi s-au mai părut bune, iar dacă cineva ar face în paralel ce fac eu, auzindu-mă, oricum va ieşi ceva diferit, fiecare fiind pe coaja sa. Deci care e rostul misterului şi al fonfăielii, darămite al superstiţiei la un popor atât de ortodox ca al nostru?

I.M.: După al treilea, al patrulea volum ai în plan vreo antologie? E la modă într-un fel.
C.-M.Ş: Am auzit demult un mare poet adresându-se altuia, spunând în public că şi unul şi altul fac antologii, pentru că nu mai scriu. Nu-mi doresc genul acesta de antologie, de antologare, pentru că nu am vârsta, pentru că mă ţin balamalele, pentru că am texte pe care le consider bune şi foarte bune, al căror loc nu l-am găsit la momentul potrivit. După Muza avatarului am continuat să scriu în acea manieră, acum, după Apaosuri, am mai scris tot pe această temă şi o voi face în continuare până n-oi mai avea idei. Şi cum reeditările nu prea-mi surâd voi aduce varianta mea de antologie. Cândva.

I.M.: Cum percepi ambientul Salonului de Literatură Zero Plus, polemicile literare stârnite acolo?
C.-M.Ş: Îmi prind bine, uneori mă plictisesc, dar având în vedere că mă plictisesc repede şi aproape de orice consider că e problema mea. Suntem destul de sinceri între noi, adică ne radem unul pe altul dacă e cazul, deşi în timpul relativ scurt de când ne cunoaştem am devenit buni amici. Salonul o fi, cum spun alţii, la un nivel de dorit mai ridicat, cert este că e un organism viu, în continuă schimbare; acolo vin mai multe generaţii: Şerban Axinte, Lucian Parfene, Ioan Răducea fac parte din prima generaţie de cenaclişti formaţi în cadrul Salonului condus în anii ’90 de acelaşi Mirel Cană. Eu, Paul Gorban, Victor Ţuţuianu, Ana Săndulescu, Bogdan Federeac, Matei Hutopilă, din cea în jur de 30 de ani. Tu, Silvia Netedu, Bogdan Moisa din cea mai tânără. Cred că omogenitatea asta face bine deoarece fiecare vine cu propria atitudine şi cu bagajul său de lecturi, se impune în mod diferit, iar la plecare sigur e puţin schimbat în idei. Mai este un aspect. Au fost câţiva care au citit acolo şi apoi şi-au dat, pare-se, cu atât de mult praf de mers pe picioare că nimeni nu i-a mai văzut pe acolo a două oară. Poate că aleargă şi acum. Nu suntem o castă, un grup închis, nu muşcăm pe nimeni de varice. Fiecare înţelege ce vrea din atitudinea noastră şi cine nu se raliază unui grup, nu gaşcă, în care se discută despre literatură în felurite moduri va rămâne cu idei preconcepute şi va risca să aibă o părere falsă despre el. Ştiu că pare tendenţios ce spun eu, dar oamenii cu preocupări comune nu se încuie în propriile idei şi nici în camera lor (decât dacă-s geniali şi inadaptaţi), ci se caută şi se grupează. E o formă de autocunoaştere.

I.M.: Ce aștepți de la un cenaclu? Cum ar trebui să decurgă o întâlnire de acest tip?
C.-M.Ş: Acum nu mai am aşteptări când merg undeva. Dar când am participat primele dăţi la acest gen de întâlniri, aveam în cap să mă alătur celor care aveau aceleaşi apucături ca mine, să-i cunosc şi apoi să vin şi eu cu ce scrisesem. În timp m-am mai potolit. Mi-am dat seama că (nu generalizez) în multe cazuri scriitorii, dar şi cei din lumea literară, au mari probleme de caracter şi (acum generalizez) sunt individualişti şi cu orgolii nemăsurate. Unii nu se salvează prin scris, alţii poate că da, deşi sunt sigur că tot balastul din sufletul scriitorului se simte în operă prin stările pe care i le dă cititorului. Ideea e că nu cred în dedublare şi că minciuna nu doar că are picioare scurte, dar şi pute de la cel puţin o poştă. Şi ca să dau un exemplu-nu-i cred pe acei scriitori negri în cerul gurii că produsul lor finit va fi unul nu neapărat solar, dar măcar constructiv. Cine ştie, poate peste câţiva ani voi avea alte păreri. Mă îndoiesc având în vedere că mă cunosc de când mă ştiu! 
Legat de a doua întrebare nu am nici cea mai vagă idee cum ar trebui să decurgă o întâlnire de acest tip, din punctul de vedere al regiei. Cert este că dacă acolo se întâmplă ceva mai târziu vor apărea nişte nume, nişte cărţi. Dar lucrul acesta se vede în timp, nu se bate din palme.

