Acolo, atunci, acum. „Aici”, de Richard McGuire

Aici poate fi un roman grafic eliptic. Cu accentul pus pe precizie, lectura am făcut-o având atenție distributivă (succesiunea paginilor conțin anii într-o cronologie dadaistă), centrată pe greutatea reprezentării grafice, o combinație dintre acuarele și arta vectorială computerizată.  Am avut ocazia să mă îndrăgostesc de concept. Aici este o carte care, în ciuda tonurilor terne de culoare, pare vioaie și strălucitoare. Aici combină genuri și stiluri într-o meditație asupra memoriei perene a locului, a imaginației și a memoriei afective. Trecerile se fac prin „ferestre” pop-up unde sunt marcați anii. Deschiderea portalurilor, care te conduc din era glaciară până în viitorul îndepărtat, pare să trateze toate dimensiunile umanității îndesate în colțul unei camere. M-am bucurat să regăsesc un roman fără intrigă, dar care mi-a produs o experiență de citire emoțională, provocatoare și interactivă. Cartea este plină de semne care sunt utilizate în procesul de producere și interpretare a mesajelor (se regăsesc „bule” care conțin dialoguri și sunete). Da, cartea poate fi un studiu de caz pentru cei care îndrăgesc semiotica.

Axul central este locul și, începând de aici, autorul plimbă cititorul ca pe o jucărie: anii se succed anapoda, te trimite în același spațiu, dar în alt timp. Ca și jucăria yo-yo, păstrând principiul de mișcare lin dar sigur în jurul axului, posibilitatea de interpretare a ilustrației este o experiență cu adevărat extraordinară în mâinile unui cititor. Nu e un yo-yo clasic, ci una dintre variantele îmbunătățite ale acestei jucării, deși designul este vintage. Lectura este un „du-te/vino” pe axa timpului (trecut, prezent viitor), pentru cele mai multe dintre scenele din interiorul casei, cu preponderență în timpul secolelor 20 si 21. Autorul folosește un număr mare de surse de inspirație, toate fotografiile pe care le-a scanat, apoi le-a editat digital și colorat manual, sunt din arhiva personală.

Cine stă la colțul opus? De ce a folosit acest șablon, colțul camerei? sunt întrebări pe care mi le-am pus pe la mijlocul cărții…

Aici poate fi o mare ghicitoare. Nu vei știi niciodată care sunt capetele. Unde începe, unde se termină, dacă va continua. Unii cronicari consideră că este doar ficțiune. Eu cred că e „biografic” nu doar pentru că folosește „memoria” propriilor pelicule, ci și pentru că îl dedică „familiei” sale, neprecizând dacă se referă la părinți, la soție și copii, la fandomul său, la colegii de birou ori la rasa umană. (Spre exemplu, Adina Popescu, în cele „8 povestiri de pe Calea Moșilor”, carte ilustrată de Bilyana Velikova, publicată la editura Arthur în 2016, indică precis cui îi este dedicată: părinților săi. Dar despre volumul acesta vom discuta curând.)

Am ales să îmi exprim opinia despre această carte, pentru că am întâlnit rar în lectura unui roman grafic, ca fiecare pagină să-mi nască controverse și să mă amuze în aceeași măsură. Aventura trăită în timpul lecturii acestei cărții mi-a reamintit de Experimentul Zaica. Eu îmi puneam întrebări și răspunsurile erau ba aproape, ba departe de adevăr, dar neașteptate și foarte haioase. Mi-am amintit de experimente: vezi micro-interviul cu profesorul Dorel Zaica.