O destrămare sau sindromul arborelui fără rădăcini
Sunt momente în care citesc o carte și devin entuziasmată pentru că pășesc cu atenție prin fiecare cameră a castelului (am impresia uneori că o carte e de fapt un castel cu multe încăperi ce trebuie descoperite și cu o mulțime de secrete ascunse); atunci îmi închei lectura într-o notă fericită, dacă pot spune așa. Alteori, îmi ies în cale cărți de care nu reușesc să mă apropii și, pentru că nu renunț atât de ușor, adopt metoda ”tihnei”. Acest soi de tihnă se referă la faptul că, după lectură, o las uitată pe un raft al bibliotecii zile sau săptămâni întregi. Știu că e acolo, mă lovește culoarea coperților sau mirosul proaspăt de carte care îmi răscolește creierul. Știu că am lăsat-o acolo și că trebuie să revin asupra ei, știu că, mai devreme sau mai târziu, o s-o redeschid. Mă trec spaime și emoții, întrucât nu știu niciodată dacă o pot duce la capăt.
O astfel de carte e, din punctul meu de vedere, Extincție, de Thomas Bernhard. Din câte știu, în România s-au tradus încă două cărți (Da, Vechi maeștri) din întreaga listă cu romane și piese de teatru (la noi au fost jucate pe scenă câteva dintre acestea) apărute în celelalte colțuri ale lumii.
Extincție păstrează acel parfum german care îmi amint fește de Gerhart Hauptmann și Hugo Hoffmannstahl, poate și de exotismul descrierilor lui Elias Canetti. Bernhard insistă, în general, pe analiza intelectuală aplicată drastic asupra celor care sunt de acord să își urmeze soarta fără să își pună întrebări, fără să deschidă o carte, fără să vrea să descopere lucruri despre propriile lor capacități.
Însuși Bernhard a fost un scriitor rebel veșnic revoltat asupra prostiei incurabile. Cunoscut drept unul dintre cei mai prodigioși scriitori germani ai secolului XX, el n-a fost niciodată interesat de soarta cărților sale răspândite în toată lumea, fiind de părere că, în momentul în care e tradusă, cartea își pierde esențialul, inclusiv amprenta autorului. Traducătorul devine zeul suprem care face jocul, astfel încât ideile de acolo să sune logic și impecabil.
Cărțile lui n-au fost bine primite în propria țară, precum autorul însuși a răspuns într-un interviu , atunci când a fost întrebat cum își explică faptul că a avut o mai mare notorietate în alte țări decât în Austria, acolo fiind considerat doar un individ care provoca scandaluri: ”That’s because outside Austria, in the so-called Romance and Slavonic worlds, there’s a greater interest in literature in general. It has an entirely different status which it lacks here. Here, literature has no value at all. Music is valued here, theatre is valued, everything else essentially has no value whatsoever. It’s always been that way.” (fragment din interviul apărut inițial în 1986 în revista culturală Kultur & Gespenster , tradus și publicat pe site-ul Signandsight). 
În Extincție, cititorul trăiește din plin frustrarea personajului principal, Franz-Josef Murau, care își reneagă familia din cauza alegerii lor de a rămâne niște ignoranți în orașul natal, Wolfsegg. Educat la timp de unchiul Georg, un intelectual rafinat, Franz dă rapid la o parte perdeaua neștiinței și realizează singur că Wolfsegg-ul cel plin de peisaje pitorești în care un artist se poate retrage în pace și locul copilăriei sale, e un loc fad care ajunge să îi provoace repulsie la maturitate. Devenit un intelectual liber profesionist, Murau colindă întreaga lume pentru a uita toate amintirile copilăriei zbuciumate, ca apoi să se stabilească la Roma. Cutia Pandorei se deschide în clipa în care Murau primește o telegramă din partea surorilor rămase în Wolfsegg care anunță moartea părinților și a fratelui într-un accident de mașină. Murau e nevoit să retrăiască toate acele lucruri care trebuiau uitate, e obligat să se lupte din nou cu vechii săi demoni și să revină în Wolfesgg pentru înmormântare și pentru a intra în posesia întregului domeniu al familiei. De aici răsar opiniile dure ale lui Bernhard la adresa societății austriece, ca apoi totul să se transforme într-un adevărat tratat anti-Austria.
Ceea ce m-a frapat la roman a fost imaginea distrusă a mamei. Bernhard nu și-a cunoscut tatăl și a fost crescut de bunicii din partea mamei, fiind marginalizat de aceasta și de ceilalți frați vitregi, detaliu semnificativ, care e destul de evidențiat prin lungile descrieri și asprele ironii asupra figurii matriarhale care ar fi trebuit să fie cea care să-l ghideze. Frazele au o muzicalitate aparte și oferă un peisaj de ansamblu care trebuie privit din mai multe unghiuri, deși doar unul e valabil: ochii lui Franz-Josef Murau. El nu își poate găsi liniștea până ce neagra perioadă din viața sa, numită Wolfsegg, dispare din nou în spatele zidurilor memoriei.
Romanul e împărțit în două segmente, Telegrama și Testamentul, care mie îmi seamănă mai degrabă un fel de unelte ajutătoare pentru cititor, pentru a-l ajuta să spargă întregul iceberg construit migălos de Bernhard. Nu e un roman foarte simplu de parcurs, mai ales dacă nu poți acorda suficientă atenție frazelor kilometrice. Personal, mi s-a părut o carte care își poate provoca cititorul, iar acest lucru mi se pare un succes în ceea ce privește construirea punții interminabile dintre autor și cititor.
Dar mania pentru diplome și titluri nu-i, bineînțeles, o născocire a veacului nostru, oamenii au alergat întotdeauna după ele. Deoarece se prețuiesc pe ei înșiși prea puțin, într-o zi, în urmă cu secole, s-au prezentat ca diplome și titluri, ca să poată exista în proprii lor ochi. Unchiul meu Georg spunea adesea, întotdeauna când merg în Austria, când sunt în tren, cred eu, în compartiment stau doar titluri de profesori și doctori, nu oameni, doar hoarde de diplome circulă pe străzi, nu oameni tineri, doar consilieri aulici, nu bătrâni. [……] Zile întregi umblu prin clădiri ca să mă liniștesc, dar nu mai e cu putință, zile întregi merg de colo-colo prin odăile mele ca să rezist și, bineînțeles, rezist tot mai puțin, zile întregi caut o posibilitate să suport Wolfesgg-ul, fără să am tot timpul sentimentul că o să înnebunesc, dar n-o găsesc. Cinci biblioteci, i-am spus lui Gambetti, și atâta ostilitate față de spirit! În țările latine și cei mai simpli oameni au gust, cultură, am spus eu, la Wolfsegg nimeni n-are niciun pic de gust. Austriecii n-au niciun pic de gust, în tot cazul nu mai au de foarte multă vreme, oriunde îți arunci ochii domnește cea mai mare lipsă de gust.
Titlu: Extincție
Autor: Thomas Bernhard
Editura: Art
ISBN: 978-973-124-895-0
Colecție: Desenul din covor
Nr. pagini: 464
Data apariției: august 2013
Traducător: Gabriela Danțiș
Preț: 19, 50 lei
sursa fragmentului din interviu: http://www.signandsight.com