I.M.: Un tânăr scriitor se poate forma și crește în Iași?
C.-M.Ş: Da, Iaşiul (urăsc lipsa i-ului ori de câte ori e cazul) are şi pitoresc, are şi un aer tihnitor, are şi zgomot, şi viaţă culturală (atâta câtă este), şi viaţă de noapte, şi Universitate. Deci viitorul tânăr scriitor de vrea să citească merge la bibliotecă, de vrea să se distreze merge în club, de vrea să păcătuiască se descurcă, de vrea să se roage biserici sunt suspect de multe. Este timp pentru toate, numai că măsura şi disciplina trebuie să primeze.

I.M.: Cât de legat te simţi de generaţia ta sau de altele?
C.-M.Ş: Îmi plac mult Şerban Axinte, Paul Gorban, Ovidiu Nimigean, Valeriu Mititelu, Radu Vancu, Matei Hutopilă, Cosmin Perţa, Constantin Acosmei, Stoian G. Bogdan, Radu Andriescu, Ştefan Manasia (trebuie să-l citesc mai bine-ce am citit şi am ascultat până acum m-a făcut să mai vreau). Pe cei care nu-mi plac nu-i menţionez dar voi spune ce anume nu-mi place la ei: fac pe angoasaţii, pe preţioşii, se dau depresivi şi scriu despre experienţe străine de ei. Bineînţeles nu am cum să fiu în pielea lor, dar e imposibil să fie într-atât de supăraţi pe viaţă aşa de timpuriu (unii chiar au motive şi sunt convingători dar sunt foarte puţini). Acestora totul le pute, nimic nu-i mulţumeşte. Şi eu sunt dezamăgit de anumite aspecte ale acestei lumi, de multe ori de rahat, dar nu vreau să scriu despre asta, nu vreau să mă ridic literar pe gheaba răului şi a urâtului. Prin ce scriu vreau să construiesc ceva în sufletul cititorului, nu vreau să-l îngreţoşez mai mult sau în plus decât o face deja societatea.

I.M.: Te-ai gândit vreodată la un model literar? Care ar fi pentru tine modele în literatură? În ce direcție crezi că se îndreaptă actuala literatură română?
C.-M.Ş: Încă de când m-am apucat de scris am simţit nevoia unui model, l-am căutat cu fervoare şi am făcut-o până am renunţat. Despre ce e vorba. Atunci eram în oraşul meu natal, Tecuci, imaginea căruia o iau peste tot unde merg, inclusiv în vis. Acolo trăieşte şi acum poetul Dionisie Duma, de profesie profesor de Limba şi literatura română, acum pensionat. Mi-a pus multe cărţi în mână, mi-a vorbit despre mulţi poeţi şi prozatori români şi străini şi nu o dată s-a întâmplat să-mi bată textele la maşină ca să le trimită la reviste. Uneori, ca să nu mi-o iau în cap, îmi spunea că scriu prost (dar nu se explica) şi că nu citesc (nici aici nu dădea detalii). Mă înfuriam şi ajuns acasă citeam şi mai pe brânci. Nu a fost modelul meu literar, aveam senzaţia de multe ori că-l stânjeneşte postura, dar mi-a dat aripi şi a suflat în ele. Treptat mi-am dat seama că eram un catâr prea independent ca să am nevoie de modele literare care să mă ghideze în viaţă şi pe foaie. Totuşi pe drum am mai tras cu ochiul în stânga şi-n dreapta, că niciodată nu strică, şi am avut grijă să fiu cât mai original.
Legat de a doua întrebare, cred că în literatură nimeni nu e model, toţi au scăpări pe alocuri, şi părerile sunt împărţite la cea mai mare zăpăceală, ideea e să iei ce crezi că e bun, adică ce-ţi convine. Repet, cei care vindecă de amorţeală sunt marii scriitori.
Legat de a treia întrebare, mereu am crezut că lucrurile se aşează de la sine, că nu trebuie să ne mai speriem nici că nu se mai citeşte, nici că literatura va muri, nici că tot ce era de scris s-a scris. Oricum dacă ceva este să se ducă de râpă se va întâmpla indiferent de eforturi şi strigăte. Cred că suntem pe un drum bun şi tot mai sigur. Literatura noastră e tot mai vizibilă în străinătate prin traduceri, burse şi premii. Şi nu voi da nici un nume ca să nu cad de linguşitor sau că vreau să fiu cu cei puternici fără acordul lor.

Lasă un semn

comentarii

Despre autor

Număr articole publicate : 19